1.
FUNCŢIONARUL PUBLIC - CONCEPT, TIPOLOGIE
În conformitate cu prevederile art. 2, alin. 2 din Legea
nr. 188 din 8 Decembrie 1999, privind Statutul funcţionarilor publici, funcţionarul public este pesoana numită
într-o funcţie publică.
Astfel, considerăm necesar să ne oprim şi asupra
conceptului de funcţie publică. Potrivit legii, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei
publice sunt:
a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţă;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile
legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) subordonare ierarhică.
Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la Legea
statutului funcţionarilor publici, iar activităţile administrative care implică
exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte
normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor
reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi
asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a
programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor, precum şi a
documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru
realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor
financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei
publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public
sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în
justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia
de informatizare a administraţiei publice.
Aşa cum am menţionat, pentru a putea ocupa o funcţie
publică, persoana trebuie să fie numită în funcţia respectivă. Anterior actului
de numire al funcţionarului public se desfăşoară activitatea de recrutare şi
selecţie a acestuia.
Literatura de specialitate evidenţiază o serie de
criterii pentru clasificarea funcţionarilor publici.
¨
după modul
de învestire în funcţie, funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi;
¨
după
criteriul studiilor necesare pentru ocuparea unei funcţii publice, funcţionarii
publici se împart în trei clase: clasa I (funcţionari publici cu studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă), clasa a II-a
(funcţionari publici absolvenţi de studii superioare de scurtă durată) şi clasa
a III-a (funcţionari publici absolvenţi de studii medii);
¨
potrivit
nivelului atribuţiilor titularului funcţiei publice, distingem: înalţi funcţionari
pubici, funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie;
¨
după
caracterul funcţiei, funcţionarii publici pot fi clasificaţi în funcţionari
profesionali (de carieră) şi funcţionari politici;
¨
după gradul
de stricteţe al disciplinei deosebim între funcţionari civili şi funcţionari
militari;
¨
în funcţie
de modul de asigurare a funcţionării serviciilor publice, distingem între
guvernanţi şi agenţi publici.
¨
după regimul
juridic aplicabil, se deosebesc funcţionarii publici supuşi statutului general
de funcţionarii publici supuşi unor statute speciale;
¨
după natura
autorităţilor publici, distingem între funcţionari publici din administraţia
guvernamentală şi cei din administraţia autonomă.
2.
PROCESUL DE RECRUTARE ŞI SELECŢIE A FUNCŢIONARILOR
PUBLICI
2.1.
Scurt istoric al procesului de recrutare
Un prim procedeu a fost cel al eredităţii sau vexalităţii
practicat în Anglia tradiţionalistă până aproape de zilele noastre, unele
reminiscenţe ale acestuia, păstrându-se încă.
Democraţiile greceşti practicau procedeul tragerii la
sorţi care s-a bucurat de o mare apreciere deoarece înlătura arbitrariul şi favoritismul.
Dezavantajul acestui sistem era reprezentat de faptul că nu se ţinea cont de
aptitudinile şi capacitatea fiecărui candidat. Se înlătura, aşadar,
subiectivismul, dar se facilita hazardul şi riscul selectării celor mai puţin
capabili.
Un alt sistem a fost cel prin care numirea se făcea de
către superiorul ierarhic. Acest sistem, bazat aproape exclusiv pe puterea
discreţionară a superiorului ierarhic, era dominat de favoritism şi arbitrariu.
Din această cauză, s-au practicat mai multe căi de îngrădire a libertăţii de
alegere a superiorului ierarhic. Una dintre ele a fost impunerea unor condiţii
legale, prin lege sau regulamente, diminuându-se astfel numărul persoanelor
care puteau fi alese şi prin aceasta puterea discreţionară a superiorului
ierarhic. Un alt procedeu a fost cel al propunerilor, care presupunea
activitatea a două autorităţi: un organ colegial sau unipersonal – care propune
şi un altul, superior ierarhic, care numeşte, alegând, atunci când este cazul.
2.2.
Definirea procesului de recrutare şi selecţie a funcţionarului public.
În prezent, în România, conform art. 6, alin. 1 din
Hotărârea Guvernului nr. 1209 din 14 oct. 2003 privind organizarea şi
dezvoltarea funcţionarilor publici, recrutarea funcţionarilor publici se face
prin concurs, organizat în limita funcţiilor publice vacante prevăzute anual în
acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Concursul pentru ocuparea funcţiei publice se
organizează numai în limita posturilor rămase vacante, după efectuarea
transferului prevăzut de lege şi a redistribuirii funcţionarilor publici din
corpul de rezervă, de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, în
condiţiile legii. Această modalitate de organizare a carierei funcţionarului
public este prevăzută şi în Statutul funcţionarilor publici. Astfel, în
capitolul VI - Cariera funcţionarilor
publici , în secţiunea 1 – Recrutarea
funcţionarilor publici, se precizează că „ocuparea funcţiilor publice
vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs.”
(art. 51, alin 1). Pentru a participa la acest concurs trebuie îndeplinite
anumite condiţii strict prevăzute de lege.
Principiile care stau la baza organizării carierei în
funcţia publică sunt următoarele:
a)
competenţa, principiu
potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să promoveze într-o
funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile
necesare exercitării funcţiei publice respective;
b)
competiţia,
principiu conform căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare
exercitării unei funcţii publice se face prin concurs sau examen;
c)
egalitatea de şanse, prin recunoaşterea vocaţiei la cariera în funcţia
publică a oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit
legii;
d)
profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice
se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;
e)
transparenţa,
potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a pune la
dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitare
la cariera în funcţia publică.
Literatura de specialitate defineşte recrutarea
funcţionarilor publici ca fiind procesul de identificare şi atragere a
personalului calificat pentru ocuparea posturilor şi/sau funcţiilor publice
vacante.
Activitatea de recrutare, ca subiect de studiu pentru
managementul instituţiilor publice, conţine un program alcătuit din patru
etape:
¨
analiza
cerinţelor postului vacant;
¨
întocmirea
specificaţiilor aferente activităţii în postul liber;
¨
cercetarea
posibilităţilor privind locurile unde pot fi găsiţi posibilii candidaţi;
¨
atragerea
candidaţilor pentru posturile care urmează a fi ocupate.
Tot literatura de specialitate defineşte selecţia ca
fiind un ansamblu de procese de analiză a calităţii şi a pregătirii
profesionale a candidaţilor, în scopul numirii pe posturi şi/sau funcţii
publice în administraţie a funcţionarilor publici necesari.
2.3.
Condiţii de acces într-o funcţie publică
Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră se
face prin ocuparea unei funcţii publice vacante de către o persoană care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Prin stabilirea condiţiilor de acces
în funcţiile publice, legiuitorul urmăreşte satisfacerea atât a unor scopuri de
natură politică, cât şi a unor interese de ordin profesional-administrativ.
Condiţiile de acces în funcţiile publice pot fi grupate,
după dreptul de apreciere în selectarea candidaţilor, în condiţii obiective şi
condiţii subiective. Condiţiile obiective sunt verificate de autoritatea sau
instituţia publică, pe baza actelor doveditoare prezentate de candidaţi, fără a
avea un drept de apreciere asupra acestora, în timp ce condiţiile subiective se
bazează pe dreptul de opţiune a angajatorului în stabilirea calităţilor
individuale ale fiecărui aspirant la o funcţie publică.
După conţinutul lor condiţiile de acces în funcţiile
publice pot fi:
¨
generale,
care privesc toate funcţiile publice administrative, demnităţile publice şi
funcţiile jurisdicţionale, fiind prevăzute atât în legea fundamentală, cât şi
în statutul funcţionarilor publici;
¨
speciale,
referitoare numai la anumite categorii de funcţionari publici, reglementate
prin statute speciale.
Potrivit legii (art. 50 din Legea nr. 188 din 1999,
republicată privind Statutul funcţionarilor publici) poate ocupa o funcţie
publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei
publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de
specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege
pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea
funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei
infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de
serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de
fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie,
care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia
situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în
ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel
cum este definită prin lege.
2.4.
Concursul pentru ocuparea unei funcţii publice
Concursul are la bază principiul competiţiei deschise,
transparenţei, meritelor profesionale şi competiţiei precum şi cel al
egalităţii accesului la funcţiile publice, pentru fiecare cetăţean care
îndeplineşte condiţiile legale şi constă în 3 etape, după cum urmează:
a)
selectarea
dosarelor de înscriere;
b)
susţinerea
probei scrise;
c)
interviul.
Concursurile se organizează de către Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici (pentru ocupare funcţiilor publice de conducere vacante
cu excepţia celor de şef birou şi şef serviciu), de către autorităţile şi
instituţiile publice din administraţia centrală şi locală (pentru ocuparea
funcţiilor publice de execuţie şi a celor de şef serviciu şi şef birou), de
către o comisie de concurs constituită pentru recrutarea înalţilor funcţionari
publici şi de către Institutul Naţional de Administraţie (pentru admiterea la
programele de formare specializată în administraţia publică, organizate în
scopul numirii într-o funcţie publică).
În vederea participării la concurs, candidaţii depun un
dosar de înscriere, iar la probele următoare pot participa numai candidaţii ale
căror dosare de înscriere au fost selectate de către comisia de concurs în
condiţiile legii.
La proba scrisă, candidaţii redactează o lucrare sau
completează unul sau mai multe teste grilă.
Interviul se susţine, de regulă, în aceeaşi zi cu proba
scrisă şi constă în întrebări adresate candidaţilor de către comisia de
concurs, fie pe probleme legate de funcţia publică, fie de verificare a
cunoştinţelor de limbă străină sau a celor de operare/programare pe calculator.
Probele de concurs organizate de comisie se notează cu
puncte de la 1 la 100, iar promovarea fiecărei probe se face ca urmare a
obţinerii punctajului minim de 50 de
puncte. Punctajul final necesar pentru promovarea concursului este de minim 100
de puncte, care se obţin prin cumularea punctajului obţinut la cele două probe.
3.
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Referitor la funţionarul public din statele Uniunii
Europene, vom prezenta în continuare câteva trăsături definitorii. Astfel,
funcţionarii publici din statele U.E. se
constituie într-un corp bine definit în categoria personalului bugetar, temeiul
legal al încadrării acestora regăsindu-se în lege şi făcându-se o delimitare de
personalul contractual care se supune legislaţiei muncii. Numirea în funcţia
publică se face în temeiul legii, prin voinţa autorităţilor publice, a reprezentantului
statului care are atribuţii în acest sens. De asemenea, există anumite condiţii
speciale stipulate de lege pentru eliberarea sau destituirea din funcţie a
funcţionarilor publici, iar activitatea acestora este foarte bine reglementată,
având un rol constituţional şi strategic. Stabilitatea pe funcţia publică este
o cerinţă pe care toate instituţiile publice o respectă. Şi în statele Uniunii
Europene funcţionarii publici au obligativitatea de a nu avea apartenenţă
politică şi de a manifesta profesionalism în exercitarea funcţiilor publice.
Aproape toate statele membre ale Uniunii Europene au stabilite
reglementări generale privind raporturile în cadrul serviciului public. Astfel,
Danemarca, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Italia, Luxemburg,
Austria, Portugalia, Finlanda şi Suedia au prevăzute în Constituţie principiile
generale de organizare a administraţiei publice, aplicabile funcţionarilor
publici. În Marea Britanie, primul ministru, care este în acelaşi timp şi
ministrul funcţiei publice, are competenţa să elaboreze reglementări şi
instrucţiuni pentru funcţionarii publici - Home
Civil Service, inclusiv să stabilească o serie de condiţii de angajare
pentru aceştia.
O analiză asupra cadrului legislativ, care reglementează
funcţia publică în unele ţări ale Uniunii Europene, arată că acesta diferă de
la o ţară la alta. În continuare sunt menţionate câteva acte normative care
reglementează funcţia publică în câteva ţări ale Uniunii Europene:
¨
Austria: Codul serviciului public;
¨
Danemarca: Constituţia, Legea serviciului public;
¨
Finlanda: Constituţia, Statutul general al funcţiei
publice, statutele speciale ale celor trei corpuri, Codul funcţiei publice;
¨
Germania: Constituţia, Legea funcţionarilor publici;
¨
Grecia: Constituţia, Codul serviciului public;
¨
Irlanda: Legislaţia secundară;
¨
Italia: Constituţia, Legea serviciului public, Legea
nr.59/127 din 1997 pentru reformă şi simplificarea administraţiei publice;
¨
Luxemburg: Constituţia, Codul serviciului public;
¨
Olanda: Constituţia, Legea serviciului public, Regulile
generale privind serviciul public;
¨
Spania: Constituţia, Codul serviciului public;
¨
Suedia: Constituţia, Actul privind angajaţii din
sectorul public;
¨
Marea
Britanie: legislaţie secundară, Ordinul
serviciului public în consiliu, Actul referitor la serviciul public şi Codul
managementului funcţiei publice.
În ţările membre ale Uniunii Europene predomină sistemul
carierei, potrivit căruia un funcţionar public va ocupa succesiv posturi în
ierarhia administrativă a funcţiei publice, în condiţiile garantării
stabilităţii titularilor pe posturi şi funcţii publice.
Ţări ca Danemarca, Olanda şi Suedia au generalizat pentru
întreaga administraţie publică sistemul de încadrare a funcţionarului public pe
post, cu excepţia domeniului afacerilor externe şi a sistemului judiciar. Principala caracteristică a acestui
sistem este că recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici se face în acelaşi
mod ca în sectorul privat.
Funcţionarii publici
sunt recrutaţi pentru un anumit post sau funcţie publică, dar pot candida pentru
orice alt post vacant din sectorul public, în situaţia în care candidatul
îndeplineşte condiţiile prevăzute de structura postului sau funcţiei publice
vacante şi îşi asumă responsabilitatea îndeplinirii atribuţiilor specifice.
Pentru Italia, Irlanda
şi Marea Britanie sistemul carierei se combină cu cel focalizat pe structura
postului. În Irlanda şi Marea Britanie, ocuparea unor posturi este condiţionată
de absolvirea anumitor studii.
În majoritatea
statelor membre ale Uniunii Europene se solicită anumite diplome pentru încadrarea
pe un anumit nivel în serviciul public, excepţie făcând doar ţările în care
selecţia se face în funcţie de cerinţele postului sau funcţiei publice.
În multe ţări ale
Uniunii Europene, candidaţii nu sunt numiţi direct funcţionari publici, fiind necesară
parcurgerea unei perioade de stagiu sau de instruire specifică. Durata şi
conţinutul acestei perioade diferă de la o ţară la alta, iar în unele ţări
depinde de nivelul la care urmează să se facă numirea.
În majoritatea
statelor există o vârstă minimă pentru intrarea în corpul funcţionarilor
publici, uneori existând şi o vârstă maximă. În Franţa, Olanda, Suedia, Marea
Britanie nu există limită de vârstă, fiind menţionate reglementări specifice cu
privire la nediscriminarea pe motiv de vârstă.
Pentru recrutarea
funcţionarilor publici, în general, se
utilizează trei metode. În unele state pentru ocuparea posturilor sau
funcţiilor vacante se organizează concursuri de
către o anumită autoritate la nivel central sau de către instituţia sau
autoritatea publică unde există locurile vacante.
Astfel de ţări în care este utilizată metoda concursului
sunt: Austria doar pentru anumite posturi şi funcţii publice, Belgia, Franţa,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia şi Spania.
În Belgia,
există o autoritate centrală competentă în organizarea concursului. Aceasta se
numeşte Secretariat Permanent de
Recrutare pentru recrutarea funcţionarilor publici la nivel federal şi regional.
În Franţa există École Nationale d’Administration, o autoritate
centrală pentru selecţia funcţionarilor publici pentru
posturi şi funcţii publice de nivel superior. În această ţară, există Institutes Regionaux d’Administration ca
instituţie specializată, dar la aceasta se adaugă şi alte autorităţi care se
implică în selecţia funcţionarilor publici pentru posturile şi funcţiile de la
nivel mediu şi inferior. În Grecia,
autoritatea centrală care gestionează organizarea concursurilor este Comisia pentru
selectarea personalului - Personal
Selection Board, iar în Irlanda,
instituţia responsabilă cu organizarea concursurilor este Comisia Serviciului
Public - Civil Service Commision. În Italia, numai
concursurile pentru cele mai importante posturi se organizează centralizat de către
Departamentul funcţiei publice subordonat Consiliului de Miniştri – Dipartimento della funzionepubblica presso
la Presidenzia del Consiglio dei Ministri.
O a doua metodă de selecţie utilizată în Germania, şi în
unele situaţii şi în Austria, aşa numita Stellenausschreibung,
constă în selecţia personalului pentru serviciul public prin publicarea
obligatorie a postului vacant, însă fără organizarea unui concurs.
În vederea realizării reformei administrative, Danemarca,
Finlanda, Olanda, Suedia şi Marea Britanie au renunţat la vechea metodă de
selecţie şi au adoptat unele metode informale de recrutare bazate pe
respectarea anumitor cerinţe specifice necesare îndeplinirii atribuţiilor
prevăzute pentru postul vacant, fără a avea strict în atenţie diplomele de
studii sau vechimea. Fiecare autoritate sau instituţie publică stabileşte un
set de cerinţe referitoare la educaţie, aptitudini, experienţă profesională.
În Marea
Britanie, agenţiile de recrutare şi autorităţile sau instituţiile
publice colaborează cu organizaţii private, specializate în
recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici. Pentru
poziţii importante, respectiv înalţi funcţionari publici, instituţia
responsabilă cu recrutarea este Comisia Serviciului Public, sau, după caz,
Agenţia de recrutare şi evaluare.
În toate ţările membre UE, candidaţii care au cazier
judiciar, nu pot fi recrutaţi pentru a ocupa o funcţie publică. De asemenea,
starea corespunzătoare fizică şi psihică reprezintă o condiţie esenţială pentru
ocuparea unei funcţii publice.
Aşa după cum reiese din scurta prezentare a câtorva
aspecte referitoare la cariera funcţionarului public, în statele Uniunii
Europene există o bază comună de principii, de valori şi cerinţe pe care toate
statele le respectă. Există, de asemenea, obiective comune care sunt urmărite
de toate statele, în domeniul funcţiei publice. Se constată, de asemenea,
existenţa unor practici specifice şi structuri distincte, referitoare la
activităţile din domeniul managementului funcţiei publice, ceea ce face ca finalitatea
activităţilor să răspundă aşteptărilor sistemului social.
În procesul de pregătire a aderării României la Uniunea
Europeană, devine esenţială adaptarea managementului funcţiei publice din
România la principiile fundamentale ale acestui domeniu în ţările UE, pentru
ca, pentru început, un grad corespunzător de compatibilitate să determine
corecţiile necesare în timpul cel mai scurt.
Faptul că resursa umană este cea mai importantă bogăţie
pe care o are o instituţie publică, trebuie să determine concentrarea atenţiei
şi în România asupra modalităţilor celor mai potrivite de transformare a ei în
principalul motor al accelerării reformelor în sectorul public.
Comentarii
Trimiteți un comentariu