CAPITOLUL
I
1. ASPECTE PRIVIND
RECIDIVA
1.1. Dreptul penal
roman
1.1.1. Reglementări
anterioare
1.1.2. Codul penal
din 1969 cu modificările ulterioare
2.
Noţiune şi caracterizÃri
3.
ModalitÃŢile recidivei
3.1. Recidiva postcondamnatorie şi recidiva post executorie
3.2. Recidiva specială şi generală
3.3. Recidiva absolută şi relativă
3.4. Recidiva mare şi recidiva mică
3.5. Recidiva permanentă şi temporară
3.6 Recidiva naţională şi recidiva internaţională
3.7. Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efect progresiv
3.8. Recidiva cu regim sancţionator uniform şi recidiva
cu
regim sancţionator diferenţiat
CAPITOLUL II
1. RECIDIVA MARE POSTEXECUTORIE
1.1. Noţiune
1.2. Condiţiile de existenţă ale
recidivei mari postexecutorii
1.2.1.Conditiile cu privire la primul
termen
1.2.2. Condiţiile cu privire la cel
de-al doilea termen
CAPITOLUL III
1. RECIDIVA MICA
1.2. Recidiva mică postexecutorie
2. CONDIŢIILE DE EXISTENTA ALE RECIDIVEI MICI POSTEXECUTORII
2.1. Condiţiile primului termen
2.2. Condiţiile celui de-al doilea termen
CAPITOLUL IV
1. TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI
1.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari
postexecutorii
2. SANCŢIONAREA RECIDIVEI MICI
2.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici
postexecutorii
1. ASPECTE PRIVIND RECIDIVA
Recidiva a jucat un rol important în
criminalitate, în mod special în criminalitatea contemporană, în sensul că
alături de alţi factori, contribuie la diminuarea fenomenului criminal prin
mijloace specifice.
Ea
face parte, ca instituţie penală, din seria mijloacelor, de naturi diferite, pe
care societatea le foloseşte în combaterea criminalităţii.
Criminalitatea se concentrează aşadar,
asupra unui oarecare număr de indivizi, pe care nici o represiune nu-i
intimidează şi care trăiesc în stare de război declarat cu societatea regulată.
Faţă de ei, penalitatea nu poate avea decât un obiect: acela de a-i reduce prin
măsuri exclusive în neputinţa de a vătăma.
Pretutindeni unde este admisă,
recidiva presupune doi termeni: o prima condamnare continuând implicit un
avertisment dat delincvent şi noua infracţiune, cei doi termeni implicând
îndeplinirea unor condiţii care diferea de la un sistem de drept la altul. In
aceasta accepţiune recidiva se deosebeşte de recidivism, noţiune utilizată
frecvent în criminologie şi care este mult mai largă, ea desemnând şi alte
varietăţi a infracţiunilor cum sunt: recidiva generica, recidiva sociala, care
exista încă de la condamnarea anterioara chiar dacă condiţiile recidivei legale
nu sunt reunite şi recidiva penitenciară, care presupune executarea efectiva a
unei pedepse în închisoare[1].
Deşi
recidiva a existat întotdeauna, problema reglementării ei nu s-a născut decât
în secolul al XIX-lea. Acest lucru se explică prin aceea că în secolele
anterioare, recidiviştii erau aproape inexistenţi, fiind exterminaţi. Astfel,
în condiţiile în care infractorii primari abia scăpau cu viaţă, recidiviştii nu
puteau avea, în nici un caz o moarte mai bună.
După Rousseau, „criminalitatea creşte
mai cu seamă prin faptul indivizilor care fac profesiune din ea”, iar după
Tarde, „criminalitatea se localizează, devenind o carieră şi din ce în ce mai
mult deosebirea se adânceşte prin un fel de diviziune a muncii între oamenii
cinstiţi şi între mişei”.
Fenomenul recidivei pune astăzi
problema foarte dificilă a reeducării. Întregul proces de reeducare a minorilor
şi tinerilor delincvenţi, ca şi a infractorilor adulţi trebuie să se bazeze pe
un ansamblu de influenţe educaţionale, de resocializare al căror scop major
este tocmai acela de a preveni recidiva şi de a asigura integrarea sau
reintegrarea socială optimă a foştilor delicvenţi.
Din
punct de vedere criminologic recidiva interesează mai mult sub aspectul
cauzelor sale şi reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale
fenomenului criminalităţii în societatea contemporană.
Cunoaşterea
cauzelor recidivei interesează mai mult ca recidiva însăşi. Criminologia,
studiind cauzele imediate şi mediate ale criminalităţii în general şi ale
recidivei în special a descoperit ca aceste cauze sunt multiple şi diverse[2].
Existenţa
recidivei este datorată, în genere aceloraşi cauze care determină fenomenul
criminalităţii în ansamblu sau. Aceste cauze rezida în esenţa, în mizeria
economică a societarii, în lipsa de cultura a indivizilor, consumul frecvent de
băuturi alcoolice, şomajul, deficiente în organizarea social – politica,
sistemul pedepselor blânde, tulburări sociale, etc[3].
Pe
lângă aceste cauze generale, recidiva se datorează şi acţiunii unor factori
care se individualizează ca sursa cu acţiune specifica în generarea fenomenului
recidivei, cu toate ca sunt determinaţi şi ei în ultima instanţa, de aceleaşi
cauze generale a fenomenului criminalităţii in ansamblu.
Aceşti factori sunt în principal:
Îmblânzirea continuă a sistemului
sancţionator. Astfel, condiţiile specifice democraţiei
burgheze, care au luat locul absolutismului feudal, erau incompatibile cu
vechile sisteme represive medievale, caracterizate prin exterminarea fizică a
infractorilor şi prin cruzimea lor care făceau aproape cu neputinţă recidiva.
Ca urmare a apărut şi s-a generalizat sistemul pedepselor privative de
libertate cu durată, în general, limitată în condiţiile cărora, condamnatul
care „ispăşea” pedeapsa în închisoare, îşi relua viaţa obişnuită în condiţii şi
mai grele, sub influenţa şi mai accentuată a factorilor criminogeni, din care
cauză ajungea să îngroaşe inevitabil rândurile recidiviştilor.
Totodată, abolirea pedepsei cu moartea
ar putea constitui pentru unii infractori un îndemn la săvârşirea unei noi
infracţiuni. Perspectiva unei condamnări cu închisoarea nu mai exercită nici un
fel de reţinere asupra unora din ei.[4]
Intervenţia unor acte de clemenţă
(graţiere sau amnistie), care determină neexecutarea
sau executarea parţială a unor pedepse ar putea favoriza recidiva, întrucât
aceste acte se aplică uneori fără a ţine seama de persoana condamnatului şi de
comportarea ulterioară a acestuia.
Regimul de executare al pedepselor. Infractorii recidivişti execută pedepsele în aceleaşi închisori după
reguli care s-au dovedit a fi insuficiente, lipsite de posibilităţi de
reeducare, precum şi de prevenire şi de combatere a recidivei.
Liberarea condiţionată (liberarea înainte de expirarea duratei pedepsei) a condamnatului,
acordată de multe ori cu uşurinţă după criterii formale dacă este îndeplinită
condiţia privind durata executării pedepsei fără să existe o garanţie reală că
îndreptarea lui s-a făcut înainte de a executa pedeapsa integral.
Criminologia are interesul şi datoria
să cerceteze care sunt cauzele recidivei şi în interesul ordinii şi securităţii
sociale să le suprime. Recăderea în criminalitate face dovada unei persistenţe
în rău, o stare primejdioasă a infractorului faţă de care trebuie să ia măsuri
mult mai eficace decât faţă de infractorul primar.
Aceşti
factori sunt in principal:
·
Îmblânzirea continua a sistemului
sancţionator
·
Intervenţia unor acte de clementa
(graţierea sau amnistirea) care determina neexecutarea sau executarea parţiala
a unor pedepse şi ar putea favoriza recidiva, întrucât aceste acte se aplica
uneori fără a ţine seama de persoana condamnatului şi de comportarea ulterioara
a acestuia.
·
Regimul de executare a pedepselor:
infractorii recidivişti executa pedepsele în aceleaşi închisori după reguli
care sau dovedit a fi insuficiente lipsite de posibilităţi de reeducare precum
şi de prevenire şi de combatere a recidivei.
·
Liberarea condiţionata (liberarea
înainte de expirarea duratei pedepsei)
Societatea este interesata în cel mai
înalt grad în reglementarea recidivei. Criminologia are datoria şi interesul să
cerceteze care sunt cauzele recidivei şi în interesul ordinii şi securităţii
sociale să le suprime.
Recăderea în criminalitate face dovada
unei persistente în rău, o stare primejdioasa a infractorului faţă de care
trebuie să se ia masuri mult mai eficace faţă de infractorul primar. “ Recidiva
face dovada că societatea cu ocazia primei infracţiuni a făcut un diagnostic
greşit asupra infractorului, ca i-a aplicat un tratament greşit sau necomplet
sau că respectivul este rebel la orice tratament, adică nu a cunoscut boala sau
a cunoscut-o sau a tratat-o greşit sau incomplet sau este vorba de o boala incurabila”[5].
Din punct de vedere al dreptului penal
recidiva interesează în primul rând, sub aspectul individualizării judiciare a
pedepsei întrucât conduce la un tratament sancţionator agravat pentru
infractorul care are calitatea de recidivist.
În literatura juridica[6]
s-a subliniat că “reglementarea recidivei serveşte nu numai la realizarea
individualizării judiciare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită posterior
condamnării definitive, dar şi la realizarea individualizării administrative,
prin efectele pe care le poate produce aplicarea liberării condiţionate şi eventual, a amnistiei şi graţierii atunci
când se prevede exceptarea recidiviştilor de la beneficiul unor asemenea
masuri”. Acest lucru a fost subliniat şi în practica judiciara în care s-a
constatat ca unele instanţe “admiţând cu uşurinţă cererile de eliberare
condiţionata” au pus în libertate infractori recidivişti sau cu antecedente
penale imediat după executarea efectiva a infracţiunii minime de pedeapsa fără
să ţină seama de soluţionarea cererii şi de aceste elemente şi s-a decis
“pentru acordarea liberării condiţionale trebuie să se ţină seama de
antecedentele condamnatului şi, în special, de starea de recidiva, întrucât
aceasta stare releva necesitatea unei perioade mai lungi pentru reeducare”[7].
1.1. DREPTUL PENAL
ROMÂN MODERN
1.1.1.
REGLEMENTÃRILE ANTERIOARE
Codul penal din 1864
Legislaţia României a reglementat în
mod amănunţit recidiva pentru prima data în Condicile penale din 1864[8].
În titlul acestui cod recidivei îi este consacrată o
reglementare speciala. Ea este considerata o cauza de agravare a pedepsei şi
poate fi atât după condamnare cât şi după executarea pedepsei. Astfel, “acei
care vor fi fost osândiţi pentru pricine corecţionale la închisoare mai mult de
sase luni, la întâmplare de recidiva de delict, se vor supune la maximum
pedepsei prescrisa de lege pentru acel delict şi acea pedeapsa poate a se
îndoi, când osânda prescrisa pentru delictul săvârşit va fi chiar acel maxim”
şi “oricare, osândit fiind, printr-o hotărâre nerevocabilă la o pedeapsa
criminala, dacă după împlinirea pedepsei va fi comis a doua crima, se va
condamna la o pedeapsa cu un grad mai mare decât cea ce hotărăşte legea pentru
crima ce a săvârşit”.
Codul penal Carol II din 1937 revăzut şi republicat în 1948
Codul penal Carol II intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1937 reglementează pe larg materia recidivei în articolul 109 –
118 (recidiva reala) şi în articolul 119 (recidiva fictiva)
Recidiva generala este consacrata în
materie de crime şi delicte. Starea de recidiva este de natura să atragă
agravarea de pedeapsa oricare ar fi crima sau delictul care formează primul sau
al doilea termen al recidivei.
De
la acesta regulă generală sunt reglementate următoarele excepţii:
Recidiva
speciala de gen pentru infracţiunile politice, pentru
infracţiunile de presa şi pentru infracţiunile militare sau speciale pure,
adică acelea care nu sunt prevăzute de Codul penal.
Recidiva
specială de clasa, care limitează recidiva în materie
de contravenţii, numai în cazul în care ambii termeni ai recidivei sunt
contravenţii, iar acestea sunt de aceeaşi natura.
Recidiva
specială de specie, care consta în mica recidiva
corecţionala.
Art. 109 – 118 sunt în mare parte
reproducerea art. 41 – 43 ale Codului din 1864, care consacra sistemul
recidivei generale şi reale.
Acestui sistem i s-a adus, însă, un
corectiv prin reglementarea “recidivei fictive” sau “imperfectă”, în ipoteza în
care a doua infracţiune s-a săvârşit în timpul executării pedepsei caz în care
pedeapsa pentru a doua crimă sau delict se agravează. Aceasta situaţie este
aplicabila şi reglementarii condiţionate.
Recidiva specială este forma cea mai
veche sub care aceasta a existat fiind consacrată şi de vechile legislaţii
penale. Este de asemenea, de recunoscut în ştiinţa dreptului penal că
specializarea este una din formele ele mai periculoase şi acute ale
criminalităţii moderne.
Codul penal Carol al II – lea a
adoptat, practic, un sistem intermediar, rezultat al combinării celor doua
sisteme. Astfel admis sistemul recidivei generale ca circumstanţă de agravare
şi limitată doar la câteva delicte mai frecvente.
Adepţii sistemului recidivei reale
susţin că numai în urma executării primei pedepse se poate spune că aceasta nu
a fost suficienta pentru infractor şi că trebuie să-l agraveze pedeapsa a doua,
iar cei ai recidivei fictive susţin că simplul fapt al condamnării anterioare,
independent de executare, reprezintă un avertisment suficient pentru infractor,
iar dacă aceasta cade a doua oara în greşeală, pedeapsa cuprinsă în avertisment
nu a fost suficientă şi se poate agrava cea de a doua.
Sistemul recidivei reale a fost
consacrat de codurile: olandez, suedez, norvegian, rus şi român, iar în
sistemul recidivei fictive a fost consacrat de codul francez, belgian, italian
şi de codurile penale a mai multor cantoane din Elveţia.
Codul penal Carol al II – lea,
inspirându-se din legislaţia franceză a reglementat şi mica recidivă.
Instituţia micii recidive era
complementul necesar şi indispensabil al sistemului de recidiva în care se
pretinde pentru prima condamnare să prezinte o anumita gravitate, cum este
aceea de cel puţin 6 luni închisoare.
În acest sistem toţi care aveau
condamnări mai mici de 6 luni nu puteau fi condamnaţi ca recidivişti.
Din aceste considerente s-a introdus în
Codul penal mica recidivă (recidiva pentru condamnări mai mici de 6 luni), însă
s-a adăugat condiţia ca recidiva pentru aceasta categorie de infracţiuni să
existe numai după 3 asemenea condamnări. Sunt
necesare cel puţin trei condamnări de 6 luni sau mai mici, dar nu pot fi
şi mai multe condamnări.
Recidiva mică este reală (executare
integrală) şi specială, cerându-se existenta a trei condamnări anterioare,
pentru delicte identice, fiecare nu mai mare de 6 luni închisoare corecţionala
sau detenţiune simpla şi săvârşirea unui delict identic (acelaşi delict sau un
delict similar de acelaşi gen).
Codul penal Carol al II – lea
reglementează şi cazul descoperirii ulterioare a recidivei. Este vorba despre
recidiva descoperită după condamnarea definitiva pentru a doua infracţiune,
înainte de executarea integrala a pedepsei. In acest caz Ministerul Public va
putea cere instanţei care a pronunţat condamnarea sa aplice agravarea cuvenita
(după regulile recidivei), daca starea de recidiva a fost descoperită după ce condamnatul
executase graţiat, nu se mai poate cere aplicarea agravării.
C. Modificările aduse Codului penal prin Decretul nr, 212/7.06.1960
Decretul nr. 212/1960 a abrogat art.
115 si 118 din Codul penal Carol al II – lea.
Dispoziţia art. 115 alin. 1 Cod penal
referitoare la recidiva specială în caz de infracţiuni politice sau de presa
crea o diferenţa artificiala în materia activităţilor infracţionale,
diferenţiere care nu-şi mai poate găsi justificare.
Totodată,
dispoziţia art. 115alin. 2 Cod penal privea un caz de recidiva speciala, care
reprezenta o derogare nejustificată de la sistemul recidivei generale, derogare
bazată pe criteriul formal al sediului normelor de incriminare.
Dispoziţia
cuprinsă în art. 118 Cod penal, care reglementează recidiva de la contravenţie
la contravenţie se impune a fi abrogată, întrucât nu s-a mai aplicat de la
intervenirea Decretului nr. 184/1954 care a scos contravenţiile din sfera
dreptului penal.
Prin
acelaşi act normativ a fost modificat şi art. 119 Cod penal care reglementa
recidiva fictivă. Prin modificarea adusă acestui text, s-a completat lacuna din
reglementarea anterioară, constând în excluderea de la recidiva a situaţiei în
care cel condamnat printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsa privativa de
libertate săvârşeşte o noua infracţiune înainte de începerea executării
pedepsei.
Prin
aceasta s-a evitat folosirea unei interpretări extensive pentru justa rezolvare
a cazurilor recidivei înainte de începerea executării pedepsei.
1.1.2. Codul penal din 1969
cu modificări ulterioare
A Codul penal din 1969 in reglementarea initiala
Recidiva este reglementată în Codul
penal român (art. 37 -39) alături de concursul de infracţiune în cadrul unui
capitol intitulat “Pluralitatea de infracţiuni”. Astfel, art. 32 prevede ca
“pluralitatea de infracţiuni constituie după caz, concurs de infracţiuni sau
recidiva”. Deci în sistemul Codului nostru penal, recidiva este o forma a
pluralităţii de infracţiuni.
Formele
pluralităţii de infracţiuni definesc cazurile în care aceeaşi persoana răspunde
penal pentru săvârşirea a doua sau mai multe infracţiuni, respectiv, situaţia
de fapt când o persoana a săvârşit mai multe infracţiuni înainte de a fi trasă
la răspundere penala şi sancţionata pentru vreuna din acestea sau a săvârşit din
nou o infracţiune după ce a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă.
Recidiva
se realizează, în concepţia Codului penal, atunci când făptuitorul săvârşeşte o
noua infracţiune după ce a fost condamnat definitiv pentru prima infracţiune
ori după executarea pedepsei.
În
Codul penal din 1969, instituţia recidivei a dobândit o reglementare superioara
celei din vechiul Cod penal. În primul rând, renunţându-se la împărţirea
infracţiunilor în crime şi delicte s-a schimbat şi reglementarea anterioara a recidivei
în funcţie de împrejurarea ca primul termen al recidivei îl constituie pedeapsa
aplicată sau executat pentru o crima sau un delict, iar al doilea termen consta
în săvârşirea unei crime sau a unui delict. În al doilea rând, aşa cum va
rezulta din cea ce urmează s-a dat recidivei o reglementare sistematică şi
clară, în care fiecare modalitate este tratată distinct şi cu un tratament
sancţionator deosebit.
În
primul articol care reglementează recidiva (art. 37), noul cod penal prevede
trei cazuri în care există recidiva, cazuri care corespund modalităţilor
acesteia. Acestea au fost denumite şi “formele legale ale recidivei” sau mai pe
scurt “formele recidivei”. Acestea sunt:
1) Recidiva mare postcondamnatorie, caracterizată prin aceea că noua infracţiune trebuie să fie săvârşită
înainte de executarea integrala a primei condamnări. Pentru existenta acesteia
se cere ca primul termen al recidivei sa constea într-o condamnare mai mare de
6 luni închisoare, iar al doilea termen
într-o infracţiune săvârşită cu intenţie înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare (art. 37 lit.
a).
2) Recidiva mare postexecutorie, caracterizată
prin aceea că infracţiunea care formează cel de-al doilea termen al recidivei
trebuie să fie săvârşita după executarea primei condamnări. Pentru existenta
acesteia se cere ca primul termen al recidivei să primească o pedeapsă cu
închisoare mai mare de 6 luni, iar al doilea termen să constea într-o
infracţiune săvârşita după executarea primei pedepse, după graţierea ei totală
sau a restului de pedeapsa ori după împlinirea termenului de prescripţie a
executării acele pedepse (art. 37 lit. b).
3) Mica recidiva, caracterizata prin aceea că
primul ei termen este alcătuit nu dintr-o singură condamnare, ci din cel puţin
trei condamnări (la pedeapsa închisorii de până la 6 luni fiecare), iar al
doilea termen să constea într-o infracţiune săvârşita după pronunţarea a cel
puţin trei condamnări sau după executarea (graţierea sau prescripţia) acestora.
Spre deosebire de vechiul cod, textul
art. 37 lit. c Cod penal, nu mai prevede condiţia ca infracţiunile care privesc
primul termen al recidivei mici, precum şi infracţiunea care prevede al doilea
termen să fie de aceeaşi natura întrucât s-a apreciat că, indiferent de natura
acestora, într-o asemenea situaţie se impune, pentru reeducarea infractorului
un tratament sancţionator agravat. Deci, mica recidiva nu mai are un caracter
special, ci se integrează la fel ca celelalte forme în sistemul recidivei generale.
În
ultimul alineat al art. 37 Cod penal, este consacrata modalitatea recidivei internaţionale deoarece pentru
stabilirea stării de recidiva se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare
pronunţata în străinătate. Adoptarea acestei modalităţi este determinata de
necesităţile luptei comune duse în toate ţările împotriva recidivismului şi a
fenomenului criminal în general.
În
art. 38 Cod penal, sunt reglementate condiţiile negative care trebuie
satisfăcute pentru existenta recidivei. Este vorba de cazurile care exclud
starea de recidivă. Acestea sunt: minoritatea, amnistia, dezincriminarea şi
reabilitarea.
În
cea ce priveşte minoritatea spre deosebire de codul penal anterior, care în
forma lui iniţială făcea deosebire între minoritatea civila îi cea penală noul
Cod penal ia în considerare minoritatea stabilita de legea civila (potrivit
art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si
juridice, o persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani).
Din
prevederile art. 38 Cod penal, potrivit cărora la stabilirea recidivei nu se
ţine seama de hotărârile de condamnare în privinţa cărora s-a împlinit termenul
de reabilitare, rezultă că recidiva reglementată de codul anterior nu are un
caracter perpetuu, prezentându-se ca şi vechiul cod, durata termenului la care
se refera art. 38 nu mai este fixată în raport cu specia pedepselor, întrucât
această distincţie a fost suprimată de noul cod, neavând nici un suport
ştiinţific.
În
reglementarea tratamentului sancţionator al recidivei, noul Cod penal face
distincţie între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie.
Astfel,
in cazul recidivei postexecutorii pedepsele nu se contopesc, ca în cazul
recidivei postcondamnatorii, ci dimpotrivă pe lângă prima pedeapsa (executarea
sau considerată ca executata), făptuitorul trebuie să execute şi pedeapsa
pronunţata pentru cea de a doua infracţiune, chiar cu aplicarea facultativă a
unui spor.
Dispoziţia
art. 39 alin. 2 Cod penal privind sancţionarea recidivei postcondamnatorii
reprezintă o invocaţie a Codului penal din 1969. Potrivit acestui text,
contopirea se face între pedeapsa anterioara ce a mai rămas de executat şi
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşita ulterior. Deci se compara
ultima pedeapsa cu restul pedepsei ce a mai rămas de executat din prima
condamnare, alegându-se ca pedeapsa de baza pe aceea care are durata cea mai
mare.
Art.
40 Cod penal cuprinde o dispoziţie noua, inexistenta în Codul penal anterior.
El reglementează pluralitatea intermediară (între concursul de infracţiune şi
recidiva postcondamnatorie). Aceasta desemnează situaţia în care nu există
concurs de infracţiune, deoarece una din infracţiuni a fost săvârşita după o
condamnare definitivă intervenită pentru cealaltă şi nu există nici recidiva
postcondamnatorie, deoarece nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru
realizarea acesteia.
Înscrierea
unei asemenea reglementări a fost necesară întrucât în lipsa ei s-ar crea
infractorilor care săvârşesc o pluralitate intermediara o situaţie mai grea decât
recidiviştilor, ceea ce ar fi fost inechitabila.
B Legea nr. 6 din 29 martie 1973
Aceasta lege a adus importante
modificări Codului penal în art. 37 alin. 1, art. 38 si art. 39 alin. 4 privind
recidiva. Prin aceste modificări, recidiva este reglementată într-o concepţie
noua, care corespunde mai bine politicii penale în privinţa combaterii
recidivismului şi care o situează la nivelul reglementărilor penale moderne
privind recidiva[9].
Pe
linia concepţiei după care recidiva denota o perseverenţă a infractorului în
înfrângerea dispoziţiilor penale s-a modificat art. 37 alin. 1, în sensul că
s-a prevăzut că exista recidiva doar atunci când noua infracţiune se săvârşeşte
cu intenţie. Deci, dacă în Codul penal din 1963, în reglementarea iniţiala, era
suficientă în ceea ce priveşte al doilea termen al recidivei, săvârşirea unei
noi infracţiuni indiferent de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşita,
potrivit modificării prin Legea nr. 6/1973 trebuie săvârşita numai cu intenţie.
Legea
nr. 6/1973 a inclus, de asemenea, printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă şi condamnările referitoare la infracţiunile din culpă. Modificarea
are în vedere primul termen al recidivei, care nu va putea fi alcătuit dintr-o
condamnare pentru o infracţiune din culpa.
O
ultima modificare priveşte şi regimul sancţionator al recidivei. Dispoziţiile
art. 39 Cod penal, au rămas nemodificate cu excepţia alin. 4 care se refera la
stabilirea pedepsei amnezii in cazul recidivei postcondamnatorii.
Textul prevedea ca într-un asemenea
caz, dacă maximul special al amenzii era neîndestulător se putea aplica o
pedeapsa până la maximul general al amenzii sau închisoarea de la 15 zile la 3
luni.
În
urma modificării se prevede că dacă maximul special al amenzii este
neîndestulătoare se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul
special, eliminându-se alternativa privind facultatea instanţei de a aplica
pedeapsa închisorii în limitele menţionate mai sus.
Această
modificare reprezintă consecinţa noii reglementări a pedepsei amenzii, fiind
corelată cu dispoziţiile art. 63 alin. 4 Cod penal, potrivit căruia în caz de
aplicare a cauzelor de atenuare sau agravare a pedepselor amenda nu poate
depăşi limitele generale (minimul şi maximul general).
C) Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996
Prin recenta Lege 140/14.11.1996[10]
au fost aduse printre altele modificări Codului penal în art. 37 si 39 privind
recidiva. Astfel, în art. 37 s-a introdus alin. 2, cu următorul cuprins:
“exista recidiva şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute la
alineatul 1 este detenţiunea pe viata”, iar alineatul 2 al art 37 devine
alineatul 3 şi va avea următorul cuprins: “pentru stabilirea stării de recidiva
în cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a şi b şi alineatul 2 se poate ţine seama
şi de o hotărâre de condamnare pronunţata în străinătate, pentru o fapta
prevăzuta şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscuta
potrivit dispoziţiilor legii”. Aceasta modificare a art. 37 este rezultatul
introducerii în art. 53 pct. 1 din Codul penal, printre pedepsele principale a
pedepsei detenţiunii pe viata.
Pentru
aceeaşi raţiune, a fost modificat şi textul art. 34 din Codul penal la care se
face trimitere în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al recidivei
postcondamnatorii, reglementându-se modul de stabilire al pedepsei atunci
când s-a stabilit o pedeapsa cu
detenţiunea pe viata şi una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amenda,
stabilindu-se că în acest caz se va aplica pedeapsa detenţiunii pe viata.
De
asemenea, alin. 1 al art. 39 va avea următorul cuprins: “în cazul recidivei
prevăzuta în art. 37 alineat 1 lit. a pedeapsa stabilita pentru infracţiunea
săvârşita ulterior şi pedeapsa aplicata pentru infracţiunea anterioara se
contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 şi 35 sporul prevăzut în art. 34 alin.
1 lit. b se poate mări până la 7 ani”, iar alin. 4 al art 33 dispune: “în cazul
recidivei prevăzută în art. 37 alin. 1 lit. b se poate aplica o pedeapsa până
la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul
închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se
poate aplica un spor de cel mult doua treimi din maximul special. Art. 39 alin.
ultim se abroga”.
Din
conţinutul acestor modificări rezulta în primul rând că recidivei i s-a dat, în
sfârşit, configuraţia reală de cauza de agravare a pedepsei, atât în raport de
pluralitate intermediara cât şi cu forma de pluralitate a concursului de
infracţiuni. Astfel, dacă în cazul concursului de infracţiuni şi a pluralităţii
intermediare sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea de baza este, în lumina modificărilor
intervenite, de până la 5 ani, în cazul recidivei postcondamnatorii de pana la
7 ani, iar în cazul celei postexecutorii de până la 10 ani.
În
al doilea rând consecvent politicii penale, caracterizata în perioada actuală
de o înăsprire, în general, a regimului sancţionator datorita creşterii
criminalităţii au fost majorate toate sporurile de pedeapsa, inclusiv cel
aplicabil în cazul amenzii. Astfel, în cazul recidivei postexecutorii, dacă
maximul special este neîndestulător, în cazul amenzii se poate aplica un spor
de cel mult doua treimi din maximul special, faţă de cel mult o treime din
maximul special, cât prevedea legea anterioara.
În
sfârşit, prin abrogarea alin. ultim al art. 39 Cod penal s-a renunţat la
diferenţierea făcuta anterior în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor în
raport de natura infracţiunilor săvârşite. Textul anterior avea în vedere
situaţiile în care infracţiunea săvârşită ulterior era o infracţiune contra
statului, contra avutului public, ori o infracţiune de omor sau o infracţiune
prin care s-a produs o paguba importanta economiei naţionale. O asemenea
renunţare apare ca fireasca ţinând seama de împrejurarea că recidiva este o
cauza de agravare personala şi nu reală, neconstituind o împrejurare legată de
fapta ci de persoana infractorului.
2. NOTIUNE SI CARACTERIZARI
În limbajul curent, recidiva este
sinonimă cu “a recădea”, “a comite o greşeală încă o dată” (în latina
“recadere”). În concepţia cea mai largă recidiva înseamnă deci, reiterarea infracţiunilor.
În
literatura juridica s-a susţinut ca recidiva nu este o noţiune stabilita, ci o
noţiune convenţionala, care depinde de concepţia Codului penal care o
reglementează, de aprecierea jurisprudenţei şi de doctrină. Ca urmare, în
funcţie de concepţia consacrată pe plan legislativ în concret într-o ţară sau
alta, noţiunea recidivei a fost definită mai mult sau mai puţin diferit de la
un sistem juridic la altul. Astfel, într-o concepţie, există recidivă de
fiecare dată când un infractor a săvârşit o nouă infracţiune de acelaşi gen şi
pentru aceleaşi cauze cu infracţiunea precedentă.
Într-o
alta concepţie recidiva este o reiterare de infracţiuni cu aceeaşi formă de
vinovăţie, dar în împrejurarea esenţiala ca una din infracţiuni a fost deja
judecată definitiv, atunci când cealaltă este săvârşită, adică “starea
individului care, după ce a fost irevocabil condamnat la o pedeapsă, comite o
noua infracţiune, pentru care el suferă o noua condamnare penala”, ori ”pur si
simplu presupune reiterarea unei noi infracţiuni după condamnarea definitiva
privind o infracţiune anterioara.
În
concepţia legiuitorului nostru, recidiva este în general “situaţia în care după
o condamnare definitivă, executată sau nu, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune”[11].
Codul
nostru penal în vigoare în art. 37 alin. 1 lit a, b şi c şi alin. 2 nu dă o
definiţie a recidivei în general, ci defineşte doar diferitele forme ale recidivei.
În
general recidiva a fost definită ca fiind situaţia în care după o condamnare
definitiva şi executată sau nu cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune[12].
Această definiţie însa nu relevă unele caracteristici proprii ale recidivei
(referitor la termenii săi), trasând doar linia de demarcaţie dintre recidivă
şi concurs de infracţiune.
Într-o
alta definiţie s-a spus că “există recidiva când după o condamnare definitivă
la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări sub 6
luni executate sau nu, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an[13].”
Într-o
alta opinie s-a stabilit că “recidiva există când aceeaşi persoana a săvârşit
una sau mai multe infracţiuni intenţionate sancţionate de lege cu pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an, fie singură, fie alternativ cu amenda după ce a
fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune intenţionata la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări de maxim 6 luni sau
după executarea unor asemenea pedepse”[14]
În
lumina legislaţiei noastre penale actuale (art. 37 alin. 1 lit. a, b si c şi
alin 2 Cod penal) se poate spune că recidiva
este situaţia juridica ce se caracterizează prin aceea că un infractor, după ce
a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni ori la pedeapsa detenţiuni pe viata sau a suferit
cel puţin trei condamnări de 6 luni sau mai mici, ori după executarea unor asemenea
pedepse a săvârşit cu intenţie una sau mai multe infracţiuni sancţionate de
lege cu închisoare mai mare de 1 an, fie singură, fie alternativ cu amenda sau
cu detenţiunea pe viata.
Acesta
este o definiţie dată în temeiul Codului penal, care conturează cu claritate
recidiva şi formele sub care se poate prezenta şi trasează linia de demarcaţie
între recidivă şi concursul de infracţiuni.
Recidiva
constituie cea de a doua forma a pluralităţii de infracţiuni. Această
caracterizare este acceptată de noul Cod penal prin dispoziţia din art. 329
.
În
caz de recidivă, ca şi în caz de concurs de infracţiuni, unei persoane i se
impută săvârşirea a cel puţin doua infracţiuni, dar în timp ce la forma
denumita concurs, săvârşirea de către aceeaşi persoana a doua sau mai multe
infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare
definitivă, la forma de pluralitate denumita recidiva, săvârşirea de către
aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea
persoană era definitiv condamnată pentru o alta infracţiune.
Existând
această deosebire caracterizată între forma de pluralitate de infracţiuni
denumita concurs şi forma de pluralitate a recidivei, cele doua forme de
pluralitate constituie instituţii juridice distincte, fiecare din ele
necesitând o elaborare teoretica şi o reglementare legală corespunzătoare.
Din
confruntarea conţinutului specific al celor doua instituţii, putem uşor
constata că deosebirea dintre forma concurs de infracţiuni şi forma recidiva nu
se limitează numai la o simplă accidentalitate procesuală, ci coboară în
substanţa fenomenului infracţional plural, diferenţiindu-l sub aspectul său
criminologic. Persoana care a mai fost anterior condamnată sau care a şi
executat o pedeapsa se afla într-o situaţie de fapt deosebită de situaţia
persoanei căreia i se impută un concurs de infracţiuni.
Datorită
deosebirii substanţiale dintre concursul de infracţiuni şi recidivă, accentul
cercetării teoretice ca şi al reglementarii juridice cade asupra unor
preocupări deosebite. In timp ce la concursul de infracţiuni acest accent cade
pe problema calculului pedepsei comune pentru mai multe infracţiuni în vederea
realizării unei bune individualizări a pedepsei în cazul recidivei accentul
cade pe problema influenţei pe care existenţa unei condamnări penale sau
executării unei pedepse anterioare, a săvârşit o noua infracţiune.
Perseverenţa
pe calea infracţiunii, de către infractorul faţă de care s-a manifestat
reacţiunea respectivă a societăţii pune probleme speciale în lupta împotriva
fenomenului infracţional. Este adevărat că din punct de vedere al pericolului
social pe care îl prezintă persoana, este posibil să nu existe întotdeauna o
deosebire între autorul unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului
şi autorul unei pluralităţi de acţiuni sub forma recidivei, dat fiind că în
ambele situaţii putem avea de a face fie cu o perseverenţa infracţionala a
făptuitorului, fie cu un concurs de împrejurări care în mod accidental au putut
determina repetarea infracţiunii. Dar, spre deosebire de concursul de
infracţiuni, în cazul recidivei, existenta unei condamnări penale, în dispreţul
căreia făptuitorul perseverează, pe calea infracţiunii, sau executarea unei
pedepse de o anumita gravitate, care s-a dovedit ineficace faţă de el, creează
prezumţia puternica a unui ridicat grad de pericol social al infractorului
recidivist.
Starea
de pericol care rezultă din dovada ineficientei avertismentului primit prin
condamnare definitivă şi mai ales prin dovada ineficientei executării pedepsei
anterioare face ca infractorul recidivist să se individualizeze criminologic ca
o figura aparte, care ridică probleme specifice în lupta pentru reeducarea lui
pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsa. Aceste probleme specifice
au impus, ca necesară, reglementarea în Codul penal a instituţiei recidivei.
În
prezenţa unei asemenea reglementari, recidiva penală nu poate fi, în legislaţia
noastră decât “legală”, în sensul că condiţiile stării de recidiva şi
consecinţele ei sunt determinate de lege, aşa încât, numai în aceste condiţii,
stabilite de legea penală, o pluralitate de infracţiuni, poate primi
calificarea de recidiva.
În
felul acesta, legea trasează o linie de demarcaţie precisă între instituţia
recidivei şi instituţia concursului de infracţiuni. Destinaţia dintre recidivă
şi concursul de infracţiuni poate fi
făcută din mai multe puncte de vedere, şi anume:
► Din punct de vedere structural
(formal), între momentele care marchează săvârşirea celor doua infracţiuni succesive
intervine o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracţiune.
Semnificaţia condamnării definitive
constă în aceea că infracţiunile care au fost săvârşite înainte de condamnarea
definitivă formează un concurs de infracţiuni, iar cele care s-au desăvârşit
după momentul condamnării definitive nu mai pot fi concurente cu infracţiunile
săvârşite anterior, ci conduc la naşterea recidivei, dacă sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii legale sau ale pluralităţii intermediare. Această soluţie
este valabilă şi în ipoteza în care condamnarea definitivă nu priveşte toate
infracţiunile care compun concursul de infracţiuni, iar una sau mai multe
infracţiuni din concursul de infracţiuni respectiv, va forma obiectul judecaţii
într-un alt proces penal născut după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare sau, eventual, chiar după executarea pedepsei închisorii aplicate
prin hotărârea definitivă de condamnare[15]
► Din punctul de vedere al periculozităţii
făptuitorului în cazul recidivei, săvârşirea unei noi infracţiuni după
avertismentul dat prin hotărârea definitivă de condamnare, presupune din partea
făptuitorului o mai accentuată perseverenţa pe calea infracţionalităţii. Faptul
ca infractorul nu a ţinut seama de avertismentul primit, dovedeşte o periculozitate
sociala mai mare, care impune un tratament sancţionar diferenţiat în raport cu
concursul de infracţiuni sau se concretizează în posibilitatea aplicării unui
spor de pedeapsa mai mare.
Sub aspectul periculozităţii sociale,
recidiva se deosebeşte şi de pluralitatea intermediară (art. 40 Cod penal),
forma distinctă a pluralităţii de infracţiuni, care desemnează situaţia
juridică în care nu există nici concurs de infracţiuni, deoarece una din fapte
se săvârşeşte după o condamnare definitivă, şi nici recidiva postcondamnatorie,
fiindcă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru existenta ei. Deosebirea
pluralităţii intermediare faţă de recidiva rezultă fie din natura şi cuantumul
pedepsei pronunţate pentru prima infracţiune, fie din caracterizarea faptelor
penale sub aspectul formei de vinovăţie. Aceste trăsături determină un
tratament juridic atenuat faţă de cel al victimei în cea ce priveşte cuantumul
sporului ce se poate aplica, motiv pentru care legea a apelat la sistemul de
sancţionare stabilit pentru concursul de infracţiuni.
În încercarea de a contura cât mai
precis noţiunea de recidivă se impune şi analiza deosebirilor care exista între
recidivă şi antecedenţa penală.
Faptul ca o persoană a suferit în trecut cel puţin o pedeapsă, constituie,
într-adevăr, un element comun a celor doua noţiuni, dar trebuie observat că nu
orice antecedent penal duce la existenţa recidivei în cazul în care persoana
respectivă comite o nouă infracţiune[16].
În
reglementarea recidivei, legiuitorul a ţinut seama de perseverenţa
infracţionala a făptuitorului, de împrejurarea ca pronunţarea unei hotărâri
definitive de condamnare sau chiar executarea pedepsei, nu a avut nici o
influenţă asupra comportării acestuia, rezultând din reiterarea activităţii
infracţionale. Recidiva denota din partea agentului infractor, persistenţa în
voinţa de a înfrânge legea penala.
O
condamnare urmată de o recădere în criminalitate stabileşte la infractor o
“culpabilitate speciala”, motivând agravarea pedepsei pentru infracţiunea
comisă în stare de recidivă.
În aceste împrejurări, infractorul se
expune prin chiar faptul recăderii sale în criminalitate să fie pedepsit mai
aspru decât la prima sa infracţiune sau să fie obiectul unor măsuri speciale de
ocrotire socială.
3. MODALITÃŢILE RECIDIVEI
Modalităţile recidivei sunt formele pe
care aceasta le poate avea în funcţie de variaţiunile celor doi termeni.
În funcţie de momentul săvârşirii
noii infracţiuni după condamnarea anterioara, mai
înainte de executarea pedepsei, recidiva este cunoscuta sub doua forme:
recidiva postcondamnatorie si recidiva postexecutorie
3.1 Recidiva postcondamnatorie (după condamnare)
şi recidiva postexecutorie (după executare)
În funcţie de momentul când se
săvârşeşte cea de-a doua infracţiune recidiva poate fi postcondamnatorie şi
postexecutorie.
Pornind
de la deosebirea de fond, decurgând din caracterul simptomatic mai pronunţat al
recidivei după executare faţă de recidiva după condamnare, unii autori[17]
au dat denumirea de “reala” (recidiva
vera) recidivei după executare şi “fictiva” (recidiva finta) sau “formula” recidivei după condamnare. Aceste
denumiri nu sunt însa justificate, deoarece şi recidiva după condamnare este
tot aşa de reală ca şi recidiva după executare[18].
Constituie şi ea o dovada a perseverenţei infracţionale a infractorului care,
în dispreţul unei condamnări definitive pronunţate împotriva sa, comite o noua
infracţiune.
RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE există în
situaţia în care cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte înainte de începerea
executării primei condamnări, în timpul executării acesteia ori în stare de
evadare.
RECIDIVA POSTEXECUTORIE se realizează dacă
cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte după executarea primei condamnări, după
graţierea sau prescrierea acesteia.
Pornind
de la realitatea incontestabila că recidiva postexecutorie relevă o persistenţă
infracţionala mai puternică din partea infractorului deoarece noua infracţiune
se săvârşeşte după executarea unei condamnări anterioare, s-au purtat discuţii
în teoria dreptului penal cu privire la aceste forme de recidivă, unii autori,
considerând că ar trebui admisă numai recidiva postexecutorie (reala). In ceea
ce priveşte cealaltă forma, recidiva postcondamnatorie (fictiva) se apreciază
că nu ar trebui admisă, deoarece cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte
imediat după condamnare, iar condamnarea nu constituie un avertisment
suficient. In plus, se mai arată că recidiva postcondamnatorie nu se deosebeşte
prea mult de concursul de infracţiuni fiind mai aproape de aceasta decât de
instituţia recidivei[19].
După natura infracţiunilor ce
compun pluralitatea sub forma recidivei se distinge: recidiva generală şi recidiva specială.
3.2.
Recidiva speciala şi generala
Recidiva este
speciala
când se cere ca cele doua infracţiuni care formează cei doi termeni ai săi, să
fie de acelaşi gen, specie sau tip particular (de pildă, să fie patrimoniale
sau chiar să se refere la acelaşi tip de infracţiune, ambele să constea în
infracţiunea de furt).
Recidiva este
generala
când nu se prevede nici o condiţie cu privire la genul, specia sau tipul
particular de infracţiune, infracţiunile reunite în persoana aceluiaşi
făptuitor putând fi de natură diferită (primul termen este o condamnare pentru
infracţiunea de furt, iar al doilea este o vătămare corporală sau un ultraj contra
bunelor moravuri).
Faţă
de recidiva specială, cea generală are o sferă mai largă de acţiune, deoarece
în afară de condiţia privitoare la durata pedepsei prevăzută pentru primul
termen al recidivei, nu se mai impune nici o condiţie privitoare la natura
infracţiunilor.
Sistemul
recidivei generale este preferabil celei speciale, fiind consacrată atât în
teoria dreptului penal cât şi în legislaţie, întrucât obişnuinţa criminală nu
depinde numai de o analogie între diverse infracţiuni, ci şi de persistenţa
infractorului de a înfrânge legea penală.
Atât
în cazul recidivei speciale cât şi în cel a celei generale infractorul prezintă
o periculozitate socială ridicată, marcând o cădere în criminalitate, aşa că
trebuie sancţionata şi una şi alta. Nu
poate rămâne nepedepsită nici recidiva generală, care dovedeşte mai mult sau
mai puţin insensibilitatea infractorului la pedeapsa aplicată.
În
concluzie, necesitatea luptei împotriva recidivismului impune consacrarea
recidivei generale, aceasta fiind şi poziţia celor mai multor coduri penale.
În funcţie de gravitatea
condamnării (exprimată, în cazul închisorii prin
durata pedepsei pronunţate), recidiva poate
fi absolută şi relativă.
3.3. Recidiva absolută şi relativă
Recidiva este absolută când existenţa ei nu poate fi condiţionată de
gravitatea primei condamnări. Va exista deci starea de recidivă prin comiterea
noii infracţiuni, indiferent de gravitatea condamnării pronunţata pentru
infracţiunea anterioară căci orice condamnare cât de mică, constituie un avertisment
pentru condamnat, de a nu săvârşi din nou infracţiuni.
Recidiva este relativă când existenta ei este condiţionată de o
anumită gravitate a condamnării pronunţata pentru infracţiunea anterioară.
Recidiva relativă va lua naştere deci prin săvârşirea unei noi infracţiuni,
numai după o condamnare definitivă de o anumita gravitate (ex. : pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni) pronunţata pentru infracţiunea anterioara. Codul
penal român a reţinut prin dispoziţiile sale recidiva relativa.
După criteriul duratei şi al
numărului condamnărilor care formează primul termen al
recidivei, aceasta se clasifica în recidiva
mare şi recidiva mică.
3.4. Recidiva mare si recidiva mica
Recidiva mare se
caracterizează prin faptul că primul termen este format dintr-o singură
pedeapsă, pedeapsa privativă de libertate, care trebuie să depăşească o anumită
limită prevăzuta de lege. Astfel, legea stabileşte că există recidiva mare când
se săvârşeşte o nouă infracţiune după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni. Marea recidivă poate fi postcondamnatorie sau
postexecutorie, după cum prima condamnare a fost sau nu executata.
Recidiva
mica există în situaţia în care primul termen al recidivei este
alcătuit dintr-un număr de condamnări definitive prevăzute de lege (cel puţin
trei condamnări privitoare la pedepse privative de libertate, pana la 6 luni
inclusiv).
Faţă
de recidiva mare, mica recidivă se caracterizează sub aspectul primului termen,
prin săvârşirea de infracţiuni de gravitate mai mică. De aceea, s-a susţinut în
literatura[20]
ca ar trebui reţinută numai recidiva mare, deoarece aceasta prezintă o
adevărata periculozitate socială, reclamând o reglementare corespunzătoare.
Cu
toate acestea, realitatea demonstrează că şi recidiva mică prezintă pericol
social, că denotă o persistenţă din partea persoanelor care săvârşesc noi
infracţiuni după pronunţarea unor condamnări definitive, chiar şi la o pedeapsa
de o gravitate scăzuta.
Majoritatea
legislaţiilor penale legale reglementează atât recidiva mare cât şi recidiva
mică, tocmai pentru a înlătura inconvenientele pe care le-ar putea atrage
consacrarea recidivei relative. Codul penal român a consacrat expres marea si
mică recidiva (art. 37 alin. 1 lit. a, b si c si alin. 2)
În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni,
recidiva poate fi permanenta şi temporara.
3.5.
Recidiva permanentă şi temporară
Recidiva este temporară atunci
când a doua infracţiune trebuie să fie săvârşită într-un anumit interval de
timp de la condamnarea sau de la executarea pedepsei pentru prima infracţiune.
Recidiva permanenta (perpetua), spre deosebire de cea temporară,
se caracterizează prin aceea că noua infracţiune poate fi comisă oricând după
pronunţarea sau executarea primei condamnări.
Admiterea
recidivei permanente nu se justifică nici din punctul de vedere al politicii
penale. A o admite înseamnă a susţine, în acelaşi timp, ca un om nu se mai
poate îndrepta şi că el trebuie să suporte toata viata consecinţa unei
condamnări penale. Ar indemna, totodată, să admitem că ar exista o voinţa şi o
persistenta infracţionala cu o durată de zeci de ani, ceea ce realitatea nu o
confirma.
În
temeiul acestor considerente, Codul penal român a adoptat modalitatea recidivei
temporare. Consacrarea recidivei temporare rezultă din dispoziţiile art. 38
alin. ultim al codului, care prevăd că la stabilirea stării de recidivă “nu se
tine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa
cărora s-a împlinit termenul de
reabilitare”. După scurgerea unui anumit interval de timp care diferă, după cum
reabilitarea este de drept sau judecătoresc, la executarea pedepsei sau
considerarea ei ca executată (amnistie, prescripţie), săvârşirea unei noi
infracţiuni nu mai atrage starea de recidivă.
Într-o
singură situaţie recidiva este permanenta şi anume în cazul săvârşirii celei
de-a doua infracţiuni după o condamnare definitivă pronunţata pentru o
infracţiune contra păcii şi omenirii, care potrivit art. 125 alin. 2 Cod penal
este imprescriptibilă. Întrucât pedepsele pronunţate pentru asemenea
infracţiuni nu se prescriu, iar termenul de reabilitare nu poate să curgă
deoarece acesta va începe să curgă după executarea pedepsei, după graţierea sau
prescrierea acesteia, săvârşirea unei noi infracţiuni la o data oricât de
îndepărtata de prima condamnare, generează starea de recidivă. Forma care se
realizează este aceea a recidivei postcondamnatorii, deoarece prescripţia
neoperând, pedeapsa nu poate fi considerată ca executată şi ca atare, noua
infracţiune apare ca fiind săvârşită înainte de executarea primei condamnări[21].
După criteriul locului unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen al
recidivei, se disting: recidiva naţionala
şi recidiva internaţională.
3.6.
Recidiva naţională şi recidiva internaţională
Recidiva
este naţională
sau teritorială când prima condamnare trebuie să fie pronunţată de o instanţă
naţională (pentru o infracţiune prevăzuta şi pedepsită de legea statului respectiv).
Ea există în toate codurile.
Recidiva
este internaţională
când pot constitui termeni ai recidivei şi condamnările pronunţate de o
instanţă străină.
Problema
dacă trebuie să se ţină seama la stabilirea recidivei de infracţiunea săvârşită
în străinătate, a fost ridicată pentru prima dată în Italia, însa Curtea de
Casaţie din Napoli la 1 decembrie 1918 a respins această idee. În doctrina
noastră penală[22],
la fel opinia dominantă a fost reţinerea stării de recidivă de hotărârile de
condamnare pronunţate de instanţele într-o tara străină.
În
prezent recidiva internaţionala este consacrată de majoritatea legislaţiilor
penale, dând expresie în această materie cooperării internaţionale a tuturor
ţărilor în lupta împotriva recidivismului. Ea a fost adoptată în urma
recomandărilor Conferinţei penale internaţionale ţinută la Roman în 1928, la
care s-a votat o rezoluţie în acest sens, stabilindu-se că “oricine ar comite o
infracţiune în ţara X, după ce a fost condamnat în străinătate pentru o
infracţiune prevăzută de asemenea de legea X, va fi considerată ca recidivist
în condiţiile şi în cazurile stabilite de prezentul cod pentru recunoaşterea
efectelor judecaţilor respective făcute în străinătate”.
După modul cum este reglementat
tratamentul sancţionator, în cazul în care starea de
recidivă se repetă, recidiva poate fi
cu efect unic şi cu efect progresiv.
3.7. Recidiva cu efect unic
şi recidiva cu efect progresiv
Recidiva cu efect unic exista când respectarea stării de recidivă nu antrenează agravarea
legală a răspunderii penale a făptuitorului. Deci, indiferent dacă inculpatul
se afla în prima recidivă sau într-o serie de recidive, va fi sancţionat în
aceleaşi limite legale. Asta nu împiedica însa, instanţa ca, în caz de
multirecidivă, să agraveze pedepsele în succesiunea lor, ţinând seama şi de
celelalte criterii care stau la baza individualizării pedepsei.
Recidiva cu efect progresiv se caracterizează printr-un tratament
sancţionat diferenţiat, în sensul că el se agravează progresiv, potrivit legii,
cu fiecare recidivă în parte. In această ipostază se va ţine seama de numărul
recidivelor la aplicarea tratamentului penal. Progresivitatea poate fi absolută
când agravarea ar spori proporţional cu numărul recidivelor sau limitata.
Aceasta modalitate este utilizată în unele legislaţii ca mijloc de lupta
împotriva multirecidivei, susţinându-se ca o agravare progresivă a pedepsei ar
putea fi folosită la data la care numărul sau gravitatea condamnărilor
anterioare au devenit atâtea, încât recidiva “constituie sensul caracteristic
şi singurul legitim al acestei incorigibilităţi absolute, care poate să
motiveze folosirea măsurilor exclusive împotriva infractorilor.
După cum regimul sancţionat este
sau nu diferenţiat (în raport cu natura sau
gravitatea infracţiunilor care formează al doilea termen) recidiva poate fi cu regim
sancţionar uniform sau cu regim sancţionator diferenţiat.
3.8.
Recidiva cu regim sancţionator uniform şi cu regim sancţionator diferenţiat.
Codul nostru penal a consacrat
modalitatea recidivei cu regim
sancţionator diferenţiat. Astfel, a adoptat un regim de sancţionare diferenţiat
pentru recidiva postcondamnatorie şi postexecutorie. In timp ce pentru recidiva
postcondamnatorie legiuitorul a adoptat sistemul contopirii pedepsei celei mai
uşoare în cea mai grava cu posibilitatea sporirii acesteia pentru recidiva
postexecutorie a adoptat un regim mai sever ce decurge din executarea integrala
şi a pedepsei pronunţate pentru cea de-a doua infracţiune la care se poate
adăuga un spor.
CAPITOLUL II
1. RECIDIVA MARE
POSTEXECUTORIE
1.1 Noţiune
Recidiva postexecutorie sau recidiva
după executare este consacrata în art. 37 lit. b Cod penal constituind cea de-a
doua forma a recidivei. Ea există, potrivit Codului penal, “când după
executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totala
sau a restului de pedeapsa, ori după împlinirea termenului de prescripţie a
executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 1 an”.
1.2.
Condiţiile de existenţă a recidivei mari postexecutorii
1.2.1 Condiţiile cu privire la primul termen
Modalitatea recidivei după executare
este prevăzuta în dispoziţia din art. 37 lit. b Cod penal. Pentru existenta
primului termen al acestei modalităţi a recidivei se cer următoarele condiţii:
Executarea integrală a pedepsei, care
formează obiectul primei condamnări sau considerarea ei ca executată prin
graţierea ei totală sau a restului de pedeapsă, ori prin îndeplinirea
termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse.
În situaţia în care inculpatul a fost
deţinut preventiv şi eliberat înainte de a fi judecat, iar pedeapsa închisorii
pronunţata de instanţa este egală cu durata prevenţiei, data la care ia naştere
starea de recidivă se socoteşte de la rămânerea definitiva a hotărârii de
condamnare, nu de la data eliberării din prevenţie[23].
Dacă inculpatul săvârşeşte o noua infracţiune după eliberarea din prevenţie şi
înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru fapta anterioară, va exista
concurs de infracţiuni. Pentru existenta recidivei este necesar ca săvârşirea
unei noi infracţiuni să aibă loc după o condamnare definitivă. In acest caz, va
fi realizată recidiva după executare, deoarece pedeapsa pronunţata de instanţă
este considerată ca executată în întregime prin deducerea detenţiei care este
egala cu durata pedepsei aplicată în cauza respectiva. Astfel, potrivit art. 88
Cod penal, timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata
pedepsei închisorii pronunţate. Această operaţiune se efectuează numai după ce
hotărârea de condamnare definitiva a fost pronunţata, deoarece executarea
pedepsei are loc la aceasta data, deşi condamnatul a fost deţinut preventiv
Va
exista recidiva după executare şi când cea de-a doua infracţiune este săvârşită
după împlinirea duratei pedepsei pentru care s-a dispus liberarea condiţionată,
după împlinirea termenului de încercare al graţierii condiţionate şi după
expirarea pedepsei în cazul închisorii cu executarea la locul de muncă.
Executarea
pedepsei la locul de munca se dispune de instanţa pe durata pedepsei aplicate
fiind un mod de executare a pedepsei închisorii. De aceea, modul de calcul al
executării pedepsei la locul de muncă este identic cu cel al pedepsei
închisorii. Durata se socoteşte din ziua în care condamnatul începe executarea
efectiva a pedepsei. Ziua în care începe executarea şi până în care încetează
se socoteşte în durata executării. In calculul acestei durate se vor lua în
considerare şi zilele de repaus săptămânal sau cele în care, potrivit legii nu
se lucrează.
În
ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni după trecerea termenului de încercare
al suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere întrucât în
temeiul art. 86 Cod penal condamnatul este reabilitat de drept, dacă nu a
săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenelor de încercare şi nici nu s-a
pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei ori
suspendării executării pedepsei sub supraveghere în baza art. 83 si 864
Cod penal nu va exista recidiva.
În
practica judiciara[24]
s-a decis, în mod întemeiat, ca dacă cel condamnat cu suspendare condiţionata a
executării pedepsei a săvârşit o noua infracţiune înăuntrul termenului de
încercare, odată cu pronunţarea pedepsei pentru noua infracţiune urmează să fie
revocată suspendarea chiar dacă pedeapsa pronunţata cu suspendarea executării a
fost graţiata, iar dacă graţierea a privit întreaga pedeapsa, nouă infracţiune
se consideră săvârşită în stare de recidivă postexecutorie dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de legea penală pentru existenta recidivei.
Această soluţie a fost aprobată şi în literatura de specialitate,
subliniindu-se că starea de recidiva postexecutorie poate exista atunci când
condamnatul a săvârşit o noua infracţiune după graţierea pedepsei a cărei
executare a fost suspendată condiţional şi înăuntrul termenului de încercare.
La
fel, atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
înainte de liberarea condiţionată, pedeapsa aplicată de instanţă a fost redusă
ca efect al graţierii parţiale, împlinirea duratei se stabileşte în raport cu
pedeapsa închisorii redusă în urma graţierii şi nu în raport cu pedeapsa
pronunţata de instanţa. Ca atare, dacă cel condamnat săvârşeşte o infracţiune
după împlinirea duratei pedepsei, astfel cum a fost redusă în urma graţierii,
starea de recidivă în care se găseşte este cea postexecutorie prevăzuta de art,
37 lit. b Cod penal, deoarece pedeapsa considerându-se executata[25].
De
asemenea, într-un alt caz[26]
dacă un inculpat condamnat la 18 ani închisoare pentru infracţiune de omor
calificat, după ce a fost pus în libertate ca urmare a reducerii pedepsei,
potrivit art. 2 din Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni
şi reducerea unor pedepse, executând efectiv jumătate din pedeapsa, săvârşeşte
o noua infracţiune, intenţionată, instanţa va reţine în sarcina sa starea de
recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b Cod penal nu starea de
recidivă postcondamnatorie deoarece actul de clemenţă nu condiţionează
aplicarea sa de anumite obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească sau să le
respecte în viitor condamnatul. Fiind vorba de o graţiere obişnuită, acordarea
fără condiţionarea de respectare a unei anumite obligaţii subsecvente, pedeapsa
anterioară se consideră executată în întregime încă din momentul intervenirii
actului de clemenţă.
Prescripţia
executării pedepsei, spre deosebire de Codul anterior nu mai constituie o cauză
de înlăturare a stării de recidiva. In actuala reglementare se consideră că şi
în acest caz starea de recidiva subzista, deoarece prezumţia de îndreptare pe
care o implică prescripţia este infirmată de însăşi săvârşirea unei noi
infracţiuni simptom al perseverenţei fostului condamnat pe calea
infracţionalităţii[27].
În
practica judiciară s-au dat soluţii diferite cu privire la felul recidivei (postcondamnatorie sau
postexecutorie) atunci când primul termen îl reprezintă o pedeapsă mai mare de
6 luni închisoare, care a fost graţiată condiţionat.
Astfel, într-o speţă[28]
s-a considerat ca un inculpat condamnat în anul 1969 la pedeapsa de 1 an şi 6
luni închisoare graţiată potrivit Decretului nr. 59/1969, care a săvârşit în
anul 1970 o noua infracţiune de furt se afla în stare de recidivă
postexecutorie, pentru ca cea de-a doua infracţiune nu a fost săvârşită înainte
de începerea executării primei pedepse în timpul executării acesteia sau în
stare de evadare, condiţii cerute de art. 37 lit. a Cod penal. Într-o altă
opinie s-a considerat că se găseşte în stare de recidivă postexecutorie un
inculpat care după ce a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru
infracţiunea de furt, graţiată în baza Decretului nr. 543/1970, a săvârşit o
nouă infracţiune intenţionată în anul 1971 cu motivarea că aceasta ultima
infracţiune nu a fost săvârşită în nici una din ipotezele arătate in art. 37
lit. a Cod penal.
Practica
judiciară consacrată în materie este orientata însă, în sensul adoptării
punctului de vedere contrar, potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an în
termenul de încercare al graţierii condiţionate privitoare la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni aplicate tot pentru o infracţiune intenţionata
generează starea de recidivă postcondamnatorie prevăzuta de art. 37 lit. a dacă
sunt îndeplinite toate condiţiile legale, nu starea de recidiva postexecutorie
prevăzuta de art. 37 lit. b Cod penal.
Discuţii
în legătura cu felul recidivei în acest caz, s-au purtat datorită faptului că,
în conformitate cu prevederile art 120 Cod penal, pedeapsa graţiată urmează a
fi executată în momentul publicării actului de graţiere, nu în alt moment, cum
ar fi, de pilda, cel al expirării termenului de încercare al graţierii
condiţionate.
Referitor
la această chestiune, în mod just s-a remarcat în literatura de specialitate[29]
că intr-adevăr graţierea totala sau a restului de pedeapsă face ca pedeapsa să
fie considerată ca executată complet, însă prevederea legală, care
îndreptăţeşte aceasta concluzie are în vedere o graţiere obişnuită (pura şi
simpla), acordată fără vreo condiţionare de respectare a unei anumite obligaţii
subsecvente, care trebuie îndeplinite în viitor.
Spre
deosebire de graţierea necondiţionată (totală sau a restului de pedeapsa) care
atrage în cazul comiterii ulterioare a unei noi infracţiuni starea de recidivă
postexecutorie, efectele definitive ale graţierii condiţionate se obţin doar la
expirarea termenului de încercare prevăzut în actul de clemenţă, astfel încât,
în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni se realizează stare de recidivă
postexecutorie abia după expirarea termenului de încercare (de 3 ani).
Speţa: Instanţa l-a condamnat pe B.I. la doi ani închisoare, pedeapsa pe care
condamnatul a executat-o parţial, fiind apoi graţiat condiţionat pentru un rest
de pedeapsa de 1 an si 7 luni închisoare. Ulterior, judecătoria Braşov l-a
condamnat pe B.I. pentru două infracţiuni concurente la o pedeapsa (inclusiv un
spor) de 1 an si 8 luni închisoare, făcându-se şi aplicarea art. 37 lit. a Cod
penal (pentru recidiva postcondamnatorie). De asemenea, s-a revocat beneficiul
graţierii pedepsei de doi ani închisoare pronunţata prin sentinţa penala nr.
1328/1989, inculpatul urmând să execute cumulul restului neexecutat din
pedeapsa graţiata, împreuna cu pedeapsa nou aplicata de 1 an şi 8 luni
închisoare, adică un total de 3 ani si 3 luni închisoare. Instanţa de recurs
având de soluţionat recursul condamnatului a constatat ca până la data săvârşirii
celui de-al doilea fapt, pedeapsa pronunţata pentru primul fapt expirase,
depăşindu-se termenul de 3 ani prevăzut de actul de clemenţă. Ca atare, nu mai
puteau fi aplicate prevederile art. 37 lit. a Cod penal, referitoare la
recidiva postcondamnatorie, ci cele ale art. 37 lit. b Cod penal, privind
recidiva postexecutorie, situaţie în care nu se mai putea proceda la revocarea
graţierii condiţionate.
Graţierea
condiţionata are ca efect înlăturarea, în total sau în parte, a executării
pedepsei în momentul publicării actului de clemenţă numai atunci când
beneficiul graţierii nu se pierde şi deci, nu se revocă, ca urmare a săvârşirii
unei noi infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate.
În
concluzie, în conformitate cu
prevederile art. 37 lit. b Cod penal recidiva postexecutorie poate
interveni în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe
viata, atunci când primul termen priveşte o pedeapsa supusa unei graţieri
condiţionate, dacă evident noua infracţiune intenţionată a fost comisă în
ultimul caz după expirarea termenului de încercare al graţierii condiţionate.
În
ipoteza în care în perioada liberării condiţionate, pedeapsa aplicată de instanţă
a fost redusă ca efect al graţierii parţiale, împlinirea duratei pedepsei se
stabileşte în raport cu pedeapsa redusă în urma graţierii şi nu în raport cu
pedeapsa pronunţata de instanţa. Ca urmare, în acest caz, săvârşirea din nou a
unei infracţiuni după împlinirea duratei pedepsei, astfel cum a fost redusa
(chiar daca în raport cu cuantumul sau iniţial durata pedepsei nu ar putea fi
considerata împlinită), generează starea de recidiva postexecutorie, nu
postcondamnatorie[30].
Pedeapsa executată sau considerată ca
executată să fie închisoare mai mare de 6 luni. Nu vor fi întrunite condiţiile
recidivei postexecutorii în situaţia în care cel de-al doilea termen a fost
realizat după executarea parţiala a unei pedepse mai mari de 6 luni, cu toate
ca partea executata din pedeapsa aplicata depăşeşte durata de 6 luni[31].
În acest context, s-a pus problema, în
literatura de specialitate, dacă făptuitorul se afla în stare de recidiva
postexecutorie atunci când cea de-a doua infracţiune s-a săvârşit după
graţierea în întregime a pedepselor stabilite sub limita de 6 luni închisoare,
pentru infracţiuni concurente, chiar dacă prin adăugarea unui spor s-a aplicat
o pedeapsa rezultata mai mare de 6 luni.
În
discuţia purtata s-a plecat de la o soluţie din practica judiciara[32],
în care s-a decis că nu se afla în stare
de recidiva postexecutorie acela care săvârşeşte din nou o infracţiune după
graţierea în întregime a doua pedepse de cate 5 luni închisoare (stabilite
pentru infracţiuni concurente) chiar dacă prin adăugarea unui spor se aplică o
pedeapsa rezultata mai mare de 6 luni, deoarece ca efect al graţierii
pedepselor stabilite, acel spor a fost şi el înlăturat. Această soluţie a fost
îmbrăţişată şi în literatura juridică[33]
considerându-se că sporul nu mai poate fi luat în considerare, în urma celor
doua pedepse, neavând nici o justificare dacă graţierea este totală, cea ce
face ca primul termen al recidivei postexecutorii să nu mai subziste.
În
literatura penală a fost exprimată şi opinia contrară, potrivit căreia o pedeapsă
rezultată, aplicată pentru un concurs de infracţiuni dacă are durata mai mare
de 6 luni închisoare, formată din pedepse sub aceasta limita şi prin adăugarea
unui spor, chiar dacă a fost graţiată, va putea forma primul termen al
recidivei postexecutorii, întrucât sporul de pedeapsă, datorită căruia pedeapsa
rezultată a depăşit 6 luni, a făcut parte integrantă din însăşi pedeapsa pe
care urma să o execute fostul condamnat.
S-a mai invocat faptul că dacă pedeapsa nu ar fi fost graţiata, ci efectiv
executată, durata pedepsei rezultate, fiind mai mare de 6 luni, ar fi fost
îndeplinite condiţiile art. 37 lit. b Cod penal în raport cu infracţiunile
comise ulterior.
În
aceste condiţii este admisibil ca prin graţiere, condamnatului să i se creeze o
situaţie mai favorabilă de doua ori, respectiv pe de o parte, să fie exonerat
de executarea pedepsei ce i s-a aplicat, iar pe de alta parte să se înlăture
sporul iniţial din calculul pedepsei rezultate, astfel încât acesta să nu mai
poată constitui primul termen al recidivei postexecutorii.
În
cea ce ne priveşte, ne raliem primului punct de vedere, pe care îl considerăm
întemeiat. In argumentarea acestuia, s-a invocat însuşi mecanismul de aplicare
a pedepsei rezultate pentru concursul de infracţiuni, în conformitate cu
prevederile art. 34 Cod penal, care consta în parcurgerea a două momente
succesive în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, potrivit
criteriilor generale de individualizare a pedepsei şi fixarea celei ce urmează
a fi executată, care este cea mai grava cu
sau fără spor.
Pedepsele
astfel stabilite pentru fiecare din infracţiunile concurente, supuse ulterior
cumulului juridic, rămân mai departe în fiinţa cu toate că se executa, în
final, doar o singura pedeapsa. Tocmai de aceea, în cazul intervenirii unui act
de clemenţă acesta nu se aplică la pedeapsa rezultată, ci la fiecare în parte,
în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale. In acest fel, intrând sub
aspectul de clementa doar pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente,
nu şi sporuri, înseamnă ca acesta nu mai poate rămâne în urma graţierii acestor
pedepse neavând o existenţă autonomă. Deci, dispărând sporul, nu mai poate
subzista nici primul termen al recidivei postexecutorie, dacă nici una din
pedepsele concurente nu depăşeşte limita pretinsă de lege.
În
plus, art.37 lit. b Cod penal care consacră starea de recidivă postexecutorie,
statuând că aceasta se realizează şi atunci când s-a graţiat o pedeapsa cu
închisoarea mai mare de 6 luni, echivalează practic, graţierea cu executarea
pedepsei. De aceea, în urma intervenirii actului de graţiere vom spune ca se
consideră că s-au executat pedepse cu închisoare sub 6 luni închisoare pentru
că legea se refera la pedeapsa executata şi nu la cea pronunţată de instanţă,
şi nu o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, deoarece sporul nu a fost nici
executat şi nici graţiat, ci a dispărut ca efect al graţierii pedepselor
concurente.
De
asemenea, s-a mai subliniat ca este posibil că două infracţiuni aflate în
concurs, judecate de instanţe diferite, să fie sancţionate cu pedepse sub 6
luni închisoare şi înainte de a se proceda la contopirea pedepselor, să
intervină un act de graţiere a celor doua pedepse. Aceasta situaţie este
similară cu cea discutată, cu deosebirea că în cazul de faţă s-a dat eficienţa
concursului de infracţiuni prin adiţionarea sporului. Dacă s-ar lua în
considerare, în vederea reţinerii stării de recidivă, a pedepsei rezultate,
s-ar creea în situaţiile similare, o inegalitate în sancţionarea infractorilor
prin crearea unei situaţii favorabile celor ale căror infracţiuni au fost
judecate separat, ceea ce este inadmisibil.
Atât
în practica judiciară[34],
cât şi în literatura de specialitate s-a considerat în mod just că nu se
găseşte în stare de recidivă postexecutorie făptuitorul care săvârşeşte din nou
o infracţiune după ce a executat 7 luni închisoare, reprezentând o pedeapsa de
3 luni închisoare pronunţată cu suspendarea executării, dar a cărei suspendare
a fost revocată şi o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru infracţiuni comise în
termenul de încercare al primei pedepse suspendate, întrucât cele două pedepse,
deşi cumulate rămân distincte, iar pentru stabilirea stării de recidivă nu se
poate lua în considerare cuantumul rezultat din însumarea lor. În sprijinul
acestei soluţii s-a invocat, în primul rând, prevederile art. 83 Cod penal, în
care se dispune expres ca “daca în cursul termenului de încercare cel condamnat
a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o condamnare
definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea
condiţionată, dispunând de executarea în întregime a pedepsei, care nu se
contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru nouă infracţiune”.
Din
aceste prevederi, care înlătură posibilitatea de contopire a pedepselor,
rezultă ca cele doua pedepse sunt distincte, iar împrejurarea că ele se execută
cumulat aritmetic (în continuare, una după alta) nu înlătura caracterul lor
independent.
Deci,
luarea lor în seama, în vederea reţinerii stării de recidivă postexecutorii se
va face plecând de la premisa pluralităţii de pedepse, fiecare având un cuantum
distinct.
În
al doilea rând, s-au invocat dispoziţiile art. 37 lit. b Cod penal, în care se
arata că unul din cazurile în care exista recidiva este şi acela în care primul
termen îl constituie executarea unei pedepse mai mari de 6 luni. Ori, în
ipoteza discutată există situaţie, deoarece inculpatul nu a executat o pedeapsa
mai mare de 6 luni, ci două pedepse fiecare în cuantum de sub 6 luni. Totalul
lor depăşeşte limita cerută de lege, însa acest total nu reprezintă o singură
pedeapsă, aşa cum se pretinde pentru a constitui primul termen al recidivei
postexecutorii, ci două pedepse cumulate. Cum fiecare dintre acestea nu
depăşesc 6 luni, înseamnă că nici una nu poate forma primul termen al recidivei
reglementate in art. 37 lit. b Cod penal.
În
temeiul art. 37 alin. 2 Cod penal primul termen al recidivei mari
postexecutorii poate consta şi din pedeapsa detenţiunii pe viata a cărei
executare s-a stins prin prescripţie.
Pedeapsa executată sau considerată ca
executată să nu formeze obiectul unei condamnări care, potrivit art. 38 Cod
penal, nu atrage starea recidivei.
Pentru existenţa recidivei, în
diferitele ei forme, sunt necesare anumite condiţii care trebuie îndeplinite în
mod obligatoriu şi trebuie constatate în fiecare caz concret, astfel
neputându-se vorbi de recidivă. Întrucât numai în prezenţa lor va fi realizată
starea de recidivă, aceste condiţii sunt cunoscute în literatura juridică[35]
sub denumirea de condiţii pozitive.
Condiţiile
pozitive pentru reţinerea stării de recidivă, nu sunt însa, suficiente, ele
trebuind să fie conjugate cu altele.
Astfel,
pentru ca o hotărâre de condamnare definitivă care întruneşte condiţiile
pozitive de existenţa impuse de lege, să constituie primul termen al recidivei,
mai este necesar ca acesta să se caracterizeze prin satisfacerea altor condiţii
care se numesc negative[36]
şi care sunt prevăzute în art. 38 Cod penal. Aceste condiţii sunt numai
negative întrucât existenţa sau inexistenţa lor exclude starea de recidivă.
Deci,
pentru a exista starea de recidivă este necesar ca aceste condiţii să nu fie
îndeplinite, să lipsească, absenţa sau prezenţa lor trebuie să fie constatată.
Codul
nostru penal reglementează limitativ cazurile de excludere a stării de recidivă
care se refera întotdeauna la ambii termeni ai recidivei, indiferent de
modalitatea acesteia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 Cod penal nu va fi
realizata starea de recidiva ori de câte ori se va constata, în legătura cu
termenii acesteia, indiferent dacă pedeapsa pronunţata prin condamnarea
definitivă anterioara a fost sau nu executată. Acestea sunt următoarele:
►
Condamnările privitoare la
infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
►
Condamnările privitoare la
infracţiunile din culpa;
►
Condamnările privitoare la
infracţiunile amnistiate;
►
Condamnările privitoare la faptele
care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penala;
►
Condamnările pentru care a
intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de
reabilitare.
Hotărârile
de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii
Problema
tratamentului penal aplicabil infractorilor minori, şi în general, rezolvarea
cauzelor penale privind pe minorii care comit infracţiuni, reprezintă una din
problemele cele mai importante ale dreptului penal. Aceasta cu atât mai mult
cât în ultimul timp a crescut într-un mod îngrijorător criminalitatea în rândul
minorilor, aproape la toate categoriile de infracţiuni.
Examinarea
condiţiei psihologice a minorilor denotă că ei se află în continuă dezvoltare
sub toate aspectele, sunt uşor influenţabili (în bine sau în rău) şi greu
adaptabili la circuitul de valori etice. Faţă de aceste coordonate, este firesc
ca sistemul de sancţionare a infractorilor minori să ţină seama de ele şi să
formeze obiectul unor norme juridice particulare, distincte de normele comune,
aplicabile infractorilor majori.
Codul
penal actual (modificat prin Legea 104/1992) nu mai asimilează minoritatea ca o
scuză atenuantă legală, ci a adoptat în cea ce-i priveşte pe infractorii minori
un tratament penal diferit faţă de majori, cu un regim special privind modul de
sancţionare, procedura de judecată şi executarea sancţiunilor.
Pe
aceasta linie de orientare, art. 38 alin. 1 al Codului penal prevede expres că
la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama, printre altele de hotărârile
de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii.
Cazul
de excludere a stării de recidivă prevăzuta în art.39 alin. 1 lit. a Cod penal,
era lipsit de obiect în urma apariţiei Decretului nr. 218/1997 privind unele
măsuri tranzitorii referitoare la sancţionarea şi reeducarea prin munca a unor
persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală întrucât minorilor nu
li se aplicau nici un fel de pedepse decât măsuri educative. Din această
reglementare se deducea implicit că minorilor nu li se mai puteau aplica
dispoziţiile referitoare la recidivă. Neputându-se aplica minorilor nici un fel
de pedepse (deci nici pedeapsa închisorii) înseamnă că nu putea exista nici o
hotărâre de condamnare având ca obiect o infracţiune săvârşita de un minor care
să formeze primul termen al recidivei[37].
Art. 38 alin 1 lit a Cod penal a devenit din nou actual prin revenirea la
reglementarea anterioara a modului de sancţionare a minorilor, ca urmare a
modificărilor intervenite prin Legea 104/1992, care în art. VII a statuat că
Decretul nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la
sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală, cu modificările ulterioare precum şi orice alte
dispoziţii contrare prezentei legi se abroga, iar în art. 1 a schimbat
conţinutul art. 109 alin. 1 Cod penal, stabilind ca pedepsele ce se pot aplica
minorilor sunt închisoarea sau amenda prevăzuta de lege pentru infracţiunea
săvârşita, iar limitele pedepselor se reduc la jumătate[38].
În
codul penal în vigoare, deci, dacă făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune
în perioada majoratului sau chiar a minoratului, după caz, după o condamnare
anterioara, pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii ori după executarea
unor sancţiuni aplicate în această etapă, nu este considerat recidivist, deci
există o condamnare definitivă, care sub aspectul duratei şi naturii pedepsei,
ar fi întrunit celelalte condiţii ale primului termen al recidivei. Singura
condiţie care nu este îndeplinita este aceea a hotărârii de condamnare să nu
fie pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, care potrivit legii nu
poate atrage starea de recidivă. Deci, împrejurarea că infracţiunea a fost
săvârşita în timpul minorităţii este singurul impediment legal la considerarea
condamnării ca prim termen al recidivei.
Totodată
legea pretinde ca infracţiunile să fie săvârşite în timpul minorităţii fără să
intereseze că hotărârea de condamnare s-a dat în perioada când făptuitorul a
devenit major, ori dacă executarea pedepsei a avut loc în această perioadă.
Aceasta însemnă că starea de recidivă nu se poate reţine chiar dacă condamnarea
a rămas definitivă ori a fost executat după ce făptuitorul, care a fost minor
în momentul săvârşirii infracţiunii, a ajuns între timp major[39].
Hotărârile
de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpa
În
urma modificării Codului penal prin Legea nr. 6 din 29 martie 1973 s-a introdus
în art 38 alin. 1 lit. a1 , fiind inclusa printre hotărârile de
condamnare de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidiva şi cele
referitoare la infracţiunile săvârşite din culpa.
Dispoziţia
cuprinsă în art. 38 alin. 1 lit. a1 Cod penal se răsfrânge asupra tuturor formelor
recidivei din art. 37 alin. 1 lit a,b,c, deoarece, deşi în acest text nu se
precizează, din interpretarea dispoziţiei respective rezultă ca atât pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni (lit. a si b) cât şi cel puţin trei pedepse până
la 6 luni (lit. c) nu pot fi condamnări decât pentru infracţiuni săvârşite cu
intenţie.
Prin
aceasta dispoziţie, sfera recidivei a fost restrânsa la faptele săvârşite cu
intenţie, considerându-se că faptele săvârşite din culpa, chiar daca constau în
pedeapsa închisorii superioare limitei de 6 luni nu pot constitui primul termen
al recidivei.
O
hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracţiuni, din care una este din
culpă, va constitui prim termen al recidivei, cu toate că, potrivit art. 38
lit. a1 Cod penal, la
stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare
privitoare la infracţiunile săvârşite din culpa, dacă cel puţin una din
infracţiunile concurente intenţionate a fost sancţionata cu pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni[40].
Săvârşirea
unei noi infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an nu generează starea de recidiva, în situaţia în
care hotărârea de condamnare anterioara consta într-o pedeapsa de 6 luni
închisoare sau mai mică stabilita pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie şi
o pedeapsa mai mare de 6 luni,
aplicabilă pentru o infracţiune săvârşită din culpa, dacă prin descontopire se
constată că pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie nu îndeplineşte
cerinţele pentru a fi prim termen al recidivei[41].
În
literatura penală s-au purtat discuţii în legătura cu problema de a şti dacă
infracţiunea de ucidere din culpă, săvârşită de către un conducător de vehicul
cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita
legală sau care se afla în stare de ebrietate prevăzuta de art. 178 alin. 3 Cod
penal, face parte sau nu din sfera de aplicare a prevederilor legale
referitoare la recidivă.
În
rezolvarea acestei probleme s-a plecat de la analiza conţinutului agravat al
infracţiunii de ucidere din culpă prevăzut de art. 178 alin. 3 Cod penal.
Analizând modul de exprimare al legiuitorului în definirea infracţiunilor
prevăzute de art. 178 alin. 3 Cod penal din Decretul nr. 328/1966 se poate
observa că cele două incriminări sunt formulate în termeni asemănători.
Faptul
că prin art. 38 din Decretul 328/1966 nu se face o referire expresă la
prevederile art. 37 alin. 1 din acelaşi decret este lipsit de relevanţă,
întrucât o atare trimitere este făcuta prin art. 178 alin. 3 Cod penal,
nefiind, deci, necesar să se facă şi o trimitere explicita, cu titlu normativ
la prevederile legii care incriminează aceasta fapta[42].
Şi
sub aspectul atitudinii psihice a făptuitorului constatăm că unitatea legală,
despre care discutam, se caracterizează prin reunirea intenţiei (element al
infracţiunii prevăzuta din art 37 alin. 1 Decretul 328/1966) şi culpei (element
al infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 1 Cod penal).
Deci,
activitatea iniţiala de conducere în stare de ebrietate este săvârşită cu
intenţie, iar activitatea ulterioară (uciderea) este comisă din culpă, aceasta
din urmă fiind în principiu urmarea primei activităţi.
În
legătură cu problema care ne preocupa, în literatura juridică s-a analizat şi
în practica juridică s-au adoptat soluţii prin care s-a trimis să fie
calificată, natura juridică a infracţiunii prevăzuta de art. 178 alin. 3 Cod
penal.
Instanţele
judecătoreşti, inclusiv Suprema noastră instanţa, au statuat că infracţiunea
prevăzuta de art. 178 alin. 3 Cod penal este o infracţiune complexă.
Hotărâre
de condamnare privitoare la infracţiunile amnistiate
Art.
38 alin. 1 lit. b Cod penal consacră o altă condiţie negativă a recidivei,
subliniind că hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile amnistiate
nu atrag starea de recidivă. Această dispoziţie se corelează cu dispoziţia art.
119 Cod penal potrivit căreia, amnistia înlătura răspunderea penală pentru
fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnarea, ea înlătură şi executarea
pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Una dintre
consecinţele posibile ale condamnării o constituie şi naşterea stării de
recidivă in cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, care întruneşte condiţiile
celui de-al doilea termen.
Practica
judiciară penală[43]
a remarcat că în orice fază s-ar afla condamnatul recidivist în executarea
pedepsei pentru infracţiunea ce reprezintă cel de-al doilea termen al
recidivei, el are vocaţie la aplicarea admistiei pentru primul termen al
recidivei ca, ulterior, nemaifiind recidivist, să revendice amnistia şi pentru
infracţiunea următoare în executarea pedepsei căreia s-ar afla (dacă şi această
infracţiune ar determina condiţiile cerute prin actul de clemenţă).
Dacă
instanţa ar omite să aplice amnistia şi hotărârea ar rămâne definitivă, se
poate introduce recurs în anulare, fiind vorba de un caz în care recursul are
efect cu privire la situaţia părţilor din proces (art. 410 alin. 2 pct. 5 Cod
procedura penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 45/1993.
În
ipoteza în care amnistia infracţiunii care formează primul termen al recidivei
intervine după ce făptuitorul a fost definitiv condamnat ca recidivist, nu mai
este posibila recurgerea la calea recursului in anulare. In aceasta situaţie se
poate introduce de către condamnat contestaţia la executare, potrivit art. 461
lit. d Cod procedură penală, care se referă la situaţia “când se invocă
amnistia, prescripţia, graţierea sau orice alt incident privit in cursul
executării”. In acest caz, se poate aprecia că amnistia constituie şi o cauză
de micşorare a pedepsei, deoarece, purtând asupra primei condamnări executate
înlătura şi agravarea pedepsei rezultate din starea de recidivă.
Amnistia
trebuie să intervină, însă, înainte de executarea totală a pedepsei pentru noua
infracţiune. Dacă intervine după executarea completa a pedepsei pronunţate
pentru a doua infracţiune, aceasta rămâne legal executata[44].
Singura consecinţa juridică în această situaţie este considerarea în viitor a
făptuitorului drept infractor primar (art. 1 din Decretul nr. 331/1977)[45].
În
ipoteza în care amnistia a intervenit pentru cea de-a doua infracţiune, ea face
să dispară starea de recidivă.
Dacă
infracţiunea ce a constituit obiectul condamnării a fost amnistiata în
străinătate, de această condamnare nu se ţine seama la stabilirea stării de
recidivă[46].
Hotărârile
de condamnare privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală
O
altă condiţie negativă a recidivei prevăzuta de art. 38 alin. 1 lit. a Cod
penal, se referă la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă,
adică la faptele dezincriminate.
Prin
expresia “fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală” nu
se înţelege altceva decât faptele scoase din sfera ilicitului penal ca urmare a
dezincriminării pure şi simple (abrogarea normelor de drept penal expresă sau
tacită) a faptelor respective.
Dispoziţia
art. 38 alin. 1 lit. c Cod penal, care consacră acest caz de excludere a stării
de recidivă este consecinţa principiului înscris in art. 12 Cod penal, care se
refera la retroactivitatea legii penale de dezincriminare. Potrivit acestui
text, legea penală, nu se aplica faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea noua şi determina încetarea executării pedepselor,
a măsurilor de siguranţa şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii
vechi, precum şi tuturor consecinţelor penale a hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte.
În
legătura cu dezincriminarea faptei pentru care s-a pronunţat o condamnare
definitivă, trebuie să distingem între anumite situaţii. Astfel, în ipoteza în
care, legea de dezincriminare apare înainte de a săvârşi o noua infracţiune, ea
împiedică însăşi naşterea stării de recidivă, iar dacă apare după săvârşirea
celui de-al doilea termen, face să se înlăture recidiva[47].
În situaţia în care dezincriminarea apare după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare cu reţinerea stării de recidivă, se va înlătura starea de recidivă
cu consecinţa micşorării corespunzătoare a pedepsei. Neexistând recidiva, se
creează şi posibilitatea aplicării dacă este cazul, a actelor de amnistie şi
graţiere[48].
În
literatura penală, s-a subliniat că dezincriminarea, poate fi înfăptuită fie
prin scoaterea completă din legislaţia penala a textului incriminator ori a
întregului act normativ ce conţinea textul incriminator, fie prin menţinerea
acestui text, dar cu restrângerea sferei sale de aplicare numai pentru o parte
din faptele vizate anterior sau chiar transferarea sferei de aplicare a
textului la alte fapte decât cele vizate anterior.
Ca
şi în cazul amnistiei, legea de dezincriminare trebuie să intervină înainte de
executarea integrală a pedepsei aplicate pentru noua infracţiune considerată în
stare de recidivă. Dacă, totuşi, legea intervine după executarea completă a
pedepsei agravate prin reţinerea stării de recidivă, produce doar consecinţa
considerării pe viitor a inculpatului ca infractor primar.
Hotărârile
de condamnare pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a
împlinit termenul de reabilitare
Textul
art. 38 alin. ultim Cod penal consacră ultima condiţie negativa a recidivei, şi
anume aceea că pentru condamnarea anterioara să nu fi intervenit reabilitarea sau să nu se fi îndeplinit termenul de
reabilitare. In reglementarea acestei condiţii, legea noastră penală a
pornit de la principiul potrivit căruia recidiva nu este perpetua şi deci ideea
de perseverenţă infracţionala care stă la baza reglementării stării de recidivă
ar fi greu de susţinut în cazul în care a doua infracţiune s-ar comite la un
interval de timp îndelungat de la condamnarea anterioara.
Observam
că acest ultim caz de excludere a stării de recidiva are în vedere doua ipoteze
distincte:
→
Condamnarea pentru care a
intervenit reabilitarea;
→
Condamnarea pentru care s-a
împlinit termenul de reabilitare;
1. În prima ipoteză, fiind vorba de condamnare pentru care a intervenit
reabilitarea este firesc ca starea de recidivă să nu se poată întemeia pe
aceasta, deoarece, “reabilitarea face să înceteze toate decăderile,
interdicţiile şi incapacităţile care decurg din condamnare” (art. 133 Cod
penal). Spre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal actual
reglementează atât reabilitarea judecătoreasca (art. 135 – 139 Cod penal) cât
şi reabilitarea de drept ( art. 134, art. 86, art. 866 si art. 62 alin. 5 Cod penal).
Realizarea ambelor forme ale reabilitării este condiţionata, însă de
următoarele cerinţe:
În cursul termenului de reabilitare,
condamnatul să nu fi săvârşit o nouă infracţiune (pentru reabilitarea de drept)
Să nu fi suferit o nouă
condamnare şi să fi avut o conduită care să justifice acordarea reabilitării (pentru
reabilitarea judecătoreasca[49]).
Avându-se în vedere aceste cerinţe de
care sunt condiţionate una sau alta dintre cele doua forme ale reabilitării,
trebuie admis că reabilitarea (de drept sau judecătoreasca) pentru prima
condamnare, pentru a produce consecinţele prevăzute de art. 38 Cod penal
(pentru a înlătura starea de recidivă) este necesar să intervină pentru
condamnarea respectivă înainte de săvârşirea celei de-a doua infracţiuni
împiedicând astfel naşterea recidivei, deoarece starea de recidivă ia naştere
în momentul săvârşirii noii infracţiuni, nu în acela al condamnării inculpatului
pentru nouă infracţiune.
Având
în vedere aceste prevederi, în mod nelegal, s-a considerat că are statutul de
recidivist infractorul care a săvârşit o nouă infracţiune după ce a executat
pedeapsa într-o închisoare militară, întrucât aceasta era reabilitat de drept[50].
2. În a doua ipoteza (împlinire a
termenului de reabilitare) s-a avut în vedere ca trecerea unui anumit interval
de timp cerut de lege pentru acordarea reabilitării, interval scurs de la
executarea primei condamnări, de la graţierea sau prescrierea acesteia face să
dispară ideea de perseverenţă infracţionala, care stă la baza recidivei.
Legătura care se face aici cu instituţia reabilitării are un caracter mai mult
formal, socotindu-se doar termenele fixate pentru realizarea condiţiei cu
privire la starea de recidiva.
Termenele
de reabilitare (de drept şi judecătoreasca) încep să curgă potrivit art. 136
Cod penal, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei sau de la data când s-a prescris, iar în caz de graţiere totală sau de graţierea
restului de pedeapsă, de la data actului de
graţiere. Pentru cei liberaţi condiţionat, termenul de reabilitare
curge de la împlinirea duratei pedepsei şi nu de la data liberării
condiţionate, deoarece potrivit art. 61 Cod penal, pedeapsa se considera
executata la aceasta data.
De
asemenea, textul art. 38 alin. final Cod penal, “face referire nu numai la
dispoziţiile privind termenele de reabilitare, dar şi la reglementarea de
ansamblu a instituţiei în măsura în care aceasta condiţionează existenta unor
termene diferite de reabilitare, pentru anumite categorii de infracţiuni. Mai
mult chiar, referirea la materia reabilitării trebuie înţeleasă ca înglobând şi
acele aspecte specifice acestei instituţii, care pot influenţa regimul de
reabilitare şi prin aceasta împlinirea termenului de reabilitare”[51].
Ca
un caz particular al problemei puse în discuţie, în ipoteza raportării acestui
caz de excludere a stării de recidivă la recidiva mica postexecutorie, aceasta
se face cu privire la ansamblul entităţii juridice formate din cel puţin trei
condamnări succesive, astfel că termenul de reabilitare se socoteşte de la data
executării ultimei pedepse şi în raport de cea mai grea. Pentru existenta
entităţii, este necesar ca prima condamnare să coexiste cu celelalte doua,
survenite înăuntrul termenului de reabilitare.
Făptuitorul trebuie să fie una şi
aceeaşi persoană care săvârşeşte ambii termeni ai recidivei. Nu se cere ca
făptuitorul să aibă calitatea de autor la ambele infracţiuni, fiind suficient
să fie autor la o infracţiune şi instigator sau complice la alta infracţiune,
ori instigator sau complice la ambele.
1.2.2. Condiţiile cu privire la cel de-al
doilea termen al recidivei mari postexecutorii
În ce priveşte cel de-al doilea termen
al recidivei postexecutorii, condiţiile de existenta sunt următoarele:
Săvârşirea unei noi infracţiuni după
intervenirea condamnării definitive, indiferent de natura ei. Infracţiunea
poate fi în forma de tentativa ori în forma consumată sau poate consta în
participarea la săvârşirea acesteia ca autor instigator sau complice (art. 144
Cod penal).
Starea de recidivă presupune prin
însăşi definiţia sa ca, după condamnarea definitivă executată sau nu,
făptuitorul să săvârşească o nouă infracţiune intenţionata. Condamnarea
anterioară prezintă doar premisa care lasă deschisă posibilitatea naşterii
sale. Ea apare odată cu săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, care formează
al doilea termen al sau.
Deci
făptuitorul devine recidivist la data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni
intenţionat şi nu la data condamnării, instanţa verifica doar existenta
condiţiilor recidivei şi aplica tratamentul juridic adecvat[52].
Infracţiunea
săvârşită după condamnarea definitivă, sub aspectul sediului incriminării,
poate fi prevăzută fie de Codul penal, fie de o lege penală specială fie de o
dispoziţie cu caracter penal cuprinsă într-o lege specială nepenală.
Potrivit
art. 144 Cod penal, care prevede ce se înţelege prin expresia “săvârşirea unei
infracţiuni”, cel de-al doilea termen al recidivei poate fi o faptă consumată,
o tentativa pedepsibila sau un fapt de participaţie ca autor, instigator sau
complice.
Natura
infracţiunii săvârşite după intervenirea condamnării definitive, poate fi
diferită de aceea care intra în compunerea primului termen al recidivei. Codul
nostru penal consacra sistemul recidivei generale. Deci, indiferent de
modalităţile recidivei, nu se pretinde să existe o legătură de natura, gen sau
sediu legislativ între infracţiunile care formează primul şi al doilea termen
al recidivei[53].
Într-o opinie s-a susţinut că pedeapsa
ce ar urma să se ia în considerare pentru stabilirea recidivei în cazul în care
cea de-a doua infracţiune săvârşita se afla în faza tentativei este cea
cuprinsă în limitele reduse prevăzute de art. 21 alin. 2 Cod penal.
În
sprijinul acestei teze, au fost aduse în principal următoarele argumente:
► Tentativa este
incriminată distinct faţă de infracţiunea consumată, cu un tratament
sancţionator specific, în raport cu gradul de pericol social abstract (art. 21
alin. 2 prevede că tentativa se sancţionează cu o pedeapsa cuprinsă între
jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea
consumată), astfel încât sancţiunea acesteia nu ar putea fi asimilată cu cea
prevăzuta de lege pentru infracţiunea consumata[54].
Fiind incriminata separat de
infracţiunea consumată cu un conţinut legal şi limite de pedepse diferite, ea
va trebui să fie luată în considerare ca al doilea termen al recidivei, dacă
pedeapsa prevăzută pentru ea este mai mare de 1 an. Astfel, ar însemna că
tentativa să nu poată constitui al doilea termen al recidivei, deşi este
infracţiune şi nu este exclusă prin prevederile art. 38 Cod penal.
► Legea se referă
la pedeapsa prevăzută de lege pentru “infracţiunea” săvârşită fără să facă nici
o precizare cu privire la forma acesteia (consumată sau tentata). Or, cum şi
tentativă este “infracţiunea” conform art. 144 Cod penal, în cazul în care nouă
infracţiune a rămas în faza de tentativă nu se poate avea în vedere decât
pedeapsa prevăzuta de lege pentru aceasta nu pentru cea consumata. Dacă am
acceptat, totuşi că pedeapsa care se ia în considerare pentru reţinerea stării
de recidivă atunci când infracţiunea nouă nu a fost consumata şi a rămas în
faza de tentativă, este cea prevăzuta de lege pentru infracţiunea consumată, ar
însemna să afirmam în acelaşi timp ca aceeaşi faptă este şi consumată şi
tentata, ceea ce este inadmisibil deoarece încalcă evident principiul logic al
noncontradicţiei[55].
v Noua infracţiune să fie intenţionata sau praeterintentionata.
v A doua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie, iar legea să
prevadă pentru ea pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii
pe viaţă.
În cazul în care noua infracţiune este
continua şi săvârşirea acesteia a început după rămânerea definitivă a hotărârii
anterioare de condamnare însă epuizarea ei a avut loc după executarea pedepsei
aplicate pentru acea hotărâre, s-au purtat discuţii şi în literatură în
legătură cu felul recidivei generată de aceasta situaţie.
Discuţia
a fost prilejuită de o speţă[56]
în care s-a reţinut ca inculpatul M.E., liberându-se din executarea pedepsei de
1 an închisoare aplicată prin sentinţa penala nr. 846/09.03.1980 a Judecătoriei
Oradea, deşi a realizat venituri nu a achitat, cu rea–credinţă, după eliberarea
din penitenciar şi ulterior, după îndeplinirea duratei pedepsei, nici o sumă de
bani în contul pensiei de întreţinere de 775 lei lunar, stabilită pe cale
judecătoreasca în favoarea celor patru copii minori rezultaţi din căsătoria sa
cu partea vătămata M.A.
Într-o
opinie[57],
s-a spus că în această ipoteză, exista atât starea de recidivă
postcondamnatorie, în raport cu data începerii comiterii infracţiunii şi
eventual, cu perioada de continuare a ei, cât şi recidiva postexecutorie, în
raport cu data săvârşirii restului activităţii infracţionale, ori a ultimului
act de executare.
Într-o altă opinie, pe care o
apreciem, s-a subliniat că în situaţia în care, după ce a fost liberat
condiţionat de executarea unei pedepse a închisorii mai mare de 6 luni, condamnatul
a săvârşit o infracţiune continuă (în speţă: abandon de familie), a cărei
comitere a început anterior împlinirii duratei pedepsei dar s-a prelungit şi
după aceea, exista starea de recidiva postexecutorie. O asemenea concluzie se
impune, întrucât infracţiunea continua se considera epuizata în momentul
încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale oricât ar fi durat aceasta. Or,
cum în speţă, inculpatul a continuat să nu plătească pensia de întreţinere şi
după împlinirea duratei pedepsei din a cărei executare a fost liberat
condiţionat, adică şi după ce această pedeapsa era condiţionată ca executat
potrivit legii, infracţiunea de abandon de familie trebuie privita ca fiind
săvârşita după executarea primei pedepse, deci în condiţiile recidivei postexecutorii
prevăzuta de art. 37 lit. b Cod penal.
La
fel, în situaţia în care cea de-a doua infracţiune este continuata, iar unele
acţiuni componente au fost săvârşite în timpul executării unei pedepse cu
închisoare mai mare de 6 luni, pe când altele au fost comise după executarea
integrală a acestei pedepse, sunt aplicabile numai prevederile art. 37 lit. b
Cod penal referitoare la starea de recidivă postexecutorie, pentru că
infracţiunea continuată se consideră săvârşită în momentul epuizării, respectiv
a încetării ultimului act material de executare.
Infracţiunea trebuie să fie săvârşită înainte
de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau
în stare de evadare. Este,
deci, necesar ca săvârşirea unei noi infracţiuni să aibă loc in intervalul
dintre data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea
anterioara şi data executării complete a pedepsei sau când aceasta este
considerata executata, adică în următoarele momente:
Prima situaţie este aceea în care cea
de-a doua infracţiune se poate comite înainte de începerea executării primei
condamnări. Această ipoteza
se realizează când, de pilda făptuitorul săvârşeşte noua infracţiune în
intervalul de timp între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
şi privarea de libertate în vederea executării pedepsei, deci fără a se
sustrage de la executare. Este posibil ca infractorul să se fi sustras de la
executarea pedepsei însă în acest caz, infracţiunea trebuie să se săvârşească
înainte de a expira termenul de prescripţie a executării primei pedepse,
deoarece pedeapsa se considera executată în caz de împlinire a termenului de
prescripţie a executării şi deci, vor fi întrunite în acest caz condiţiile recidivei după executare (art. 37
alin 1 lit. b Cod penal).
2. A doua situaţie prevăzută de lege constă în aceea ca infracţiunea se
poate săvârşi în timpul executării pedepsei. Şi în această situaţie se poate
distinge mai multe ipoteze:
Când făptuitorul săvârşeşte
infracţiunea în timpul executării efective a pedepsei (într-un loc de deţinere)
Când infracţiunea se comite în
perioada pentru care s-a obţinut întreruperea executării pedepsei în condiţiile
art. 455 Cod procedură penală[58].
Când fapta se săvârşeşte în cursul
termenului de încercare ale suspendării condiţionate a executării pedepsei
(art. 81 – 86 Cod penal) ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere
(art. 861 – 866 Cod penal), liberării condiţionate (art.
59 – 61 Cod penal), graţierii condiţionate, precum şi în timpul executării
pedepsei într-o închisoare militară (art. 62 alin. 1 Cod penal). La aceasta se
mai adaugă săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul executării pedepsei la
locul de muncă (art. 867 – 8611 Cod penal) până la
expirarea duratei pedepsei pentru care s-a aplicat aceasta măsura, precum şi în
timpul de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la împlinirea
duratei pedepsei (art. 8611 alin. 2 Cod penal).
În sfârşit al doilea termen poate fi
săvârşit şi în stare de evadare.
După cum am arătat la condiţiile generale
de existenţă a recidivei, infracţiunea de evadare poate constitui al doilea
termen al recidivei după condamnare.
În
literatura penală[59],
precum şi în doctrina penală din străinătate a fost formulata teza potrivit
căreia constituie condiţiile de existenta a recidivei şi caracterul independent al infracţiunii, care formează al doilea
termen al recidivei faţă de prima condamnare. Cu alte cuvinte, noua infracţiune
comisă nu constituie recidiva decât dacă ea este juridic independentă de prima.
Ca atare, nu trebuie să fie o consecinţa a primei condamnări sau infracţiunea
care a motivat aceasta condamnare. De aceea, în această opinie se considera ca infracţiunea de evadare, fiind în legătura cu executarea unei
condamnări anterioare deoarece este
săvârşită de infractor tocmai pentru a se sustrage consecinţelor acestei
condamnări, nu poate constitui al doilea termen al recidivei.
În
literatura penală română şi în practica juridică, care o perioadă îndelungata
de timp a subscris această opinie, punctul de vedere potrivit căruia săvârşirea
numai a infracţiunii de evadare nu configurează starea de recidivă
postcondamnatorie, s-a întemeiat pe de o parte şi pe textul legal care prevede
că a doua infracţiune se poate săvârşi şi în “stare de evadare” (art. 37 alin.
1 Cod penal), iar pe de altă parte, pe dispoziţiile art. 39 alin. 3 Cod penal
care reglementează regimul de sancţionare al recidivei postcondamnatorii,
statuează ca “în cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa
anterioara se înţelege pedeapsa aplicată pentru evadare”.
Potrivit
altui punct de vedere[60],
care califica o astfel de situaţie ca fiind recidiva postcondamnatorie se
considera în mod justificat că, acceptând opinia după care în cazul săvârşirii
unei infracţiuni în starea de evadare, primul termen al recidivei îl constituie
pedeapsa care se execută cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare nu se
poate accepta în acelaşi timp teza ca infracţiunea de evadare nu poate
constitui al doilea termen al recidivei postcondamnatorii în cazul în care
condamnatul evadat nu săvârşeşte nici o infracţiune în stare de evadare.
Dimpotrivă, evadarea formează al doilea termen al unei recidive
postcondamnatorii, întrucât infracţiunea este intenţionată şi este pedepsită cu
închisoare mai mare de 1 an. Tratamentul penal deosebit al recidivei pentru
evadare nu este suficient pentru a justifica opinia că evadarea nu formează al
doilea termen al recidivei, deoarece şi în alte situaţii, cum ar fi, de pildă
săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării
condiţionate al executării pedepsei, tratamentul penal este distinct de cel al
recidivei.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită din nou să fie închisoare mai mare de 1 an. Această
condiţie a fost introdusa în Codul penal prin modificarea adusă acestuia prin
Legea nr. 6/1973, care a determinat o restrângere a sferei de aplicare a
recidivei la infracţiunile de o anumita gravitate. Spre deosebire de primul
termen, a cărui gravitate se exprima în pedeapsa aplicată de instanţa
judecătoreasca, gravitatea celui de-al doilea termen la recidivă se exprimă în
pedeapsa prevăzută de lege.
Al
doilea termen al recidivei poate consta şi în amendă când este prevăzută
alternativ cu închisoare mai mare de 1 an, dacă ea a fost aplicată, deoarece
legea face referire la pedeapsa legala şi nu la cea judiciară.
În
doctrină[61]
s-a susţinut că dacă instanţa a reţinut dintre cele doua pedepse alternative,
amenda, o asemenea faptă nu poate intra în structura recidivei invocând în
sprijinul acestei idei modificarea adusa Codului penal prin Legea nr. 6/1973,
atât în materia recidivei cât şi a sancţionării faptelor ce prezintă un grad
mai redus de pericol social, faţă de care s-a extins pedeapsa cu amenda (la
majoritatea infracţiunilor pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la 2
ani). Se considera că, faţă de formularea textului modificat al art. 37 Cod
penal “pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an,
interpretarea corespunzătoare este aceea potrivit căreia cea de-a doua
infracţiune n-ar putea constitui elementul de reţinere a stării de recidiva
decât dacă prin lege s-ar fi prevăzut ca sancţiune numai închisoarea mai mare
de 1 an, întrucât “legea are o formulare precisa şi elementul determinat în
restrângerea stării de recidivă este pregnant în cazul faptelor pedepsite cu
închisoare pana la 2 ani sau cu amendă”.
Într-adevăr
legea stabileşte condiţia ca pentru a doua infracţiune legea să prevadă
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fără a arăta în mod expres dacă este sau
nu alternativa cu amenda. Cu toate acestea, aceasta soluţie nu poate fi
acceptata în condiţiile reglementarii actuale a recidivei, întrucât legea a
avut în vedere şi posibilitatea aplicării amenzii celui de-al doilea termen al
recidivei după cum rezulta din dispoziţiile de sancţionare a recidivei
postexecutorii cuprinse în art. 39 alin. 4 Cod penal[62].
În
literatura penală[63]
a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia al doilea termen al recidivei
nu poate fi constituit decât dintr-o singura infracţiune, care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege. In cazul în care făptuitorul săvârşeşte doua sau
mai multe infracţiuni aflate în concurs, fiecare infracţiune concurenta
constituie al doilea termen al unei recidive distincte.
Într-adevăr,
starea de recidivă trebuie verificată în raport cu fiecare infracţiune în
parte, admiţând uneori existenta unor situaţii de dublă sau multiplă recidivă.
Însa, aceasta nu înseamnă că al doilea termen al recidivei nu ar putea consta
şi într-un concurs de infracţiuni, deoarece cea ce se cere pentru existenta sa
este doar ca pedeapsa prevăzuta de lege, cel puţin pentru o infracţiune aflata
în concurs, să fie mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viata. În această
ipoteză, infracţiunea concurenta respectiva constituie al doilea termen.
S-a
subliniat că dreptul penal nu cunoaşte instituţia pluralităţii de recidive sau
a multirecidivei, care însemna mai multe recidive independente ce generează pe
plan sancţionator, o agravare a pedepselor şn raport cu numărul recidivelor.
Suntem
de acord că legislaţia noastră penală nu admite sistemul pluralităţii de
recidive. Această susţinere însa trebuie restrânsa la situaţia aşa numitei
recidive progresive, care se caracterizează prin posibilitatea agravării
pedepsei cu fiecare noua recidiva situaţie neacceptata în dreptul penal[64].
Aceasta este şi motivul pentru care situaţia în care un infractor se afla în
stare de recidivă pentru a doua sau a treia oară, nu are o reglementare
specială. O astfel de situaţie va fi avută în vedere doar la individualizarea
pedepsei, fiind evident că, infractorul care este de mai multe ori recidivist
prezintă în mod vădit un grad sporit de pericol social.
Considerăm
că dacă ulterior condamnării definitive făptuitorul a săvârşit o pluralitate de
infracţiuni şi în legătură cu fiecare dintre ele sunt îndeplinite condiţiile
existenţei recidivei postcondamnatorii (fiind comise în această stare specială)
nu avem o pluralitate de recidive (atâtea recidive câte noi infracţiuni s-au
săvârşit) ci, practic o singură recidivă postcondamnatorie, dar cu termen
multiplu[65].
Aceasta ia naştere însa, în mod succesiv odată cu săvârşirea oricăreia dintre
infracţiunile concurente care îndeplinesc condiţiile să fie constatată şi
sancţionata în mod distinct raportat la fiecare dintre aceste infracţiuni (ca
termen multiplu al recidivei), are semnificaţia declanşării posibilităţii
constatării şi sancţionării recidivei pentru fiecare nouă infracţiune în parte,
la stabilirea pedepselor, urmând însa, a se proceda ca şi în cazul unităţii de
infracţiune. Pentru existenţa stării de recidivă nu prezintă importanta
numărul, gravitatea sau natura infracţiunilor săvârşite (care formează al
doilea termen al recidive postcondamnatorie) cea ce însemnă că este suficient
ca cel puţin pentru una dintre infracţiunile concurente să fie îndeplinite
condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei, pentru ca infractorul să
dobândească statutul de recidivist, în modalitatea recidivei postcondamnatorii.
În susţinerea acestui punct de vedere, mai invocăm şi argumentul rezultat din
natura juridica a recidivei, care este o cauza de agravare personala a pedepsei
pentru infracţiunea săvârşită după o condamnare definitivă sau după executarea
unei pedepse privative de libertate şi care trebuie avută în vedere la stabilirea
sancţiunii indiferent dacă termenul secund al recidivei este constituit dintr-o
singură infracţiune sau dintr-o pluralitate infracţionala. Dacă cel de-al
doilea termen al recidivei postcondamnatorii consta intr-un concurs de
infracţiuni, acesta din urma va avea ca obiect stabilirea pedepsei comune
pentru mai multe infracţiuni săvârşite în stare de recidiva postcondamnatorie,
care au ca prim termen aceeaşi condamnare.
Pentru
similitudine de situaţii recidiva cu termen multiplu exista numai atunci când
cel de-al doilea termen al recidivei este constituit din infracţiuni concurente
săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie, ca şi atunci când acestea
sunt comise în stare de recidiva postexecutorie, ori o parte în stare de
recidiva postcondamnatorie şi o parte în stare de recidiva postexecutorie.
Desigur
că art. 37 lit. a Cod penal se referă la situaţia tipică caracterizată prin
aceea că prima condamnare a fost pronunţata pentru săvârşirea unei singure
infracţiuni, iar ulterior aceste condamnări se săvârşeşte o singura
infracţiune.
În
ipoteza când, fie primul termen al recidivei, fie cel secund sunt constituiţi
nu din infracţiuni singulare, ci din pluralităţi de infracţiuni, nu are
importanta dacă pedeapsa anterioară este aplicată pentru o singură infracţiune
sau pentru un concurs de infracţiuni şi la fel, aceleaşi reguli ale concursului
de infracţiuni îşi găsesc aplicarea în mod corespunzător şi în cazul în care
cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii ar fi multiplu, adică ar
consta într-un concurs de infracţiuni. În această situaţie, însă, existenta
stării de recidivă se va examina în raport cu fiecare dintre infracţiunile
concurente săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie, iar la stabilirea
pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte se va ţine seama de starea de
recidiva.
La
fel se va proceda şi în cazul în care stările în care se săvârşesc
infracţiunile care constituie cel de-al doilea termen au o natura juridica
diferita (parţial în stare de recidivă postcondamnatorie şi parţial în stare de
recidivă postexecutorie ori atât recidive postcondamnatorie cât şi recidive
postexecutorii), fiind posibil de pildă, ca una şi aceeaşi condamnare să
constituie primul termen atât al recidivei postcondamnatorii cât şi al celei postexecutorii,
în raport cu infracţiunile săvârşite
ulterior criteriul distinctiv fiind dat de momentul comiterii infracţiunii care
reprezintă cel de-al doilea termen al recidivei. Astfel în raport cu
infracţiunile săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 37 lit. a Cod penal (înainte de începerea
executării, în timpul executării sau în stare de evadare) se va reţine starea
de recidivă postcondamnatorie, iar în raport cu infracţiunile săvârşite de art.
37 lit. b Cod penal (după executarea pedepsei sau considerarea ei ca executată
potrivit legii) se va reţine starea recidiva postexecutorie.
Faţă
de aceste considerente[66],
s-a apreciat ca fiind greşita soluţia instanţei[67]
care a făcut aplicarea prevederilor art. 37 lit. a Cod penal atât pentru
infracţiunile săvârşite în perioada dintre perioada liberării condiţionate şi
data expirării duratei pedepsei, cât şi pentru unele infracţiuni săvârşite după
această dată.
În
speţă, s-a reţinut că inculpatul D.A. a fost liberat condiţionat din executarea
pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie la data
de 02.06.1979, data împlinirii duratei integrale a pedepsei fiind 17.04.1980.
După data liberării condiţionate, el a săvârşit mai multe infracţiuni de furt
calificat şi anume: o infracţiune în luna august 1979, patru infracţiuni în
luna mai 1980, cinci infracţiuni în luna iunie 1980 şi o infracţiune in luna
iulie 1980.
Instanţa
a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal şi pentru numărul de
nouă infracţiuni săvârşite după data împlinirii duratei pedepsei.
Considerăm
că nu este corect procedeul instanţei, deoarece nu a făcut distincţie între
infracţiunea săvârşită în intervalul cuprins între data liberării şi data
împlinirii duratei pedepsei şi infracţiunile săvârşite ulterior acestei din
urma date. Pentru prima infracţiune instanţa trebuie să reţină starea de
recidivă postcondamnatorie, iar pentru celelalte infracţiuni recidiva
postexecutorie, fiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale acesteia.
Existenţa
unor “recidive multiple”, ori a unor “plurirecidive”, cum sunt cunoscute în
literatura de specialitate este evidenţiata, însă, în mod pregnant, în acele
situaţii în care o infracţiune este săvârşită, în acelaşi timp, atât în stare
de recidivă postcondamnatorie cât şi în starea de recidivă postexecutorie[68].
S-a
decis în practica judiciară că dacă inculpatul după ce a beneficiat de graţiere
pentru o pedeapsă mai mare de 6 luni, a fost condamnat pentru săvârşirea altei
infracţiuni şi în timpul executării pedepsei a săvârşit din nou o infracţiune,
va exista atât o recidiva postexecutorie, în raport cu considerarea că a
executat prima pedeapsa cât şi o recidiva postcondamnatorie, în raport cu cea
de-a doua.
Într-o
alta speţă[69],
s-a reţinut că inculpatul P.I. în timpul executării pedepsei de 1 an si 2 luni
închisoare cu obligarea la munca corecţionala, aplicată pentru infracţiunea de
vătămare corporala grava, prevăzuta de art. 182 Cod penal şi după executarea
(în anul 1977) a pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea
de furt calificat, a săvârşit la data de 04.04.1980, infracţiunea de furt
calificat în paguba avutului obştesc. Instanţa a reţinut atât starea de
recidivă postcondamnatorie prevăzuta de art. 37 lit. a faţă de prima
condamnare, cât şi recidiva postexecutorie prevăzuta de art. 37 lit. b Cod
penal, faţă de executarea celeilalte pedepse.
În literatura penală s-a considerat că
soluţia instanţelor în sensul reţinerii dacă sunt îndeplinite condiţiile legale
ale ambelor forme de recidiva raportată la noua infracţiune, sunt întemeiate.
În
jurisprudenţa şi în literatură s-a pus problema dacă se poate reţine, în
acelaşi timp ambele forme ale recidivei, cu ocazia săvârşirii ultimei
infracţiuni, în situaţia în care atunci când s-a stabilit pedeapsa pentru a
doua infracţiune (primul termen al recidivei postcondamnatorie), s-a reţinut şi
starea de recidivă postexecutorie faţă de prima infracţiune (pentru care
infractorul a fost condamnat definitiv şi a executat pedeapsa).
În
acest caz s-ar părea că dispoziţiile recidivei postexecutorii nu mai sunt
aplicabile pentru ca au mai fost aplicate o dată (cu ocazia pronunţării
pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune) şi deci, stării de recidivă
postexecutorie i s-a dat eficienţa o dată.
S-a
considerat că se pot reţine ambele forme de recidivă, evident dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 37 şi 38 Cod penal, iar faptul
că cea
de-a doua condamnare a fost pronunţată
cu reţinerea stării de recidiva postexecutorie faţă de prima, nu constituie un
impediment, este vorba de o dubla sancţionare pentru aceeaşi fapta. În
susţinerea acestei păreri s-a invocat asemănarea dintre instituţia recidivei postcondamnatorii
şi cea a concursului de infracţiune.
În ceea ce priveşte concursul de
infracţiuni, s-a considerat că dacă infracţiunile concurente au fost săvârşite
în stare de recidivă postexecutorie, instanţa este obligată să o constate cu
privire la fiecare dintre acestea şi să-i dea
eficienţa juridică prevăzuta de lege. Deci, dacă am acceptat teza
contrară ar trebui să acceptăm în acelaşi timp, că dacă ultima infracţiune se
afla în concurs cu cea de-a doua se poate reţine starea de recidivă
postexecutorie la stabilirea pedepsei pentru fiecare din aceste infracţiuni,
raportat la executarea primei pedepse, iar dacă, ultima infracţiune se afla în
stare de recidiva postcondamnatorie faţă de cea de-a doua, nu se poate reţine
cu atât mai mult cu cât, recidiva postcondamnatorie reflectă un grad de pericol
social mai ridicat decât concursul de infracţiuni, fiind o cauza de agravare,
nu o simplă cauza de modificare a pedepsei pentru întreaga pluralitate.
În
plus, dacă nu s-ar putea reţine în privinţa ultimei infracţiuni şi starea de
recidivă postexecutorie alături de cea postcondamnatorie, s-ar crea
infractorului o situaţie mai uşoara decât dacă n-ar fi suferit cea de-a doua
condamnare definitivă.
Dacă
reţinerea recidivei, caracterizează prin pluralitatea celui de-al doilea termen
este lipsită de semnificaţia juridică, sub aspectul regimului sancţionator,
întrucât nu prezintă importanta pentru aceasta numărul infracţiunilor
ulterioare, recidiva cu efect progresiv nefiind reglementat după cum am arătat
anterior, reţinerea situaţiei de plurirecidivă analizată mai sus, este
importantă sub aspectul tratamentului penal. Astfel, dacă se stabileşte că una
şi aceeaşi infracţiune constituie în acelaşi timp cel de-al doilea termen atât
al recidivei postcondamnatorii cât şi al celei postexecutorii, în mod
obligatoriu instanţa trebuie să respecte dispoziţiile legale care reglementează
regimul de sancţionare al celor doua forme ale recidivei, respectiv sa redea
eficienta juridica ceruta de lege[70].
CAPITOLUL III
1. RECIDIVA MICÃ
În
dispoziţiile art. 37 lit. c Cod penal, consacră a treia formă a recidivei.
Potrivit legii, această formă există “când după condamnare la cel puţin 3
pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executarea, după graţierea
restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin 3 pedepse,
cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea
prevede o pedeapsa mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe viata”. Din
definiţia legală se desprind următoarele caracteristici, care deosebesc mica
recidiva de formele prevăzute de litera a şi b ale art. 37 Cod penal.
►Primul ei termen consta nu dintr-o singura condamnare, ci din cel puţin
3 asemenea condamnări.
►Aceste condamnări trebuie să se refere, fiecare în parte, la pedeapsa
închisorii până la 6 luni.
Mica recidivă, după cum rezultă din
textul legal, se poate înfăţişa fie prin forma recidivei postcondamnatorii, fie
sub aceea a recidivei postexecutorii.
1.2. Recidiva mică postexecutorie
Recidiva mică postexecutorie se
realizează în situaţia în care după executarea a cel puţin trei condamnări la
pedeapsa închisorii pana la 6 luni, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse,
cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe viata.
2. CONDITIILE DE EXISTENTA ALE RECIDIVEI
MICI POSTEXECUTORII
2.1. Condiţiile primului termen
Pentru existenţa primului termen al
recidivei mici postexecutorii se impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
Infractorul să fi fost condamnat
definitiv la cel puţin trei pedepse cu închisoare, sau să fi executat, să fi
fost graţiat total sau de restul de pedeapsă, ori să fi prescris executarea a
cel puţin trei asemenea pedepse
În compunerea primului termen al micii
recidive poate intra şi o condamnare pentru concurs de infracţiuni dacă
pedeapsa rezultată n-a depăşit 6 luni
închisoare şi dacă condamnările întrunesc celelalte condiţii cerute de
lege pentru existenţa primului termen al micii recidive. Ca recidiva, după
executare, primul termen al micii recidive va exista atunci când infractorul a
executat sau a fost graţiat ori s-au prescris cel puţin trei pedepse cu
închisoare pe durata de 6 luni sau mai mică, indiferent dacă aceste pedepse erau
aplicate pentru o singură infracţiune sau pentru cate un concurs de
infracţiuni. Câtă vreme nu sunt întrunite cel puţin trei pedepse executate sau
considerate ca executate nu poate exista stare de recidivă[71].
Pedepsele executate, graţiate sau
prescrise să fie constat în închisoare de până la 6 luni. Nu va exista recidiva
mica postexecutorie în ipoteza în care noua infracţiune este săvârşită după ce
condamnatul a executat o pedeapsă de 3 luni şi alta de 5 luni închisoare,
aceasta din urmă fiind pronunţata pentru un concurs de infracţiuni ca sancţiune
globală a doua pedepse de 4 şi 3 luni închisoare, aplicată pentru infracţiunile
concurente. Cu toate că instanţa a stabilit pentru cele două infracţiuni
concurente două pedepse distincte de câte 4 şi 5 luni, acestea s-au contopit
potrivit regulilor concursului de infracţiuni (art. 34), rezultând o singură
pedeapsă pentru întreaga pluralitate de fapte. Or, în cazul unui concurs de
infracţiuni, cea ce se ia în considerare este pedeapsa rezultata şi nu
pedepsele fiecărei infracţiuni în parte. In speţă, executându-se pedeapsa
rezultată de 5 luni închisoare pentru concursul de infracţiuni, nu se poate
afirma, că înfăptuitorul a executat cele două condamnări de câte 4 şi 5 luni
închisoare care să fie luate în mod separat şi reţinute în structura recidivei
mici executorii[72].
Legea se referă la executarea sau
considerarea ca executata a cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6
luni, acestea putând fi pronunţate pentru o singură infracţiune, fie pentru un
concurs de infracţiuni, cu condiţia ca pentru acesta din urmă caz, ca pedeapsa
rezultată să nu depăşească 6 luni închisoare.
Să nu fie vorba de condamnare care nu
atrage starea de recidivă (art. 38 Cod penal) care să ducă la neluarea ei în
seamă la stabilirea stării de recidivă care ar înlătura deci aptitudinea
acesteia de a intra în compunerea primului termen al recidivei mici[73].
2.2. Condiţiile celui de-al doilea termen
Cel de-al doilea termen al recidivei
mici postexecutorii nu prezintă particularităţi, fiind identic cu cel al
recidivei mari (postcondamnatorii şi postexecutorii) din punctul de vedere al
condiţiilor impuse de lege.
Noua
infracţiune, ce formează al doilea termen al micii recidive postexecutorii, se
săvârşeşte: după executarea celei de-a treia pedepse când pedepsele se execută
separat şi pe rând, după graţierea totală a celor trei pedepse sau graţierea
ultimei pedepse, ori a restului de pedeapsa a ultimei condamnări, după
prescrierea celor trei pedepse ori a ultimei condamnări din cele trei.[74]
CAPITOLUL IV
1. TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI
În stabilirea tratamentului recidivei,
noul Cod penal porneşte de la concepţia, caracteristică dreptului penal,
potrivit căreia pluralitatea de infracţiuni, forma recidivei care constituie o
cauză de agravare a pedepsei facultativa şi nu obligatorie. Săvârşirea unei noi
infracţiuni după condamnarea definitivă a infractorului pentru o fapta
săvârşită anterior creează, desigur o serioasa prezumţie de existenţa a unui
grad de pericol social sporit, de perseverenta infracţionala, dar o prezumţie
relativă şi nu una absolută. Împrejurările concrete în care a fost săvârşită
noua infracţiune pot duce la concluzia că, pentru realizarea scopurilor
pedepsei nu este necesar un tratament mai sever pentru infractorul recidivist.
Este
evident, că atunci când o persoană care a suferit o condamnare definitivă ori a
executat o pedeapsă săvârşeşte o noua infracţiune va fi supus unei noi
condamnări. Problema care se pune, de a şti dacă pedeapsa celei de-a doua
infracţiuni trebuie să rămână ordinară (obişnuită), adică ca şi când nu ar
exista condamnarea anterioara ori executarea acesteia sau dimpotrivă această
pedeapsă trebuie înăsprita.
În
legătura cu aceasta problemă sunt cunoscute trei concepţii[75].
Într-o primă concepţie, a agrava pedeapsa celei de-a doua infracţiuni din cauza
condamnării sau executării pedepsei anterioare, înseamnă a pedepsi pentru a
doua oara infracţiunea din trecut. Această concepţie nu este împărtăşită de
nici o legislaţie penală.
Într-o
alta concepţie, pedeapsa trebuie să fie înăsprita întotdeauna fiindcă vinovăţia
infractorului sporeşte, atunci când el înfrânge din nou legea penală. De
asemenea infractorul recidivist s-a dovedit a fi o fire periculoasă faţă de
care trebuie să se reacţioneze mai riguros.
Agravarea
în caz de recidivă, este obligatorie în reglementările anterioare Codului penal
actual. De pildă, în Codul penal anterior efectul agravant obligatoriu al
stării de recidivă constă în aceea că pedeapsa celei de-a doua infracţiuni se
ridică cu un grad mai sus. Când pedeapsa celei de-a doua fapte era amenda,
agravarea obligatorie consta în urcarea amenzii speciale la îndoitul ei,
conform art. 113 Cod penal (în caz de recidivă, “dacă pedeapsa prevăzuta pentru
cea de-a doua infracţiune era amenda, aceasta se îndoia, putându-se chiar
întrei”).
În
sfârşit a treia concepţie, starea de recidivă trebuie să fie considerată drept
o prezumţie de perseverenţă şi obişnuinţă criminală, prezumţie care nu este,
însa, absoluta, astfel, încât instanţa va aprecia, de la caz la caz, daca
starea de recidiva trebuie să atragă sau nu
agravarea.
Această
concepţie a fost îmbrăţişată de legislaţiile penale, fiind consacrată şi în
Codul penal roman din 1969 , care pornind de la nevoia asigurării unei reacţii
penale eficace pentru combaterea recidivei şi a recidivismului a acordat o
atenţie specifică modului de stabilire şi aplicare a pedepsei în caz de
recidivă, instituind în art. 39 Cod penal reguli de sancţionare a recidivei
mari postcondamnatorii, a recidivei mari postexecutorii şi a micii recidive
(postcondamnatorii şi postexecutorii), precum şi reguli de sancţionare a unor
situaţii speciale.
Prin
dispoziţiile cuprinse în art. 39, s-au lărgit posibilităţile instanţelor judecătoreşti
în individualizarea concretă a pedepselor în caz de recidivă, în funcţie de
gradul de pericol sociala pe care îl reprezintă infractorul recidivist (faptul
dacă infracţiunea lezează sau nu acelaşi obiect juridic, dacă scopurile sunt
similare ori diferite, durata de timp care a trecut de la condamnarea
anterioara, numărul şi gravitatea pedepselor anterioare), posibilităţi care se
exprimă numai în facultatea acordată instanţelor de a agrava sau nu pedepsele
pentru infracţiunile săvârşite în stare de recidivă, dar şi în limitarea
sporului de pedeapsa în caz de agravare[76].
Plecând
de la deosebire de pericol social al infractorului, după cum este o recidivă
postcondamnatorie ori o recidiva postexecutorie, Codul penal a instituit un
tratament juridic diferenţiat pentru cele două modalităţi. Astfel, recidiva
după condamnare este sancţionată mai blând şi asemănător cu concursul de
infracţiuni întrucât se apreciază gradul de pericol social a celui care
săvârşeşte o nouă infracţiune după ce a executat o pedeapsa cu închisoare pe o
anumită durată este mai mare în comparaţie cu cel care n-a executat încă
pedeapsa la care fusese condamnat. În cazul recidivei postexecutorii s-a făcut
dovada că pedeapsa n-a produs influenţă reeducativă necesară asupra condamnatului,
în timp ce în cazul recidivei postcondamnatorii nu este făcuta o asemenea
dovadă.
Cu
toate acestea, în literatura penală a fot exprimat şi punctul de vedere
contrar, după care, “în condiţiile reglementarilor legale în vigoare şi ale
practicii judiciare, tocmai reţinerea recidivei postcondamnatorii atrage de
regulă aplicarea unui regim sancţionator mai sever”[77],
raportat la recidiva postexecutorie, cu toate că, dintre cele două forme ale
recidivei cea mai grea este în principiu recidiva postexecutorie. Se subliniază
că tratamentul penal al recidivei postexecutorii nu reflectă întotdeauna
gravitatea acestei forme de recidivă, datorită modului cum se aplică în
practica dispoziţiilor art. 39 alin. 4 Cod penal. Astfel, deşi, potrivit
acestui text, în situaţia recidivei postexecutorii se poate pronunţa o pedeapsa
până la maximul special sporit cu până la 10 ani. De asemenea, stabilirea
sporului şi adăugarea lui la pedeapsa de baza nu se concretizează în doua
operaţii succesive, de natura să dea eficienta agravării. În schimb în caz de
recidivă postcondamnatorie tratamentul sancţionator prevăzut de art. 39 alin. 1
Cod penal, cât şi cel special prevăzut de art. 61 Cod penal pentru cazul
săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de liberare condiţionată în situaţia
în care s-a dispus revocarea acesteia, presupune o contopire de pedepse care se
realizează prin două operaţii, determinând de regulă şi aplicarea unui spor.
Totodată,
în ceea ce priveşte cazurile de recidivă postcondamnatorie în situaţiile
speciale consecinţele sunt dintre cele mai grave deoarece condamnatul este
obligat să execute, în mod succesiv, ambele pedepse, tratamentul sancţionator
fiind mai sever decât cel aplicabil în ipoteza reţinerii recidivei
postexecutorii.
Această
opinie a fost, pe bună dreptate criticată în literatura de specialitate[78],
arătându-se că în aprecierea caracterului mai secer sau mai puţin sever al unui
tratament juridic în raport cu altul, trebuie avute în vedere doar dispoziţiile
legale, care reglementează stabilirea pedepsei nu şi modul de aplicare al
acestor dispoziţii. De asemenea, faţă de conţinutul prevederilor legale,
tratamentul juridic al recidivei postcondamnatorii nu este mai sever decât cel
al recidivei postexecutorii, ci din potrivă acesta din urma este mai sever.
Astfel, în cazul recidivei după condamnare conform art. 39 alin. 1 Cod penal,
făptuitorul are de executat o singură pedeapsa şi anume cea mai grea dintre
pedepsele stabilite pentru cei doi termeni la care, eventual se poate adăuga un
spor de până la 7 ani, fără ca prin acesta să poată depăşi totalul pedepselor
contopite potrivit art. 34 alin ultim Cod penal, pe când în cazul recidivei
după executare infractorul execută integral ambele pedepse, adică pe lângă
pedeapsa aplicată pentru prima infracţiune deja executată şi pedeapsa pentru
infracţiunea noua al cărei cuantum poate fi stabilit cu depăşirea până la 10
ani, a maximului special sau până la două treimi din maximul special al
pedepsei când acesta este amenda (art. 39 alin 4 Cod penal).
1.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei
mari postexecutorii
Tratamentul sancţionator al recidivei
mari postexecutorii este reglementat în alin 4 al art. 39 Cod penal.
Recidiva după executare este cea mai
grava modalitate a recidivei deoarece învederează o periculozitate sporită a
infractorului recidivist, o persistenţă infracţionala mai puternică, dedusă din
împrejurarea că cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte după executarea unei
pedepse. De aceea, recidiva postexecutorie este supusă unui tratament sancţionator
mai sever în comparaţie cu cealaltă modalitate.
Această severitate rezultă, în primul
rând, din faptul că pedepsele nu sunt supuse operaţiei de contopire, ca în
cazul recidivei postcondamnatorii, infractorul putând fi ţinut să execute în
întregime pedeapsa pentru noua infracţiune, iar în al doilea rând, din
posibilitatea acordată instanţei de a fixa pedeapsa pentru noua infracţiune
până la maximul ei special, iar atunci când acest maxim nu este îndestulător,
de a adăuga un spor de pedeapsa. În acest caz devine inoperantă limitarea
pedepsei aplicate de cumulul aritmetic al pedepselor stabilite pentru fiecare
faptă.
Astfel, potrivit art. 39 alin. 4 Cod
penal, sancţionarea recidivei mari postexecutorii se face prin posibilitatea
aplicării unei pedepse până la maximul special şi dacă acesta ar fi
neîndestulător prin posibilitatea adăugării unui spor la maximul special al
pedepsei, în afară de cazul în care pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune
este detenţiunea pe viaţă.
Din această reglementare rezultă că
spre deosebire de sancţionarea recidivei mari postcondamnatorii, în cazul
recidivei postexecutorii pedeapsa nu se stabileşte în doi timpi (adică mai
întâi pedeapsa de baza şi apoi sporul) ci se fixează de la început o singură pedeapsă în care se include sporul
prevăzut de lege. În acest caz se procedează la adăugarea sporului numai atunci
când trebuie să se depăşească maximul special. Deci, pentru a ajunge la maximul
special nu este necesară sporirea pedepsei. Apreciind că pedeapsa ce trebuie
aplicată se situează la nivelul maximului, instanţa o va fixa de la început în
acest maxim[79].
MECANISMUL DE SANCŢIONARE
Pedepsele principale
Acestea au un rol esenţial în
realizarea funcţiilor de constrângere şi reeducare a celor care au fost
condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Prin
pedeapsa principală se înţelege pedeapsa pe care instanţa judecătoreasca o
poate aplica singură: ca unica sancţiune pentru fapta penală săvârşită.
Orice
infracţiune prevăzuta în partea specială a Codului penal sau într-o lege
specială trebuie să aibă prevăzuta ca situaţie o pedeapsă principală. În cazul
infracţiunilor sancţionate cu pedepse alternative (de exemplu închisoare sau
amenda) ambele pedepse sunt principale, dar ele nu pot fi aplicate cumulativ.
Desigur,
ca pedeapsă principală poate fi însoţită în anumite cazuri, prevăzute de legea
penală, de o pedeapsa complimentară sau accesorie.
Din analiza dispoziţiilor din partea
generală a Codului penal cu privire la stabilirea pedepselor se poate observa
că a fixat condiţiile şi limitele generale (minime şi maxime) de aplicare a
pedepselor cu detenţiunea pe viata, închisoare şi amendă, iar în partea
specială sau în legile penale speciale se prevăd limitele speciale ale fiecărei
pedepse, dar se înscriu în limitele generale[80].
Totodată, plecând de la sediul
reglementarii, în legătură cu modul de sancţionare a recidivei postexecutorii
sunt posibile următoarele situaţii:
► O primă situaţie vizează ipoteza stabilirii pedepsei detenţiunii pe viaţă pentru cea de–a doua infracţiune. În
acest caz, instanţa va aplica pedeapsa detenţiunii pe viata. În această
situaţie nu se va aplica nici un spor.
Aplicarea
unui spor de pedeapsă pentru sancţionarea recidivei postexecutorii poate deveni
însă, posibilă în caz de înlocuire ulterioară a pedepsei detenţiunii pe viaţă
cu pedeapsa închisorii, întrucât prin aceasta nu s-ar depăşi limita maximă
generală (de 30 de ani), deoarece înlocuirea se face potrivit art. 55 Cod penal
“cu închisoare pe timp de 25 de ani”[81].
Se va reţine recidiva, chiar şi în lipsa vreunei agravări aşa cum am arătat
anterior, deoarece acesta are şi alte consecinţe pe planul unor instituţii de
drept penal şi procedura penală[82].
► A doua situaţie vizează ipoteza stabilirii pentru cea de-a doua
infracţiune a pedepsei închisorii. În
acest caz instanţa va putea aplica o pedeapsă cuprinsă între minimul şi maximul
special (cu aplicarea tuturor regulilor privind individualizarea pedepsei) şi
în ipoteza în care maximul nu este îndestulător, va putea să-i adauge un spor
până la 10 ani.
Potrivit
reglementarii în vigoare agravarea pedepsei prevăzuta de lege pentru cea de-a
doua infracţiune este facultativă, fiind condiţionată de constatarea în mod
real a unei periculozităţi sociale sporite a infractorului recidivist, care să
justifice astfel de agravare. Prin urmare, în raport de gradul de pericol
social al făptuitorului, instanţa judecătoreasca are mai multe posibilităţi,
putând aplica o pedeapsa între minimul şi maximul special prevăzut de textul de
incriminare, o pedeapsă mai apropiată sau egală cu maximul special ori o
pedeapsa superioară maximului special prin adăugarea unui spor până la 10 ani.
Stabilirea
pedepsei între limitele speciale se face conform criteriilor de individualizare
reglementate în art. 72 Cod penal.
După
cum reiese din dispoziţiile art. 39 alin. 4 Cod penal sporul se adaugă la
maximul special. Este nelegal procedeul instanţei[83]
care, în cazul recidivei postexecutorii, stabileşte o pedeapsă, între limitele
prevăzute de textul incriminator şi apoi la această pedeapsă concretă adaugă un
spor. Ideea de spor este legată de necesitatea depăşirii unei limite (maximul
special al pedepsei). Când nu este cazul ca aceasta limita să fie depăşită, nu
apare justificată aplicarea unui spor. Astfel, se poate aplica un spor de pedeapsă
numai atunci când instanţa considera că făptuitorul trebuie sancţionat cu o
pedeapsa prin care să se depăşească maximul special. Când instanţa nu a ajuns
la asemenea concluzie se impune să fixeze pedeapsa dintre minimul şi maximul
special, ţinând seama de faptul că inculpatul este recidivist, fără a mai fi
necesar aplicarea unui spor de pedeapsă.
Instanţa,
reţinând că inculpatul C.I. se află în stare de recidivă postexecutorie faţă de
executarea unei pedepse de 3 ani si 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa
penală nr. 476/1989 a Tribunalului Timiş, în baza art. 208 alin. 1, art. 209
lit. c, e Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 39 alin. 4 Cod penal,
l-a condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de furt
calificat.
În
susţinerea acestei teze s-au adus argumente desprinse chiar din modul de
redactare a textului art. 39 alin. 4 Cod penal. Astfel, s-a subliniat că însăşi
expresiile legiuitorului “în cazul recidivei prevăzute de art. 37 lit. b se
poate aplica o pedeapsa până la maximul special” şi “dacă maximul special este
neîndestulător se poate adăuga un spor”, evidenţiază pe de o parte faptul că
atunci când instanţa apreciază că făptuitorului recidivist îi este suficientă o
pedeapsă cu închisoarea care să nu depăşească maximul special, îi va aplica o
singură pedeapsă care să reflecte pericolul social concret al infractorului,
iar pe de altă parte, că aplicarea unui spor devine posibilă numai atunci când
se apreciază că maximul special nu este îndestulător.
Aplicarea
pedepsei se face între limitele legale în baza criteriilor de individualizare
prevăzute de art. 72 Cod penal, în raport cu periculozitatea infractorului,
relevată printre altele şi în starea de recidivă postexecutorie şi va putea fi
orientată mai mult sau mai puţin spre minimul ori maximul special sau chiar
egală cu el[84].
Instanţa
de judecată este obligată să ţină seama, atunci când aplică pedepse, de toate
criteriile prevăzute art. 72 Cod penal, printre care figurează şi criteriul
pericolului social concret al faptei. În acest sens, se ţine seama atât de
valoarea prejudiciului, iar dacă inculpatul este şi recidivist şi de natura
celor doua infracţiuni comise, putându-se să se stabilească o pedeapsă care să
se apropie de maximul special corespunzător pericolului social concret al
faptei, deşi nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante, iar inculpatul este
recidivist.
În speţă, inculpatul a fost trimis în
judecată pentru infracţiunea de furt din avutul obştesc de produse agricole de
pe câmp, care a fost şi recuperat. El este recidivist în sensul ca mai fusese
condamnat pentru infracţiunea de vătămare corporala, instanţa de recurs
apreciind că, întrucât recidiva provenea dintr-o infracţiune de altă categorie
(de alta natura decât cea reţinuta prin actul de trimitere în judecata, se
poate aplica o pedeapsă apropiată de minimul special corespunzător pericolului
social concret al infracţiunii comise, chiar dacă în favoarea sa nu puteau fi reţinute
circumstanţe atenuante.
În caz de tentativa săvârşită în caz
de recidivă postexecutorie, agravarea decurgând din starea de recidivă va
trebui raportată la limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă,
ţinându-se seama de prevederile sancţionatoare ale tentativei cuprinse în art.
21 Cod penal.
Referitor
la ordinea de aplicare a dispoziţiilor legale la tentativă şi recidivă, aceasta
este următoarea: mai întâi trebuie să se facă aplicarea art. 98 Cod penal şi
numai după aceea să se aplice dispoziţiile art. 110 – 112 Cod penal.
Tentativa
ori de câte ori cade sub incidenţa legii penale constituie ca şi actele
preparatorii pedepsibile şi infracţiunea consumată, o forma infracţionala.
Tentativa prezintă toate caracteristicile unei infracţiuni: este săvârşită de
un subiect, persoana fizică, responsabilă; este îndreptata împotriva unui
obiect, adică a unor relaţii sociale ocrotite de legea penală; din punct de
vedere obiectiv, constă într-o activitate materială ilicită, latura sa
obiectivă, concretizată în acte de executare a unei infracţiuni; în sfârşit,
sub raportul laturii subiective se caracterizează prin intenţia săvârşirii
infracţiunii a cărei executare s-a început. Tentativa prezintă deci, aceleaşi
caracteristici generale ca şi infracţiunea consumată, ea se deosebeşte de
aceasta numai prin neexutarea în întregime a acţiunii constitutive sau prin
nesurvenirea rezultatului infracţional, dar oricum ea are o latură obiectivă
proprie definită de art. 96 Cod penal, combinat cu textul incriminator al
infracţiunii încercate. În ultimă analiză, deci, tentativa fiind o faptă
incriminata şi pedepsită, este ea însăşi o infracţiune.
Împrejurarea
ca limitele pedepsei, pentru tentativă se stabilesc în raport de pedeapsa
infracţiunii consumate, nu afectează concluzia că tentativa are o pedeapsa a
sa, după cum împrejurarea ca tentativa reprezintă o formă incompletă a unei
infracţiuni nu influenţează constatarea că ea e incriminată distinct şi are
prin sine însăşi caracterul şi trăsăturile unei fapte penale.
În
aceasta condiţie, ni se pare greu de admis că tentativa ar putea fi socotită ca
o scuză legală şi numai pentru acest temei, în operaţia de stabilire a
pedepsei, aplicarea art. 98 Cod penal trebuie să preceadă aplicarea art, 110 –
112 Cod penal.
Dacă
tentativa este, aşa cum am arătat, o forma infracţionala cu un conţinut şi
pedeapsă proprie, atunci, în mod firesc agravarea decurgând din starea de
recidivă trebuie să aibă loc după ce, prin aplicarea art, 98 Cod penal s-au
stabilit limitele legale ale pedepsei pentru tentativă, fără a fi nevoie să
recurgem la dispoziţia art. 160 Cod penal. Textele art 110 – 112 Cod penal
arată intr-adevăr, că cel aflat în stare de recidivă de la crimă la delict sau
de la delict la delict va fi pedepsit “cu maximul pedepsei prevăzute de lege
pentru acel delict”, la care se poate adăuga un plus de pedeapsa, neputându-se
depăşi maximul general; or, faţă de caracterul infracţional propriu al
tentativei prin “delictul” săvârşit, în sensul art. 110 – 112 Cod penal,
trebuie să se înţeleagă nu numai infracţiunea consumată, ci şi tentativa şi
chiar actele pregătitoare pedepsibile.
Aplicându-se
mai întâi dispoziţiile art. 110 – 112 Cod penal s-ar ajunge la situaţia ca
limitele pedepsei abstracte pentru tentativa să difere după cum infractorul
este sau nu recidivist, ceea ce nu rezulta din prevederile legale ce reglementează
materia tentativei.
Este
adevărat că prin aplicarea cu prioritate a art. 98 Cod penal faţă de art. 110 –
112, se ajunge ca infractorului recidivist să i se poată aplica o pedeapsă până
la 12 ani închisoare corecţionala, indiferent dacă a săvârşit o tentativă sau o
infracţiune consumată, nu este mai puţin adevărat ca minimele pedepselor
aplicabile în aceste două situaţii nefiind identice pedepsele pentru tentativa
şi infracţiunea consumata nu coincid, iar o justa individualizare a pedepselor
este posibilă.
În
ceea ce s-a arătat mai sus, în speţa, instanţa trebuia să constate mai întâi,
că potrivit art. 98 Cod penal pedeapsa pentru tentativa infracţiunii de furt
calificat, reţinută în sarcina lui A.S. era închisoarea corecţională de la 6
luni la 1 an şi după aceea, în baza art. 111 Cod penal, să conchidă că numitei
urmează a i se aplica maximul acestei pedepse (de 1 an), la care se poate
adăuga un plus, fără a se putea depăşi maximul general. Pedeapsa de 6 luni
corecţională aplicată de instanţa de fond, fără a se fi recunoscut în favoarea
inculpatei circumstanţe atenuante, este deci nelegală. Tribunalul regional deşi
nu putea majora aceasta pedeapsa deoarece era sesizată numai cu recursul
inculpatei, trebuia totuşi să se învedereze greşeala instanţei de fond în
considerentele deciziei pronunţate.
În
ipoteza în care legea prevede pedepse alternative pentru infracţiunea săvârşită
în stare de recidivă postexecutorie (închisoare şi amendă) instanţa va trebui,
în prealabil să se fixeze asupra uneia dintre aceste pedepse, iar apoi să facă
aplicarea dispoziţiilor de sancţionare ale recidivei în raport cu pedeapsa
aleasă.
Pentru
aplicarea sporului nu se poate depăşi maximul general al închisorii prevăzut
art. 53 Cod penal ( 30 ani închisoare), acesta fiind conceput de legiuitor ca o
limita superioară a cărei încălcare împiedica realizarea însăşi a finalităţii
închisorii ca pedeapsa[85].
Totodată, pedeapsa stabilita în urma aplicării regulilor de sancţionare ale
recidivei postexecutorii nu poate depăşi nici limitele prevăzute de art. 80
alin. 3 Cod penal şi anume 25 de ani, dacă maximul special al fiecărei
infracţiuni este de cel mult 10 ani si de 30 de ani daca maximul special pentru
cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani.
► A treia situaţie posibila în legătură cu sancţionarea recidivei
postexecutorii priveşte stabilire pedepsei
amenzii pentru noua infracţiune săvârşita în stare de recidivă.
Instanţa
judecătoreasca are posibilitatea să aplice această sancţiune atunci când în
norma de incriminare se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an alternativ
cu pedeapsa amenzii. Maximul special al pedepsei amenzii poate fi de
10.000.000, 15.000.000 şi 30.000.000 lei (art. 63 alin. 2 si 3 Cod penal).
Ultimul este stabilit de legiuitor în cazul infracţiunilor pentru care legea a
prevăzut pedeapsa închisorii mai mare de 1 an alternativ cu pedeapsa amenzii,
acesta constituind ipoteza care interpretează materia recidivei, deoarece
pentru cel de-al doilea termen se cere ca pedeapsa prevăzuta de lege să fie
închisoare mai mare de 1 an.
Ţinând
seama de gradul de pericol social concret al infractorului, instanţa poate să
aplice un anumit cuantum până la maximul ei special, iar dacă acest maxim este
neîndestulător mai poate aplica un spor de cel mult doua treimi din maximul
special. În cazul în care potrivit art. 39 alin. 4 Cod penal instanţa ar
considera în situaţia recidivei postexecutorii, că maximul special prevăzut
pentru infracţiunea săvârşită, deşi este cel mai ridicat (30.000.000) este
totuşi neîndestulător, prin aplicarea sporului care nu poate fi mai mare de
doua treimi din acel maxim, nu s-ar putea depăşi maximul general al amenzii
(50.000.000) prevăzut de art. 53 pct. 1 lit. c Cod penal aşa cum a fost
modificat[86].
În
situaţia în care primul termen consta
într-o condamnare pentru un concurs de
infracţiuni, pentru a exista recidiva postexecutorie este necesar ca
infracţiunea să fie săvârşită după executarea pedepsei rezultate (aplicata pe
întreg concursul de infracţiuni din care este alcătuit primul termen).
În
ipoteza în care cel de-al doilea termen
este compus dintr-un concurs de
infracţiuni, potrivit opiniei unice
exprimate în literatură şi practică, se procedează mai întâi la aplicarea
dispoziţiilor recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurenta
în parte dacă îndeplineşte condiţiile recidivei (art. 39 alin. 4 Cod penal)
urmând a se aplica apoi regulile concursului de infracţiuni în vederea
stabilirii pedepsei rezultate (art. 34 Cod penal)[87].
Instanţele
au reţinut că după executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni aplicată prin
sentinţa penală nr. 842/1988 a Judecătoriei Arad inculpatul F.V. a săvârşit o
infracţiune de distrugere şi trei infracţiuni de ultraj aflate în concurs real.
Făcând aplicarea regulilor de sancţionare ale recidivei postexecutorii cu
privire la fiecare infracţiune concurenta s-a stabilit in baza art. 217 alin. 1
raportat la art. 231 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal o pedeapsa
de 6 luni închisoare şi în baza art. 239 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37
lit. b Cod penal cate o pedeapsa de 2 ani închisoare. Apoi în baza art. 33 lit.
a şi art. 34 lit. a Cod penal s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în
pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare care a fost sporită cu 3 luni, urmând
ca inculpatul să execute pedeapsa rezultată
de 2 ani şi 3 luni închisoare.
Cumularea
sporurilor prevăzute de art. 39 şi art. 34 Cod penal este posibilă la fel ca în
situaţia recidivei postcondamnatorii, dacă numai prin aplicarea lor se
poate asigura o individualizare justă
a pedepsei, cu condiţia să nu depăşească limitele prevăzute în alin. 3 al art.
80 Cod penal.
Pedepsele complimentare şi
masurile de siguranţă
Referitor
la pedepsele complimentare, legea nu cuprinde nici o prevedere în materia
sancţionării recidivei postexecutorie. Tăcerea legii a fost interpretata în
literatura juridică[88],
în sensul că starea de recidivă postexecutorie nu poate produce efecte
agravante asupra pedepselor complimentare, care urmează a fi aplicata după
regulile şi în limitele obişnuite. Ea le efectuează doar în mod indirect,
întrucât odată cu pedeapsa principală stabilita după regulile de sancţionare
ale recidivei postexecutorii, se poate aplica si o pedeapsa complimentara în
condiţiile legii.
Prin
sentinţa penală nr. 1019 din 26 iulie 1965 al Tribunalului popular al oraşului
şi raionului Timişoara, inculpatul D.I. aflat în stare de recidivă, a fost
condamnat, ca urmare a recunoaşterii unor circumstanţe atenuante în favoarea
lui, la 1 an şi 8 luni închisoare corecţională, precum şi la 5 ani interdicţie
corecţională constând în interzicerea dreptului de a alege şi a fi ales
prevăzuta de art. 58 pct. 1 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat în dauna avutului obştesc prevăzută de art 524, 5361 , 525
pct. 2 lit. b si pct. 4 lit. c Cod penal şi pedepsită potrivit dispoziţiilor
art. 525 alin. final cu aplicarea art. 159 Cod penal.
Sentinţa
a rămas definitivă în urma confirmării ei prin decizia penală nr. 2123 din 7
septembrie 1965 de către Tribunalul regional Banat.
Printr-o
alta sentinţă penală, nr. 689 din 19 mai 1965, a aceluiaşi Tribunal, inculpatul
C.S. a fost condamnat în condiţiile similare (reţinerea stării de recidivă şi
recunoaşterea unor circumstanţe atenuante personale) la 3 ani închisoare
corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională constând din suspendarea
executării drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 – 4 Cod penal pentru
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată
prevăzuta de art. 529 si 531 pct. 1 Cod penal cu aplicarea art. 159 Cod
penal. Inculpatului C.S. i s-a mai aplicat prin aceeaşi sentinţă, pedeapsa de 1
an închisoare corecţională suspendarea exercitării aceloraşi drepturi, mai
înainte amintite, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna
avutului personal prevăzută de art. 524, 525 pct. 1 lit. d şi pedepsită
potrivit dispoziţiilor art. 525 alin. final cu aplicarea art. 159 Cod penal.
În
baza art. 101 şi 105 Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute în total 3
ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională constând din
suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 – 4 Cod penal.
Şi
această sentinţa a rămas definitivă ca urmare a confirmării ei de către
Tribunalul regional Banat prin decizia penală nr. 1579 din 6 iulie 1965.
În
practica de judecată a Tribunalului popular al oraşului şi raionului Timişoara
s-au conturat doua tendinţe, rod a doua concepţii diferite, cu privire la
aplicarea pedepsei complimentare a interdicţiei corecţionale, în cazul
reţinerii stării de recidivă.
Una
din tendinţe, cu aspect de generalitate, susţine necesitatea aplicării
maximului pedepsei complimentare a interdicţiei corecţionale, în cazul
reţinerii stării de recidivă. Prima din cele doua sentinţe menţionate mai sus
reflectă edificator această orientare.
Cea
de-a doua tendinţă consideră, că starea de recidivă nu influenţează aplicarea
pedepselor complimentare, ci numai a celor principale, astfel chiar şi în
această situaţie să stabilească interdicţia corecţională între limitele
prevăzute de dispoziţiile speciale ale Codului penal. Aceasta concepţie şi
orientare se reflecta în soluţia cuprinsă în cea de-a doua dintre soluţiile
menţionate.
Aparent,
o discuţie asupra temeiniciei uneia sau celeilalte din aceste doua orientări ar
prezenta o minimă importanţă din moment ce, şi într-un caz şi în celalalt
pedeapsa complimentară stabilită nu depăşeşte maximul special ori general
prevăzut de lege.
În realitate această discuţie se
impune întrucât duce la o soluţionare de principiu a problemei determinării
felurilor de pedepse asupra cărora îşi întinde efectele starea de recidivă.
Apoi,
ea este de natură a contribui la realizarea corectă a unor principii de bază
ale răspunderii penale şi anume: legalitatea acesteia şi individualizarea ei
juridică.
Limitarea
în anumite condiţii a exercitării unora din drepturile fundamentale
cetăţeneşti, prin aplicarea pedepselor complementare, trebuie făcuta cu atenţie
maximă, în mod corect şi realist, cu cunoaşterea exactă a legii ce le prevede
şi a mecanismului lor de stabilire.
Credem că interpretarea şi concepţia
potrivit căreia starea de recidivă nu influenţează aplicarea pedepselor
complementare, printre care şi interdicţia corecţională, este singura legală şi
justă. Iată argumentele care constituie fundamentul logic şi juridic al acestei
concepţii.
A. Este ştiut că starea de recidiva se naşte
atunci când o persoana, în urma executării ori graţierii unei pedepse
criminale, precum şi a unei pedepse corecţionale mai mari de 6 luni, ori a trei
pedepse privative de libertate mai mici de 6 luni, aplicate pentru delicte de
aceeaşi natura, săvârşeşte o noua crimă sau un nou delict într-un termen
prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, reţinerea stării de
recidivă (mare sau mică) depinde doar de executarea ori graţierea unei pedepse
principale privative de libertate. În mod logic starea de recidivă, având ca
prim termen doar o pedeapsă principală ce nu şi-a îndeplinit rolul educativ
pentru care a fost aplicată, nu poate avea efecte decât asupra aceluiaşi fel de
pedeapsă din cele prevăzute de lege pentru infracţiunea care constituie cel
de-al doilea termen al ei. Niciodată legea noastră penală nu caracterizează
starea de recidivă ori consecinţele ei şi sub aspectul pedepselor
complimentare.
De aici trebuie trasă concluzia că
dispoziţiile art. 109 – 119 Cod penal, care prevăd starea de recidivă,
reglementează doar mecanismul aplicării pedepselor, în situaţia constatării
acestei cauze de agravare a răspunderii penale. Legiuitorul a lăsat instanţelor
de judecată şi în acest caz posibilitatea de a stabili pedepsele complimentare
între limitele prevăzute de lege în funcţie de gravitatea infracţiunii şi
gradul de pericol social al infractorului.
Mecanismul
aplicării sancţiunii în caz de recidivă
presupune regula stabilirii maximului de pedeapsă prevăzut de lege pentru acel
delict, cu posibilitatea adăugării unui plus fără a se putea depăşi maximul
general. Aşa cum, nimeni nu s-a gândit
vreodată ca plusul de pedeapsă reglementat de acele dispoziţii s-ar referi şi
la pedepsele complementare, tot aşa nimeni nu ar trebui să ajungă la concluzia
că s-ar aplica în mod obligatoriu cu privire la aceleaşi pedepse cea dintâi
regula a recidivei, constând în stabilirea maximului sancţiunii prevăzută
pentru acea faptă.
B. Din moment ce este unanim acceptat că recunoaşterea circumstanţelor
atenuante nu poate avea ca efect scăderea interdicţiei corecţionale sub minimul
prevăzut de lege, tot aşa trebuie să ajungă la concluzia (şi acesta pentru
identitatea de raţiune) că nici recidiva – cauză de agravare a răspunderii
penale – nu are vreun efect asupra aceluiaşi fel de pedeapsa. În concepţia
opusă se spune că prin efectul recidivei trebuie să se stabilească maximul
pedepsei complimentare, care nu poate fi apoi micşorată prin efectul
circumstanţelor atenuante, din moment ce “s-a stabilit” că acestea n-o
influenţează.
Se
porneşte aici de la prevederile dispoziţiilor art. 111 Cod penal care se
referă la “maximul pedepsei prevăzute de
lege pentru acel delict” fără a face nici o deosebire după felul pedepselor.
Aceste
dispoziţii sunt interpretate însa, în această concepţie fără a le confrunta cu
prevederile art. 157 Cod penal, care conţine o formulare identică, vorbind
despre micşorarea “pedepsei prevăzută de lege”, deşi se refera doar la
pedepsele principale.
C. Daca pedepsele privative de libertate trebuie să oglindească gradul de
pericol social al faptei şi al infractorului, aceeaşi exigenţă se impune şi
pentru pedepsele complimentare. Deosebirea consta însa în faptul că mai întâi
se decide pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală,
ţinându-se seama de toate circumstanţele legale de agravare şi atenuare, precum
şi de circumstanţele judiciare, şi numai după aceea se aplica şi pedeapsa
complimentară, ca o adăugire, ca un alt instrument menit să asigure realizarea
scopurilor sancţiunii.
Din
aceasta rezultă necesitatea adecvării pedepsei complimentare la natura şi
durata pedepsei principale. Pedeapsa complimentară îşi justifică denumirea nu
numai pentru că se adaugă după pedeapsa principala, ci şi pentru ca o
completează.
De
aceea cauzele de majorare sau de reducere a pedepsei principale nu se aplica în
mod direct şi pedepsele complimentare, ci ele le efectuează în mod indirect, în
sensul ca odată pedeapsa principala stabilita în raport cu toate agravările şi
atenuările legale şi juridice, acestei pedepse i se ataşează, pentru a-i complini sarcinile, o pedeapsă
complimentară, corespunzătoare în natura şi durata.
Ideea
că aplicabilitatea şi natura pedepselor complimentare sunt în raport cu natura şi
cuantumul individualizat al pedepsei principale este exprimata în termeni clari
în decizia de îndrumare numărul 19/1963. De aici se poate trage concluzia
logica, ca şi durata pedepsei complimentare trebuie să fie stabilita de
instanţa în mod corespunzător duratei pedepsei principale, căci pedeapsa
complimentară este destinată să reflecte acelaşi grad de pericol social al
faptei şi infractorul pe care, în prealabil şi în principal îl reflecta
pedeapsa principală.
În concluzie, recidiva are un efect
agravant în legea noastră penală numai cu privire la pedepsele principale.
Sublinierea acestei idei s-a dovedit necesară pentru evitarea tendinţei grăbite
de aplicare mecanica în caz de recidivă maximului pedepsei complimentare, fără
ca acest efect să rezulte din lege. O asemenea tendinţă împiedică instanţa de
judecată sa proporţionalizeze just pedepsele complimentare şi să le armonizeze
cu pedeapsa principală în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de pericolul
social pe care îl prezintă autorul.
Pentru
a exprima în sentinţa pronunţată principiul justei individualizări a
răspunderii penale instanţa de judecată trebuie să cântărească de la caz la
caz, şi în situaţia infractorilor recidivişti, pedepsele complimentare pe care
le aplică, stabilindu-le între limitele prevăzute de lege. În felul acesta va
fi ocrotită situaţia de a se stabili o pedeapsa principală mică (mai mare de 6
luni) şi o pedeapsă complimentară maximă
pentru sancţionarea aceleiaşi infracţiuni.
S-a
invocat un argument dedus din interpretarea art. 37 lit. b Cod penal, potrivit
căruia existenta recidivei postexecutorii este legată doar de executarea,
graţierea sau prescrierea executării pedepsei principale, astfel încât este
firesc ca agravarea tratamentului penal să se răsfrângă în exclusivitate asupra
pedepsei principale.
În
ceea ce ne priveşte, suntem de părere ca atât pedepsele complimentare cât şi
măsurile de siguranţă stabilite pentru infracţiunea săvârşita în stare de
recidivă postexecutorie se vor aplica şi executa în întregime[89].
În
ipoteza în care s-au săvârşit în stare de recidivă postexecutorie mai multe
infracţiuni concurente pentru care s-au stabilit pedepse complimentare şi
măsuri de siguranţă distincte, regula anunţată în materia sancţionării
recidivei mari postexecutorii privind cumularea celor de natură diferită ori de
aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, la fel ca şi aplicarea celei mai grele
dintre cele de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut este valabilă şi în cazul
sancţionării recidivei mari postexecutorii.
2. SANCTIONAREA RECIDIVEI MICI
Regimul
sancţionator al recidivei mici este reglementat în art. 39 alin. 5 Cod penal.
Potrivit acestui text, pentru sancţionarea micii recidive se aplica în mod
corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente (1 – 4) ale aceluiaşi
articol.
Întrucât, recidiva mică poate exista
fie ca recidiva postcondamnatorie, fie ca recidiva postexecutorie, legea
prevede ca la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru fiecare formă de recidivă
sunt aplicabile după caz dispoziţiile privitoare la sancţionarea recidivei
postcondamnatorie (alin. 1 – 3 ale art. 39 Cod penal) sau cele privitoare la
sancţionare recidivei postexecutorii (alin. 4 al art. 39 Cod penal), în funcţie
de modalitatea care o prezintă în concret mica recidivă.
Tratamentul
juridic al acestei forme este identic cu cel al recidivei mari sub aspectul
efectului agravant, dar se deosebeşte de acesta în ce priveşte mecanismul de
aplicare a pedepsei în ipoteza recidivei mici postcondamnatorii datorita
caracterului plural al primului termen.
2.1. Aplicarea pedepsei in
cazul recidivei mici postexecutorii
În
cazul recidivei mici postexecutorii, mecanismul
de aplicare a pedepsei este identic cu cel aplicat în cazul recidivei mari.
Astfel, făcându-se în mod corespunzător aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. 4
Cod penal cu privire la marea recidivă postexecutorie, instanţa poate stabili
pentru infracţiunea care constituie al doilea termen, o pedeapsa până la
maximul special legal la care poate adaugă dacă acesta ar fi neîndestulător un
spor până la cel mult 10 ani, dacă infracţiunea este sancţionată cu închisoare
sau o pedeapsa până la maximul special prevăzut de textul incriminator la care
va putea adaugă un spor în cazul în care va fi necesar, de cel mult 2/3 din
acest maxim, dacă infracţiunea este sancţionată cu amendă. Aceasta nu înseamnă
evident, că instanţa nu ar putea stabili o pedeapsă până la maximul special, în
lipsa recidivei. Legea are în vedere doar mecanismul de aplicare a pedepsei în
cazul recidivei postexecutorii (mari sau mici), intenţionând să evidenţieze
faptul că pedeapsa se stabileşte într-un singur timp, în limitele prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşita, cu posibilitatea majorării, în condiţiile
şi în măsura arătate în art. 39 alin. 4 Cod penal, iar sporul se adaugă nu la
pedeapsa concretă stabilita de instanţa, ci la pedeapsa legală, spre deosebire
de sancţionarea recidivei postcondamnatorie (mari sau mici). Aplicarea pedepsei
între limitele speciale se face, ţinând seama atât de criteriile de individualizare
prevăzute de art. 72 Cod penal cât şi starea de recidivă (mica recidiva
postexecutorie) şi numai dacă aceste limite sunt considerate insuficiente
pentru a asigura o represiune penală adecvată şi va putea depăşi maximul
special.
În situaţia în care pedeapsa prevăzută
de lege este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege
detenţiunea pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată.
În
ceea ce priveşte pedepsele complimentare şi masurile de siguranţa, sunt
aplicabile aceleaşi reguli arătate anterior când am tratat sancţionarea
recidivei mari postexecutorii.
B I B L I O G R A
F I E
STUDII DE
SPECIALITATE
·
C. Bulai: Drept penal roman,
partea generală, vol. I, Casa de editura şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1992.
·
C. Mitrache: Drept penal
roman, partea generală, vol. I, Casa de editura şi presa “Sansa” SRL,
Bucureşti, 1997.
·
G. Antoniu: Comentarii în
practica judiciară penală, vol I, partea generală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1988.
·
G. Kovacs: Examen de practica
judiciara în materia recidivei postcondamnatorii şi a pluralităţii
intermediare, în “Revista de Drept” nr. 10/1981.
·
G. Grigoras: Individualizarea
pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969.
·
Gh. Mateut: Recidiva în teoria şi
practica dreptului penal, Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
·
Gh. Mateut: Criminologie
(note de curs) Universitatea de Vest, “Vasile Goldis”, Arad 1993.
·
Gh. Mateut: Elemente de logică juridică, Ed Fundaţiei
“Chemarea”, Iaşi 1994.
·
Gh. Mateut: Instituţia
plurirecidivei şi regimului de sancţionare al acesteia, în “Dreptul” nr. 10 –
11 /1995.
·
Gh. Mateut: Sancţionarea recidivei
postcondamnatorii în “Dreptul” nr. 5 – 6 /1994.
·
I. Dumitru: Aplicarea sporului de
pedeapsa pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă, în “Dreptul” nr.
4/1996.
·
I. Dumitru: Aplicarea legii penale
mai favorabile infractorilor minori după adoptarea legii nr. 104/1992 în
revista “Dreptul”, nr. 3/1994.
·
I. Filipas: Drept penal,
partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1993.
·
I. Hepkal: Efectele recidivei
asupra pedepsei complimentare privative de drepturi, în “Justiţia noua” nr.
5/1966.
·
I. Oancea: Dreptul penal
comparat, partea generală, vol. II Cluj, 1923.
·
I. Oancea: Drept penal,
partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
·
I. Poenaru: Modificarea Codului
penal, Legea nr. 6/29.03.1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
·
I. Tanoviceanu: Tratat de
drept şi procedura penală, vol. II, tipografia “Curierul judiciar”,
Bucureşti 1925.
·
L. Biro: Efectele graţierii
condiţionate asupra reabilitării şi recidivei, “Revista Română de Drept”, nr.
2/1973.
·
L.Biro: Consideraţii privitoare la
existenta concursului ideal de infracţiuni şi a stării de recidivă, în ”Revista
Romana de Drept”, nr.7/1967
·
L.Margocsy: nota (1) la Tribunalul
judeţean Bihor, Decizia penală,nr.5/1982
·
M.Basarab: Drept penal,
partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1992
·
M. Basarab: Probleme actuale ale
dreptului penal, în “Revista de Drept Penal”, nr. 7/1994
·
M. Petrovici: Unele aspecte ale
necorelării dispoziţiilor legale referitoare la pluralitatea intermediara şi
cele privind recidiva, “Dreptul” nr. 9 – 12/1999.
·
M. Zolyneak: Drept penal,
partea generală, vol. III, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi 1993.
·
M. Zolyneak: Unele aspecte
teoretice şi practice ale recidivei, în “Revista Română de Drept” nr. 6/1983.
·
N. Buzea: Infracţiunea
penală şi culpabilitatea, Tipografia Sibiu, Alba Iulia, 1941.
·
N. Giurgiu: Infracţiunea, Ed. “Sansa”, Iaşi 1996.
·
O. Loghin, A. Filipas: Drept
penal, partea specială, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti 1993.
·
R. Gassin: Criminologie, Dalloz, 1990.
·
T. Pop: Drept penal comparat,
vol. II, Cluj 1923.
·
V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazar,
Gh. Nistorean, I. Molnar, Al. Boroi: Drept penal, partea
generala, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1992.
·
V. Dongoroz: Drept penal,
Bucureşti 1939.
·
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea,
I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici: Modificări aduse Codului Penal şi
Codului de Procedură Penală prin actele normative din anii 1956 – 1960,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1962.
·
V. Dongoroz, Siegfried Kahane, I.
Oancea, Iosif Fodor, N. Iliescu, Constantin Bulai, R. Stanoiu: Explicaţii
teoretice ale Codului Penal Roman, vol. I
·
V. Papadopol: Practica
judiciară penală, vol. I, partea generală.
·
V. Ramureanu: Recidiva în
reglementarea noului Cod Penal, în “Revista Română de Drept”, nr. 6/1969.
·
V. Ramureanu: Comentariul în
Codul Penal comentat şi adnotat, partea generală.
Comentarii
Trimiteți un comentariu