sâmbătă, 18 august 2012

Recidiva postexecutorie


CAPITOLUL  I
                                          
1.       ASPECTE  PRIVIND  RECIDIVA
1.1.    Dreptul penal roman
1.1.1.    Reglementări anterioare
1.1.2.    Codul penal din 1969 cu modificările ulterioare
2.   Noţiune şi caracterizÃri
3.    ModalitÃŢile recidivei
3.1. Recidiva postcondamnatorie şi recidiva post executorie
3.2. Recidiva specială şi generală
3.3. Recidiva absolută şi relativă
3.4. Recidiva mare şi recidiva mică
3.5. Recidiva permanentă şi temporară
3.6 Recidiva naţională şi recidiva internaţională
3.7. Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efect progresiv
3.8. Recidiva cu regim sancţionator uniform şi recidiva cu                                             regim  sancţionator diferenţiat

CAPITOLUL II
1. RECIDIVA MARE  POSTEXECUTORIE
1.1. Noţiune
1.2. Condiţiile de existenţă ale recidivei mari postexecutorii
1.2.1.Conditiile cu privire la primul termen
1.2.2. Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen


                   CAPITOLUL III

1. RECIDIVA MICA
1.2. Recidiva mică postexecutorie
2. CONDIŢIILE DE EXISTENTA ALE RECIDIVEI MICI POSTEXECUTORII
2.1. Condiţiile primului termen
2.2. Condiţiile celui de-al doilea termen

                   CAPITOLUL IV

1. TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI
1.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari postexecutorii
2. SANCŢIONAREA RECIDIVEI MICI
2.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici postexecutorii

         












1.  ASPECTE PRIVIND RECIDIVA


Recidiva a jucat un rol important în criminalitate, în mod special în criminalitatea contemporană, în sensul că alături de alţi factori, contribuie la diminuarea fenomenului criminal prin mijloace specifice.
          Ea face parte, ca instituţie penală, din seria mijloacelor, de naturi diferite, pe care societatea le foloseşte în combaterea criminalităţii.
Criminalitatea se concentrează aşadar, asupra unui oarecare număr de indivizi, pe care nici o represiune nu-i intimidează şi care trăiesc în stare de război declarat cu societatea regulată. Faţă de ei, penalitatea nu poate avea decât un obiect: acela de a-i reduce prin măsuri exclusive în neputinţa de a vătăma.
          Pretutindeni unde este admisă, recidiva presupune doi termeni: o prima condamnare continuând implicit un avertisment dat delincvent şi noua infracţiune, cei doi termeni implicând îndeplinirea unor condiţii care diferea de la un sistem de drept la altul. In aceasta accepţiune recidiva se deosebeşte de recidivism, noţiune utilizată frecvent în criminologie şi care este mult mai largă, ea desemnând şi alte varietăţi a infracţiunilor cum sunt: recidiva generica, recidiva sociala, care exista încă de la condamnarea anterioara chiar dacă condiţiile recidivei legale nu sunt reunite şi recidiva penitenciară, care presupune executarea efectiva a unei pedepse în închisoare[1].



          Deşi recidiva a existat întotdeauna, problema reglementării ei nu s-a născut decât în secolul al XIX-lea. Acest lucru se explică prin aceea că în secolele anterioare, recidiviştii erau aproape inexistenţi, fiind exterminaţi. Astfel, în condiţiile în care infractorii primari abia scăpau cu viaţă, recidiviştii nu puteau avea, în nici un caz o moarte mai bună.
După Rousseau, „criminalitatea creşte mai cu seamă prin faptul indivizilor care fac profesiune din ea”, iar după Tarde, „criminalitatea se localizează, devenind o carieră şi din ce în ce mai mult deosebirea se adânceşte prin un fel de diviziune a muncii între oamenii cinstiţi şi între mişei”.
Fenomenul recidivei pune astăzi problema foarte dificilă a reeducării. Întregul proces de reeducare a minorilor şi tinerilor delincvenţi, ca şi a infractorilor adulţi trebuie să se bazeze pe un ansamblu de influenţe educaţionale, de resocializare al căror scop major este tocmai acela de a preveni recidiva şi de a asigura integrarea sau reintegrarea socială optimă a foştilor delicvenţi.
          Din punct de vedere criminologic recidiva interesează mai mult sub aspectul cauzelor sale şi reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale fenomenului criminalităţii în societatea contemporană.
          Cunoaşterea cauzelor recidivei interesează mai mult ca recidiva însăşi. Criminologia, studiind cauzele imediate şi mediate ale criminalităţii în general şi ale recidivei în special a descoperit ca aceste cauze sunt multiple şi diverse[2].
          Existenţa recidivei este datorată, în genere aceloraşi cauze care determină fenomenul criminalităţii în ansamblu sau. Aceste cauze rezida în esenţa, în mizeria economică a societarii, în lipsa de cultura a indivizilor, consumul frecvent de băuturi alcoolice, şomajul, deficiente în organizarea social – politica, sistemul pedepselor blânde, tulburări sociale, etc[3]. 
          Pe lângă aceste cauze generale, recidiva se datorează şi acţiunii unor factori care se individualizează ca sursa cu acţiune specifica în generarea fenomenului recidivei, cu toate ca sunt determinaţi şi ei în ultima instanţa, de aceleaşi cauze generale a fenomenului criminalităţii in ansamblu.
Aceşti factori sunt în principal:
Îmblânzirea continuă a sistemului sancţionator. Astfel, condiţiile specifice democraţiei burgheze, care au luat locul absolutismului feudal, erau incompatibile cu vechile sisteme represive medievale, caracterizate prin exterminarea fizică a infractorilor şi prin cruzimea lor care făceau aproape cu neputinţă recidiva. Ca urmare a apărut şi s-a generalizat sistemul pedepselor privative de libertate cu durată, în general, limitată în condiţiile cărora, condamnatul care „ispăşea” pedeapsa în închisoare, îşi relua viaţa obişnuită în condiţii şi mai grele, sub influenţa şi mai accentuată a factorilor criminogeni, din care cauză ajungea să îngroaşe inevitabil rândurile recidiviştilor.
Totodată, abolirea pedepsei cu moartea ar putea constitui pentru unii infractori un îndemn la săvârşirea unei noi infracţiuni. Perspectiva unei condamnări cu închisoarea nu mai exercită nici un fel de reţinere asupra unora din ei.[4]
Intervenţia unor acte de clemenţă (graţiere sau amnistie), care determină neexecutarea sau executarea parţială a unor pedepse ar putea favoriza recidiva, întrucât aceste acte se aplică uneori fără a ţine seama de persoana condamnatului şi de comportarea ulterioară a acestuia.
Regimul de executare al pedepselor. Infractorii recidivişti execută pedepsele în aceleaşi închisori după reguli care s-au dovedit a fi insuficiente, lipsite de posibilităţi de reeducare, precum şi de prevenire şi de combatere a recidivei.
Liberarea condiţionată (liberarea înainte de expirarea duratei pedepsei) a condamnatului, acordată de multe ori cu uşurinţă după criterii formale dacă este îndeplinită condiţia privind durata executării pedepsei fără să existe o garanţie reală că îndreptarea lui s-a făcut înainte de a executa pedeapsa integral.
Criminologia are interesul şi datoria să cerceteze care sunt cauzele recidivei şi în interesul ordinii şi securităţii sociale să le suprime. Recăderea în criminalitate face dovada unei persistenţe în rău, o stare primejdioasă a infractorului faţă de care trebuie să ia măsuri mult mai eficace decât faţă de infractorul primar.
          Aceşti factori sunt in principal:
·        Îmblânzirea continua a sistemului sancţionator
·        Intervenţia unor acte de clementa (graţierea sau amnistirea) care determina neexecutarea sau executarea parţiala a unor pedepse şi ar putea favoriza recidiva, întrucât aceste acte se aplica uneori fără a ţine seama de persoana condamnatului şi de comportarea ulterioara a acestuia.
·        Regimul de executare a pedepselor: infractorii recidivişti executa pedepsele în aceleaşi închisori după reguli care sau dovedit a fi insuficiente lipsite de posibilităţi de reeducare precum şi de prevenire şi de combatere a recidivei.
·        Liberarea condiţionata (liberarea înainte de expirarea duratei pedepsei)
Societatea este interesata în cel mai înalt grad în reglementarea recidivei. Criminologia are datoria şi interesul să cerceteze care sunt cauzele recidivei şi în interesul ordinii şi securităţii sociale să le suprime.
Recăderea în criminalitate face dovada unei persistente în rău, o stare primejdioasa a infractorului faţă de care trebuie să se ia masuri mult mai eficace faţă de infractorul primar. “ Recidiva face dovada că societatea cu ocazia primei infracţiuni a făcut un diagnostic greşit asupra infractorului, ca i-a aplicat un tratament greşit sau necomplet sau că respectivul este rebel la orice tratament, adică nu a cunoscut boala sau a cunoscut-o sau a tratat-o greşit sau incomplet sau este vorba de o boala incurabila”[5].
Din punct de vedere al dreptului penal recidiva interesează în primul rând, sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei întrucât conduce la un tratament sancţionator agravat pentru infractorul care are calitatea de recidivist.
În literatura juridica[6] s-a subliniat că “reglementarea recidivei serveşte nu numai la realizarea individualizării judiciare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită posterior condamnării definitive, dar şi la realizarea individualizării administrative, prin efectele pe care le poate produce aplicarea liberării condiţionate şi  eventual, a amnistiei şi graţierii atunci când se prevede exceptarea recidiviştilor de la beneficiul unor asemenea masuri”. Acest lucru a fost subliniat şi în practica judiciara în care s-a constatat ca unele instanţe “admiţând cu uşurinţă cererile de eliberare condiţionata” au pus în libertate infractori recidivişti sau cu antecedente penale imediat după executarea efectiva a infracţiunii minime de pedeapsa fără să ţină seama de soluţionarea cererii şi de aceste elemente şi s-a decis “pentru acordarea liberării condiţionale trebuie să se ţină seama de antecedentele condamnatului şi, în special, de starea de recidiva, întrucât aceasta stare releva necesitatea unei perioade mai lungi pentru reeducare”[7].












1.1. DREPTUL PENAL ROMÂN MODERN

1.1.1. REGLEMENTÃRILE  ANTERIOARE

Codul penal din 1864
Legislaţia României a reglementat în mod amănunţit recidiva pentru prima data în Condicile penale din 1864[8].

În titlul  acestui cod recidivei îi este consacrată o reglementare speciala. Ea este considerata o cauza de agravare a pedepsei şi poate fi atât după condamnare cât şi după executarea pedepsei. Astfel, “acei care vor fi fost osândiţi pentru pricine corecţionale la închisoare mai mult de sase luni, la întâmplare de recidiva de delict, se vor supune la maximum pedepsei prescrisa de lege pentru acel delict şi acea pedeapsa poate a se îndoi, când osânda prescrisa pentru delictul săvârşit va fi chiar acel maxim” şi “oricare, osândit fiind, printr-o hotărâre nerevocabilă la o pedeapsa criminala, dacă după împlinirea pedepsei va fi comis a doua crima, se va condamna la o pedeapsa cu un grad mai mare decât cea ce hotărăşte legea pentru crima ce a săvârşit”.

Codul penal Carol II din 1937 revăzut şi republicat în 1948
Codul penal Carol II intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 reglementează pe larg materia recidivei în articolul 109 – 118 (recidiva reala) şi în articolul 119 (recidiva fictiva)
Recidiva generala este consacrata în materie de crime şi delicte. Starea de recidiva este de natura să atragă agravarea de pedeapsa oricare ar fi crima sau delictul care formează primul sau al doilea termen al recidivei.
          De la acesta regulă generală sunt reglementate următoarele excepţii:
Recidiva speciala de gen pentru infracţiunile politice, pentru infracţiunile de presa şi pentru infracţiunile militare sau speciale pure, adică acelea care nu sunt prevăzute de Codul penal.
Recidiva specială de clasa, care limitează recidiva în materie de contravenţii, numai în cazul în care ambii termeni ai recidivei sunt contravenţii, iar acestea sunt de aceeaşi natura.
Recidiva specială de specie, care consta în mica recidiva corecţionala.
Art. 109 – 118 sunt în mare parte reproducerea art. 41 – 43 ale Codului din 1864, care consacra sistemul recidivei generale şi reale.
Acestui sistem i s-a adus, însă, un corectiv prin reglementarea “recidivei fictive” sau “imperfectă”, în ipoteza în care a doua infracţiune s-a săvârşit în timpul executării pedepsei caz în care pedeapsa pentru a doua crimă sau delict se agravează. Aceasta situaţie este aplicabila şi reglementarii condiţionate.
Recidiva specială este forma cea mai veche sub care aceasta a existat fiind consacrată şi de vechile legislaţii penale. Este de asemenea, de recunoscut în ştiinţa dreptului penal că specializarea este una din formele ele mai periculoase şi acute ale criminalităţii moderne.
Codul penal Carol al II – lea a adoptat, practic, un sistem intermediar, rezultat al combinării celor doua sisteme. Astfel admis sistemul recidivei generale ca circumstanţă de agravare şi limitată doar la câteva delicte mai frecvente.
Adepţii sistemului recidivei reale susţin că numai în urma executării primei pedepse se poate spune că aceasta nu a fost suficienta pentru infractor şi că trebuie să-l agraveze pedeapsa a doua, iar cei ai recidivei fictive susţin că simplul fapt al condamnării anterioare, independent de executare, reprezintă un avertisment suficient pentru infractor, iar dacă aceasta cade a doua oara în greşeală, pedeapsa cuprinsă în avertisment nu a fost suficientă şi se poate agrava cea de a doua.
Sistemul recidivei reale a fost consacrat de codurile: olandez, suedez, norvegian, rus şi român, iar în sistemul recidivei fictive a fost consacrat de codul francez, belgian, italian şi de codurile penale a mai multor cantoane din Elveţia.
Codul penal Carol al II – lea, inspirându-se din legislaţia franceză a reglementat şi mica recidivă.
Instituţia micii recidive era complementul necesar şi indispensabil al sistemului de recidiva în care se pretinde pentru prima condamnare să prezinte o anumita gravitate, cum este aceea de cel puţin 6 luni închisoare.
În acest sistem toţi care aveau condamnări mai mici de 6 luni nu puteau fi condamnaţi ca recidivişti.
Din aceste considerente s-a introdus în Codul penal mica recidivă (recidiva pentru condamnări mai mici de 6 luni), însă s-a adăugat condiţia ca recidiva pentru aceasta categorie de infracţiuni să existe numai după 3 asemenea condamnări. Sunt   necesare cel puţin trei condamnări de 6 luni sau mai mici, dar nu pot fi şi mai multe condamnări.
Recidiva mică este reală (executare integrală) şi specială, cerându-se existenta a trei condamnări anterioare, pentru delicte identice, fiecare nu mai mare de 6 luni închisoare corecţionala sau detenţiune simpla şi săvârşirea unui delict identic (acelaşi delict sau un delict similar de acelaşi gen).
Codul penal Carol al II – lea reglementează şi cazul descoperirii ulterioare a recidivei. Este vorba despre recidiva descoperită după condamnarea definitiva pentru a doua infracţiune, înainte de executarea integrala a pedepsei. In acest caz Ministerul Public va putea cere instanţei care a pronunţat condamnarea sa aplice agravarea cuvenita (după regulile recidivei), daca starea de recidiva a fost descoperită după ce condamnatul executase graţiat, nu se mai poate cere aplicarea agravării.
C. Modificările aduse Codului penal prin Decretul nr, 212/7.06.1960
Decretul nr. 212/1960 a abrogat art. 115 si 118 din Codul penal Carol al II – lea.
Dispoziţia art. 115 alin. 1 Cod penal referitoare la recidiva specială în caz de infracţiuni politice sau de presa crea o diferenţa artificiala în materia activităţilor infracţionale, diferenţiere care nu-şi mai poate găsi justificare.
          Totodată, dispoziţia art. 115alin. 2 Cod penal privea un caz de recidiva speciala, care reprezenta o derogare nejustificată de la sistemul recidivei generale, derogare bazată pe criteriul formal al sediului normelor de incriminare.
          Dispoziţia cuprinsă în art. 118 Cod penal, care reglementează recidiva de la contravenţie la contravenţie se impune a fi abrogată, întrucât nu s-a mai aplicat de la intervenirea Decretului nr. 184/1954 care a scos contravenţiile din sfera dreptului penal.
          Prin acelaşi act normativ a fost modificat şi art. 119 Cod penal care reglementa recidiva fictivă. Prin modificarea adusă acestui text, s-a completat lacuna din reglementarea anterioară, constând în excluderea de la recidiva a situaţiei în care cel condamnat printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsa privativa de libertate săvârşeşte o noua infracţiune înainte de începerea executării pedepsei.
          Prin aceasta s-a evitat folosirea unei interpretări extensive pentru justa rezolvare a cazurilor recidivei înainte de începerea executării pedepsei.


1.1.2. Codul penal din 1969 cu modificări ulterioare

A   Codul penal din 1969 in reglementarea initiala

Recidiva este reglementată în Codul penal român (art. 37 -39) alături de concursul de infracţiune în cadrul unui capitol intitulat “Pluralitatea de infracţiuni”. Astfel, art. 32 prevede ca “pluralitatea de infracţiuni constituie după caz, concurs de infracţiuni sau recidiva”. Deci în sistemul Codului nostru penal, recidiva este o forma a pluralităţii de infracţiuni.
          Formele pluralităţii de infracţiuni definesc cazurile în care aceeaşi persoana răspunde penal pentru săvârşirea a doua sau mai multe infracţiuni, respectiv, situaţia de fapt când o persoana a săvârşit mai multe infracţiuni înainte de a fi trasă la răspundere penala şi sancţionata pentru vreuna din acestea sau a săvârşit din nou o infracţiune după ce a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă.
          Recidiva se realizează, în concepţia Codului penal, atunci când făptuitorul săvârşeşte o noua infracţiune după ce a fost condamnat definitiv pentru prima infracţiune ori după executarea pedepsei.
          În Codul penal din 1969, instituţia recidivei a dobândit o reglementare superioara celei din vechiul Cod penal. În primul rând, renunţându-se la împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte s-a schimbat şi reglementarea anterioara a recidivei în funcţie de împrejurarea ca primul termen al recidivei îl constituie pedeapsa aplicată sau executat pentru o crima sau un delict, iar al doilea termen consta în săvârşirea unei crime sau a unui delict. În al doilea rând, aşa cum va rezulta din cea ce urmează s-a dat recidivei o reglementare sistematică şi clară, în care fiecare modalitate este tratată distinct şi cu un tratament sancţionator deosebit.
          În primul articol care reglementează recidiva (art. 37), noul cod penal prevede trei cazuri în care există recidiva, cazuri care corespund modalităţilor acesteia. Acestea au fost denumite şi “formele legale ale recidivei” sau mai pe scurt  “formele recidivei”.  Acestea sunt:
1) Recidiva mare postcondamnatorie, caracterizată prin aceea că noua infracţiune trebuie să fie săvârşită înainte de executarea integrala a primei condamnări. Pentru existenta acesteia se cere ca primul termen al recidivei sa constea într-o condamnare mai mare de 6 luni închisoare, iar al doilea termen  într-o infracţiune săvârşită cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare (art. 37 lit. a).
2) Recidiva mare postexecutorie, caracterizată prin aceea că infracţiunea care formează cel de-al doilea termen al recidivei trebuie să fie săvârşita după executarea primei condamnări. Pentru existenta acesteia se cere ca primul termen al recidivei să primească o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni, iar al doilea termen să constea într-o infracţiune săvârşita după executarea primei pedepse, după graţierea ei totală sau a restului de pedeapsa ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării acele pedepse (art. 37 lit. b).
3) Mica recidiva, caracterizata prin aceea că primul ei termen este alcătuit nu dintr-o singură condamnare, ci din cel puţin trei condamnări (la pedeapsa închisorii de până la 6 luni fiecare), iar al doilea termen să constea într-o infracţiune săvârşita după pronunţarea a cel puţin trei condamnări sau după executarea (graţierea sau prescripţia) acestora.
Spre deosebire de vechiul cod, textul art. 37 lit. c Cod penal, nu mai prevede condiţia ca infracţiunile care privesc primul termen al recidivei mici, precum şi infracţiunea care prevede al doilea termen să fie de aceeaşi natura întrucât s-a apreciat că, indiferent de natura acestora, într-o asemenea situaţie se impune, pentru reeducarea infractorului un tratament sancţionator agravat. Deci, mica recidiva nu mai are un caracter special, ci se integrează la fel ca celelalte forme în sistemul recidivei generale.
          În ultimul alineat al art. 37 Cod penal, este consacrata modalitatea recidivei internaţionale deoarece pentru stabilirea stării de recidiva se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţata în străinătate. Adoptarea acestei modalităţi este determinata de necesităţile luptei comune duse în toate ţările împotriva recidivismului şi a fenomenului criminal în general.
          În art. 38 Cod penal, sunt reglementate condiţiile negative care trebuie satisfăcute pentru existenta recidivei. Este vorba de cazurile care exclud starea de recidivă. Acestea sunt: minoritatea, amnistia, dezincriminarea şi reabilitarea.
          În cea ce priveşte minoritatea spre deosebire de codul penal anterior, care în forma lui iniţială făcea deosebire între minoritatea civila îi cea penală noul Cod penal ia în considerare minoritatea stabilita de legea civila (potrivit art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, o persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani).
          Din prevederile art. 38 Cod penal, potrivit cărora la stabilirea recidivei nu se ţine seama de hotărârile de condamnare în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare, rezultă că recidiva reglementată de codul anterior nu are un caracter perpetuu, prezentându-se ca şi vechiul cod, durata termenului la care se refera art. 38 nu mai este fixată în raport cu specia pedepselor, întrucât această distincţie a fost suprimată de noul cod, neavând nici un suport ştiinţific.
          În reglementarea tratamentului sancţionator al recidivei, noul Cod penal face distincţie între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie.
          Astfel, in cazul recidivei postexecutorii pedepsele nu se contopesc, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, ci dimpotrivă pe lângă prima pedeapsa (executarea sau considerată ca executata), făptuitorul trebuie să execute şi pedeapsa pronunţata pentru cea de a doua infracţiune, chiar cu aplicarea facultativă a unui spor.
          Dispoziţia art. 39 alin. 2 Cod penal privind sancţionarea recidivei postcondamnatorii reprezintă o invocaţie a Codului penal din 1969. Potrivit acestui text, contopirea se face între pedeapsa anterioara ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşita ulterior. Deci se compara ultima pedeapsa cu restul pedepsei ce a mai rămas de executat din prima condamnare, alegându-se ca pedeapsa de baza pe aceea care are durata cea mai mare.
          Art. 40 Cod penal cuprinde o dispoziţie noua, inexistenta în Codul penal anterior. El reglementează pluralitatea intermediară (între concursul de infracţiune şi recidiva postcondamnatorie). Aceasta desemnează situaţia în care nu există concurs de infracţiune, deoarece una din infracţiuni a fost săvârşita după o condamnare definitivă intervenită pentru cealaltă şi nu există nici recidiva postcondamnatorie, deoarece nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru realizarea acesteia.
          Înscrierea unei asemenea reglementări a fost necesară întrucât în lipsa ei s-ar crea infractorilor care săvârşesc o pluralitate intermediara o situaţie mai grea decât recidiviştilor, ceea ce ar fi fost inechitabila.

B  Legea nr. 6 din 29 martie 1973

Aceasta lege a adus importante modificări Codului penal în art. 37 alin. 1, art. 38 si art. 39 alin. 4 privind recidiva. Prin aceste modificări, recidiva este reglementată într-o concepţie noua, care corespunde mai bine politicii penale în privinţa combaterii recidivismului şi care o situează la nivelul reglementărilor penale moderne privind recidiva[9].
          Pe linia concepţiei după care recidiva denota o perseverenţă a infractorului în înfrângerea dispoziţiilor penale s-a modificat art. 37 alin. 1, în sensul că s-a prevăzut că exista recidiva doar atunci când noua infracţiune se săvârşeşte cu intenţie. Deci, dacă în Codul penal din 1963, în reglementarea iniţiala, era suficientă în ceea ce priveşte al doilea termen al recidivei, săvârşirea unei noi infracţiuni indiferent de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşita, potrivit modificării prin Legea nr. 6/1973 trebuie săvârşita numai cu intenţie.
          Legea nr. 6/1973 a inclus, de asemenea, printre condamnările care nu atrag starea de recidivă şi condamnările referitoare la infracţiunile din culpă. Modificarea are în vedere primul termen al recidivei, care nu va putea fi alcătuit dintr-o condamnare pentru o infracţiune din culpa.
          O ultima modificare priveşte şi regimul sancţionator al recidivei. Dispoziţiile art. 39 Cod penal, au rămas nemodificate cu excepţia alin. 4 care se refera la stabilirea pedepsei amnezii in cazul recidivei postcondamnatorii.

Textul prevedea ca într-un asemenea caz, dacă maximul special al amenzii era neîndestulător se putea aplica o pedeapsa până la maximul general al amenzii sau închisoarea de la 15 zile la 3 luni.
          În urma modificării se prevede că dacă maximul special al amenzii este neîndestulătoare se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special, eliminându-se alternativa privind facultatea instanţei de a aplica pedeapsa închisorii în limitele menţionate mai sus.
          Această modificare reprezintă consecinţa noii reglementări a pedepsei amenzii, fiind corelată cu dispoziţiile art. 63 alin. 4 Cod penal, potrivit căruia în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau agravare a pedepselor amenda nu poate depăşi limitele generale (minimul şi maximul general).

C)  Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996

Prin recenta Lege 140/14.11.1996[10] au fost aduse printre altele modificări Codului penal în art. 37 si 39 privind recidiva. Astfel, în art. 37 s-a introdus alin. 2, cu următorul cuprins: “exista recidiva şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute la alineatul 1 este detenţiunea pe viata”, iar alineatul 2 al art 37 devine alineatul 3 şi va avea următorul cuprins: “pentru stabilirea stării de recidiva în cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a şi b şi alineatul 2 se poate ţine seama şi de o hotărâre de condamnare pronunţata în străinătate, pentru o fapta prevăzuta şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscuta potrivit dispoziţiilor legii”. Aceasta modificare a art. 37 este rezultatul introducerii în art. 53 pct. 1 din Codul penal, printre pedepsele principale a pedepsei detenţiunii pe viata.


          Pentru aceeaşi raţiune, a fost modificat şi textul art. 34 din Codul penal la care se face trimitere în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, reglementându-se modul de stabilire al pedepsei atunci când   s-a stabilit o pedeapsa cu detenţiunea pe viata şi una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amenda, stabilindu-se că în acest caz se va aplica pedeapsa detenţiunii pe viata.
          De asemenea, alin. 1 al art. 39 va avea următorul cuprins: “în cazul recidivei prevăzuta în art. 37 alineat 1 lit. a pedeapsa stabilita pentru infracţiunea săvârşita ulterior şi pedeapsa aplicata pentru infracţiunea anterioara se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 şi 35 sporul prevăzut în art. 34 alin. 1 lit. b se poate mări până la 7 ani”, iar alin. 4 al art 33 dispune: “în cazul recidivei prevăzută în art. 37 alin. 1 lit. b se poate aplica o pedeapsa până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult doua treimi din maximul special. Art. 39 alin. ultim se abroga”.
          Din conţinutul acestor modificări rezulta în primul rând că recidivei i s-a dat, în sfârşit, configuraţia reală de cauza de agravare a pedepsei, atât în raport de pluralitate intermediara cât şi cu forma de pluralitate a concursului de infracţiuni. Astfel, dacă în cazul concursului de infracţiuni şi a pluralităţii intermediare sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de baza este, în lumina modificărilor intervenite, de până la 5 ani, în cazul recidivei postcondamnatorii de pana la 7 ani, iar în cazul celei postexecutorii de până la 10 ani.
          În al doilea rând consecvent politicii penale, caracterizata în perioada actuală de o înăsprire, în general, a regimului sancţionator datorita creşterii criminalităţii au fost majorate toate sporurile de pedeapsa, inclusiv cel aplicabil în cazul amenzii. Astfel, în cazul recidivei postexecutorii, dacă maximul special este neîndestulător, în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult doua treimi din maximul special, faţă de cel mult o treime din maximul special, cât prevedea legea anterioara.
          În sfârşit, prin abrogarea alin. ultim al art. 39 Cod penal s-a renunţat la diferenţierea făcuta anterior în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor în raport de natura infracţiunilor săvârşite. Textul anterior avea în vedere situaţiile în care infracţiunea săvârşită ulterior era o infracţiune contra statului, contra avutului public, ori o infracţiune de omor sau o infracţiune prin care s-a produs o paguba importanta economiei naţionale. O asemenea renunţare apare ca fireasca ţinând seama de împrejurarea că recidiva este o cauza de agravare personala şi nu reală, neconstituind o împrejurare legată de fapta ci de persoana infractorului.


2. NOTIUNE SI CARACTERIZARI

În limbajul curent, recidiva este sinonimă cu “a recădea”, “a comite o greşeală încă o dată” (în latina “recadere”). În concepţia cea mai largă recidiva înseamnă deci, reiterarea infracţiunilor.
          În literatura juridica s-a susţinut ca recidiva nu este o noţiune stabilita, ci o noţiune convenţionala, care depinde de concepţia Codului penal care o reglementează, de aprecierea jurisprudenţei şi de doctrină. Ca urmare, în funcţie de concepţia consacrată pe plan legislativ în concret într-o ţară sau alta, noţiunea recidivei a fost definită mai mult sau mai puţin diferit de la un sistem juridic la altul. Astfel, într-o concepţie, există recidivă de fiecare dată când un infractor a săvârşit o nouă infracţiune de acelaşi gen şi pentru aceleaşi cauze cu infracţiunea precedentă.
          Într-o alta concepţie recidiva este o reiterare de infracţiuni cu aceeaşi formă de vinovăţie, dar în împrejurarea esenţiala ca una din infracţiuni a fost deja judecată definitiv, atunci când cealaltă este săvârşită, adică “starea individului care, după ce a fost irevocabil condamnat la o pedeapsă, comite o noua infracţiune, pentru care el suferă o noua condamnare penala”, ori ”pur si simplu presupune reiterarea unei noi infracţiuni după condamnarea definitiva privind o infracţiune anterioara.
          În concepţia legiuitorului nostru, recidiva este în general “situaţia în care după o condamnare definitivă, executată sau nu, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune”[11].
          Codul nostru penal în vigoare în art. 37 alin. 1 lit a, b şi c şi alin. 2 nu dă o definiţie a recidivei în general, ci defineşte doar diferitele forme ale recidivei.
          În general recidiva a fost definită ca fiind situaţia în care după o condamnare definitiva şi executată sau nu cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune[12]. Această definiţie însa nu relevă unele caracteristici proprii ale recidivei (referitor la termenii săi), trasând doar linia de demarcaţie dintre recidivă şi concurs de infracţiune.
          Într-o alta definiţie s-a spus că “există recidiva când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări sub 6 luni executate sau nu, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an[13].”
          Într-o alta opinie s-a stabilit că “recidiva există când aceeaşi persoana a săvârşit una sau mai multe infracţiuni intenţionate sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fie singură, fie alternativ cu amenda după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune intenţionata la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări de maxim 6 luni sau după executarea unor asemenea pedepse”[14]
          În lumina legislaţiei noastre penale actuale (art. 37 alin. 1 lit. a, b si c şi alin 2 Cod penal) se poate spune că recidiva este situaţia juridica ce se caracterizează prin aceea că un infractor, după ce a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori la pedeapsa detenţiuni pe viata sau a suferit cel puţin trei condamnări de 6 luni sau mai mici, ori după executarea unor asemenea pedepse a săvârşit cu intenţie una sau mai multe infracţiuni sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 1 an, fie singură, fie alternativ cu amenda sau cu detenţiunea pe viata.
          Acesta este o definiţie dată în temeiul Codului penal, care conturează cu claritate recidiva şi formele sub care se poate prezenta şi trasează linia de demarcaţie între recidivă şi concursul de infracţiuni.
          Recidiva constituie cea de a doua forma a pluralităţii de infracţiuni. Această caracterizare este acceptată de noul Cod penal prin dispoziţia din art. 329 .
          În caz de recidivă, ca şi în caz de concurs de infracţiuni, unei persoane i se impută săvârşirea a cel puţin doua infracţiuni, dar în timp ce la forma denumita concurs, săvârşirea de către aceeaşi persoana a doua sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, la forma de pluralitate denumita recidiva, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană era definitiv condamnată pentru o alta infracţiune.
          Existând această deosebire caracterizată între forma de pluralitate de infracţiuni denumita concurs şi forma de pluralitate a recidivei, cele doua forme de pluralitate constituie instituţii juridice distincte, fiecare din ele necesitând o elaborare teoretica şi o reglementare legală corespunzătoare.
          Din confruntarea conţinutului specific al celor doua instituţii, putem uşor constata că deosebirea dintre forma concurs de infracţiuni şi forma recidiva nu se limitează numai la o simplă accidentalitate procesuală, ci coboară în substanţa fenomenului infracţional plural, diferenţiindu-l sub aspectul său criminologic. Persoana care a mai fost anterior condamnată sau care a şi executat o pedeapsa se afla într-o situaţie de fapt deosebită de situaţia persoanei căreia i se impută un concurs de infracţiuni.              
          Datorită deosebirii substanţiale dintre concursul de infracţiuni şi recidivă, accentul cercetării teoretice ca şi al reglementarii juridice cade asupra unor preocupări deosebite. In timp ce la concursul de infracţiuni acest accent cade pe problema calculului pedepsei comune pentru mai multe infracţiuni în vederea realizării unei bune individualizări a pedepsei în cazul recidivei accentul cade pe problema influenţei pe care existenţa unei condamnări penale sau executării unei pedepse anterioare, a săvârşit o noua infracţiune.
          Perseverenţa pe calea infracţiunii, de către infractorul faţă de care s-a manifestat reacţiunea respectivă a societăţii pune probleme speciale în lupta împotriva fenomenului infracţional. Este adevărat că din punct de vedere al pericolului social pe care îl prezintă persoana, este posibil să nu existe întotdeauna o deosebire între autorul unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului şi autorul unei pluralităţi de acţiuni sub forma recidivei, dat fiind că în ambele situaţii putem avea de a face fie cu o perseverenţa infracţionala a făptuitorului, fie cu un concurs de împrejurări care în mod accidental au putut determina repetarea infracţiunii. Dar, spre deosebire de concursul de infracţiuni, în cazul recidivei, existenta unei condamnări penale, în dispreţul căreia făptuitorul perseverează, pe calea infracţiunii, sau executarea unei pedepse de o anumita gravitate, care s-a dovedit ineficace faţă de el, creează prezumţia puternica a unui ridicat grad de pericol social al infractorului recidivist.
          Starea de pericol care rezultă din dovada ineficientei avertismentului primit prin condamnare definitivă şi mai ales prin dovada ineficientei executării pedepsei anterioare face ca infractorul recidivist să se individualizeze criminologic ca o figura aparte, care ridică probleme specifice în lupta pentru reeducarea lui pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsa. Aceste probleme specifice au impus, ca necesară, reglementarea în Codul penal a instituţiei recidivei.
          În prezenţa unei asemenea reglementari, recidiva penală nu poate fi, în legislaţia noastră decât “legală”, în sensul că condiţiile stării de recidiva şi consecinţele ei sunt determinate de lege, aşa încât, numai în aceste condiţii, stabilite de legea penală, o pluralitate de infracţiuni, poate primi calificarea de recidiva.
          În felul acesta, legea trasează o linie de demarcaţie precisă între instituţia recidivei şi instituţia concursului de infracţiuni. Destinaţia dintre recidivă şi concursul de infracţiuni poate fi făcută din mai multe puncte de vedere, şi anume:
Din punct de vedere structural (formal), între momentele care marchează săvârşirea celor doua infracţiuni succesive intervine o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracţiune.
Semnificaţia condamnării definitive constă în aceea că infracţiunile care au fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă formează un concurs de infracţiuni, iar cele care s-au desăvârşit după momentul condamnării definitive nu mai pot fi concurente cu infracţiunile săvârşite anterior, ci conduc la naşterea recidivei, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale sau ale pluralităţii intermediare. Această soluţie este valabilă şi în ipoteza în care condamnarea definitivă nu priveşte toate infracţiunile care compun concursul de infracţiuni, iar una sau mai multe infracţiuni din concursul de infracţiuni respectiv, va forma obiectul judecaţii într-un alt proces penal născut după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau, eventual, chiar după executarea pedepsei închisorii aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare[15]
Din punctul de vedere al periculozităţii făptuitorului în cazul recidivei, săvârşirea unei noi infracţiuni după avertismentul dat prin hotărârea definitivă de condamnare, presupune din partea făptuitorului o mai accentuată perseverenţa pe calea infracţionalităţii. Faptul ca infractorul nu a ţinut seama de avertismentul primit, dovedeşte o periculozitate sociala mai mare, care impune un tratament sancţionar diferenţiat în raport cu concursul de infracţiuni sau se concretizează în posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsa mai mare.
Sub aspectul periculozităţii sociale, recidiva se deosebeşte şi de pluralitatea intermediară (art. 40 Cod penal), forma distinctă a pluralităţii de infracţiuni, care desemnează situaţia juridică în care nu există nici concurs de infracţiuni, deoarece una din fapte se săvârşeşte după o condamnare definitivă, şi nici recidiva postcondamnatorie, fiindcă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru existenta ei. Deosebirea pluralităţii intermediare faţă de recidiva rezultă fie din natura şi cuantumul pedepsei pronunţate pentru prima infracţiune, fie din caracterizarea faptelor penale sub aspectul formei de vinovăţie. Aceste trăsături determină un tratament juridic atenuat faţă de cel al victimei în cea ce priveşte cuantumul sporului ce se poate aplica, motiv pentru care legea a apelat la sistemul de sancţionare stabilit pentru concursul de infracţiuni.
În încercarea de a contura cât mai precis noţiunea de recidivă se impune şi analiza deosebirilor care exista între recidivă şi antecedenţa penală. Faptul ca o persoană a suferit în trecut cel puţin o pedeapsă, constituie, într-adevăr, un element comun a celor doua noţiuni, dar trebuie observat că nu orice antecedent penal duce la existenţa recidivei în cazul în care persoana respectivă comite o nouă infracţiune[16].
          În reglementarea recidivei, legiuitorul a ţinut seama de perseverenţa infracţionala a făptuitorului, de împrejurarea ca pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau chiar executarea pedepsei, nu a avut nici o influenţă asupra comportării acestuia, rezultând din reiterarea activităţii infracţionale. Recidiva denota din partea agentului infractor, persistenţa în voinţa de a înfrânge legea penala.
          O condamnare urmată de o recădere în criminalitate stabileşte la infractor o “culpabilitate speciala”, motivând agravarea pedepsei pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă.


În aceste împrejurări, infractorul se expune prin chiar faptul recăderii sale în criminalitate să fie pedepsit mai aspru decât la prima sa infracţiune sau să fie obiectul unor măsuri speciale de ocrotire socială.


3. MODALITÃŢILE   RECIDIVEI

Modalităţile recidivei sunt formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de variaţiunile celor doi termeni.
În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni după condamnarea anterioara, mai înainte de executarea pedepsei, recidiva este cunoscuta sub doua forme: recidiva postcondamnatorie si recidiva postexecutorie

3.1  Recidiva postcondamnatorie (după condamnare) şi recidiva postexecutorie (după executare)

În funcţie de momentul când se săvârşeşte cea de-a doua infracţiune recidiva poate fi postcondamnatorie şi postexecutorie.
          Pornind de la deosebirea de fond, decurgând din caracterul simptomatic mai pronunţat al recidivei după executare faţă de recidiva după condamnare, unii autori[17] au dat denumirea de “reala” (recidiva vera) recidivei după executare şi “fictiva” (recidiva finta) sau “formula” recidivei după condamnare. Aceste denumiri nu sunt însa justificate, deoarece şi recidiva după condamnare este tot aşa de reală ca şi recidiva după executare[18]. Constituie şi ea o dovada a perseverenţei infracţionale a infractorului care, în dispreţul unei condamnări definitive pronunţate împotriva sa, comite o noua infracţiune.
          RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE există în situaţia în care cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte înainte de începerea executării primei condamnări, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare.
          RECIDIVA POSTEXECUTORIE se realizează dacă cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte după executarea primei condamnări, după graţierea sau prescrierea acesteia.
          Pornind de la realitatea incontestabila că recidiva postexecutorie relevă o persistenţă infracţionala mai puternică din partea infractorului deoarece noua infracţiune se săvârşeşte după executarea unei condamnări anterioare, s-au purtat discuţii în teoria dreptului penal cu privire la aceste forme de recidivă, unii autori, considerând că ar trebui admisă numai recidiva postexecutorie (reala). In ceea ce priveşte cealaltă forma, recidiva postcondamnatorie (fictiva) se apreciază că nu ar trebui admisă, deoarece cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte imediat după condamnare, iar condamnarea nu constituie un avertisment suficient. In plus, se mai arată că recidiva postcondamnatorie nu se deosebeşte prea mult de concursul de infracţiuni fiind mai aproape de aceasta decât de instituţia recidivei[19].
După natura infracţiunilor ce compun pluralitatea sub forma recidivei se distinge: recidiva generală şi recidiva specială.

3.2. Recidiva speciala şi generala

Recidiva este speciala când se cere ca cele doua infracţiuni care formează cei doi termeni ai săi, să fie de acelaşi gen, specie sau tip particular (de pildă, să fie patrimoniale sau chiar să se refere la acelaşi tip de infracţiune, ambele să constea în infracţiunea de furt).
Recidiva este generala când nu se prevede nici o condiţie cu privire la genul, specia sau tipul particular de infracţiune, infracţiunile reunite în persoana aceluiaşi făptuitor putând fi de natură diferită (primul termen este o condamnare pentru infracţiunea de furt, iar al doilea este o vătămare corporală sau un ultraj contra bunelor moravuri).
          Faţă de recidiva specială, cea generală are o sferă mai largă de acţiune, deoarece în afară de condiţia privitoare la durata pedepsei prevăzută pentru primul termen al recidivei, nu se mai impune nici o condiţie privitoare la natura infracţiunilor.
          Sistemul recidivei generale este preferabil celei speciale, fiind consacrată atât în teoria dreptului penal cât şi în legislaţie, întrucât obişnuinţa criminală nu depinde numai de o analogie între diverse infracţiuni, ci şi de persistenţa infractorului de a înfrânge legea penală.
          Atât în cazul recidivei speciale cât şi în cel a celei generale infractorul prezintă o periculozitate socială ridicată, marcând o cădere în criminalitate, aşa că trebuie sancţionata  şi una şi alta. Nu poate rămâne nepedepsită nici recidiva generală, care dovedeşte mai mult sau mai puţin insensibilitatea infractorului la pedeapsa aplicată.
          În concluzie, necesitatea luptei împotriva recidivismului impune consacrarea recidivei generale, aceasta fiind şi poziţia celor mai multor coduri penale.
În funcţie de gravitatea condamnării (exprimată, în cazul închisorii prin durata pedepsei pronunţate), recidiva poate fi absolută şi relativă.

3.3.  Recidiva absolută  şi relativă

Recidiva este absolută când existenţa ei nu poate fi condiţionată de gravitatea primei condamnări. Va exista deci starea de recidivă prin comiterea noii infracţiuni, indiferent de gravitatea condamnării pronunţata pentru infracţiunea anterioară căci orice condamnare cât de mică, constituie un avertisment pentru condamnat, de a nu săvârşi din nou infracţiuni.
          Recidiva este relativă  când existenta ei este condiţionată de o anumită gravitate a condamnării pronunţata pentru infracţiunea anterioară. Recidiva relativă va lua naştere deci prin săvârşirea unei noi infracţiuni, numai după o condamnare definitivă de o anumita gravitate (ex. : pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni) pronunţata pentru infracţiunea anterioara. Codul penal român a reţinut prin dispoziţiile sale recidiva relativa.

După criteriul duratei şi al numărului condamnărilor care formează primul termen al recidivei, aceasta se clasifica în recidiva mare şi  recidiva mică.

3.4.  Recidiva mare si recidiva mica

          Recidiva mare se caracterizează prin faptul că primul termen este format dintr-o singură pedeapsă, pedeapsa privativă de libertate, care trebuie să depăşească o anumită limită prevăzuta de lege. Astfel, legea stabileşte că există recidiva mare când se săvârşeşte o nouă infracţiune după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Marea recidivă poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie, după cum prima condamnare a fost sau nu executata.
          Recidiva mica există în situaţia în care primul termen al recidivei este alcătuit dintr-un număr de condamnări definitive prevăzute de lege (cel puţin trei condamnări privitoare la pedepse privative de libertate, pana la 6 luni inclusiv).
          Faţă de recidiva mare, mica recidivă se caracterizează sub aspectul primului termen, prin săvârşirea de infracţiuni de gravitate mai mică. De aceea, s-a susţinut în literatura[20] ca ar trebui reţinută numai recidiva mare, deoarece aceasta prezintă o adevărata periculozitate socială, reclamând o reglementare corespunzătoare.


          Cu toate acestea, realitatea demonstrează că şi recidiva mică prezintă pericol social, că denotă o persistenţă din partea persoanelor care săvârşesc noi infracţiuni după pronunţarea unor condamnări definitive, chiar şi la o pedeapsa de o gravitate scăzuta.
          Majoritatea legislaţiilor penale legale reglementează atât recidiva mare cât şi recidiva mică, tocmai pentru a înlătura inconvenientele pe care le-ar putea atrage consacrarea recidivei relative. Codul penal român a consacrat expres marea si mică recidiva (art. 37 alin. 1 lit. a, b si c si alin. 2)
În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni, recidiva poate fi  permanenta şi temporara.


3.5. Recidiva permanentă şi temporară

Recidiva este temporară atunci când a doua infracţiune trebuie să fie săvârşită într-un anumit interval de timp de la condamnarea sau de la executarea pedepsei pentru prima infracţiune.
Recidiva permanenta (perpetua), spre deosebire de cea temporară, se caracterizează prin aceea că noua infracţiune poate fi comisă oricând după pronunţarea sau executarea primei condamnări.
          Admiterea recidivei permanente nu se justifică nici din punctul de vedere al politicii penale. A o admite înseamnă a susţine, în acelaşi timp, ca un om nu se mai poate îndrepta şi că el trebuie să suporte toata viata consecinţa unei condamnări penale. Ar indemna, totodată, să admitem că ar exista o voinţa şi o persistenta infracţionala cu o durată de zeci de ani, ceea ce realitatea nu o confirma.
          În temeiul acestor considerente, Codul penal român a adoptat modalitatea recidivei temporare. Consacrarea recidivei temporare rezultă din dispoziţiile art. 38 alin. ultim al codului, care prevăd că la stabilirea stării de recidivă “nu se tine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora    s-a împlinit termenul de reabilitare”. După scurgerea unui anumit interval de timp care diferă, după cum reabilitarea este de drept sau judecătoresc, la executarea pedepsei sau considerarea ei ca executată (amnistie, prescripţie), săvârşirea unei noi infracţiuni nu mai atrage starea de recidivă.
          Într-o singură situaţie recidiva este permanenta şi anume în cazul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni după o condamnare definitivă pronunţata pentru o infracţiune contra păcii şi omenirii, care potrivit art. 125 alin. 2 Cod penal este imprescriptibilă. Întrucât pedepsele pronunţate pentru asemenea infracţiuni nu se prescriu, iar termenul de reabilitare nu poate să curgă deoarece acesta va începe să curgă după executarea pedepsei, după graţierea sau prescrierea acesteia, săvârşirea unei noi infracţiuni la o data oricât de îndepărtata de prima condamnare, generează starea de recidivă. Forma care se realizează este aceea a recidivei postcondamnatorii, deoarece prescripţia neoperând, pedeapsa nu poate fi considerată ca executată şi ca atare, noua infracţiune apare ca fiind săvârşită înainte de executarea primei condamnări[21].
După criteriul locului unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen al recidivei, se disting: recidiva naţionala şi recidiva internaţională.

3.6. Recidiva naţională şi recidiva internaţională
Recidiva este naţională sau teritorială când prima condamnare trebuie să fie pronunţată de o instanţă naţională (pentru o infracţiune prevăzuta şi pedepsită de legea statului respectiv). Ea există în toate codurile.
Recidiva este internaţională când pot constitui termeni ai recidivei şi condamnările pronunţate de o instanţă străină.
          Problema dacă trebuie să se ţină seama la stabilirea recidivei de infracţiunea săvârşită în străinătate, a fost ridicată pentru prima dată în Italia, însa Curtea de Casaţie din Napoli la 1 decembrie 1918 a respins această idee. În doctrina noastră penală[22], la fel opinia dominantă a fost reţinerea stării de recidivă de hotărârile de condamnare pronunţate de instanţele într-o tara străină.
          În prezent recidiva internaţionala este consacrată de majoritatea legislaţiilor penale, dând expresie în această materie cooperării internaţionale a tuturor ţărilor în lupta împotriva recidivismului. Ea a fost adoptată în urma recomandărilor Conferinţei penale internaţionale ţinută la Roman în 1928, la care s-a votat o rezoluţie în acest sens, stabilindu-se că “oricine ar comite o infracţiune în ţara X, după ce a fost condamnat în străinătate pentru o infracţiune prevăzută de asemenea de legea X, va fi considerată ca recidivist în condiţiile şi în cazurile stabilite de prezentul cod pentru recunoaşterea efectelor judecaţilor respective făcute în străinătate”.

După modul cum este reglementat tratamentul sancţionator, în cazul în care starea de recidivă se repetă, recidiva poate fi cu efect unic şi  cu efect progresiv.

3.7. Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efect progresiv

Recidiva cu efect unic exista când respectarea stării de recidivă nu antrenează agravarea legală a răspunderii penale a făptuitorului. Deci, indiferent dacă inculpatul se afla în prima recidivă sau într-o serie de recidive, va fi sancţionat în aceleaşi limite legale. Asta nu împiedica însa, instanţa ca, în caz de multirecidivă, să agraveze pedepsele în succesiunea lor, ţinând seama şi de celelalte criterii care stau la baza individualizării pedepsei.
          Recidiva cu efect progresiv  se caracterizează printr-un tratament sancţionat diferenţiat, în sensul că el se agravează progresiv, potrivit legii, cu fiecare recidivă în parte. In această ipostază se va ţine seama de numărul recidivelor la aplicarea tratamentului penal. Progresivitatea poate fi absolută când agravarea ar spori proporţional cu numărul recidivelor sau limitata. Aceasta modalitate este utilizată în unele legislaţii ca mijloc de lupta împotriva multirecidivei, susţinându-se ca o agravare progresivă a pedepsei ar putea fi folosită la data la care numărul sau gravitatea condamnărilor anterioare au devenit atâtea, încât recidiva “constituie sensul caracteristic şi singurul legitim al acestei incorigibilităţi absolute, care poate să motiveze folosirea măsurilor exclusive împotriva infractorilor.

După cum regimul sancţionat este sau nu  diferenţiat (în raport cu  natura sau gravitatea infracţiunilor care formează al doilea termen) recidiva poate fi cu regim sancţionar  uniform sau cu regim sancţionator  diferenţiat.

3.8. Recidiva cu regim sancţionator uniform şi cu regim sancţionator diferenţiat.

Codul nostru penal a consacrat modalitatea  recidivei cu regim sancţionator diferenţiat. Astfel, a adoptat un regim de sancţionare diferenţiat pentru recidiva postcondamnatorie şi postexecutorie. In timp ce pentru recidiva postcondamnatorie legiuitorul a adoptat sistemul contopirii pedepsei celei mai uşoare în cea mai grava cu posibilitatea sporirii acesteia pentru recidiva postexecutorie a adoptat un regim mai sever ce decurge din executarea integrala şi a pedepsei pronunţate pentru cea de-a doua infracţiune la care se poate adăuga un spor.





















CAPITOLUL II















1. RECIDIVA  MARE  POSTEXECUTORIE

1.1 Noţiune

Recidiva postexecutorie sau recidiva după executare este consacrata în art. 37 lit. b Cod penal constituind cea de-a doua forma a recidivei. Ea există, potrivit Codului penal, “când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totala sau a restului de pedeapsa, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.


1.2. Condiţiile de existenţă a recidivei mari postexecutorii

1.2.1 Condiţiile cu privire la primul termen


Modalitatea recidivei după executare este prevăzuta în dispoziţia din art. 37 lit. b Cod penal. Pentru existenta primului termen al acestei modalităţi a recidivei se cer următoarele condiţii:
Executarea integrală a pedepsei, care formează obiectul primei condamnări sau considerarea ei ca executată prin graţierea ei totală sau a restului de pedeapsă, ori prin îndeplinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse.
În situaţia în care inculpatul a fost deţinut preventiv şi eliberat înainte de a fi judecat, iar pedeapsa închisorii pronunţata de instanţa este egală cu durata prevenţiei, data la care ia naştere starea de recidivă se socoteşte de la rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare, nu de la data eliberării din prevenţie[23]. Dacă inculpatul săvârşeşte o noua infracţiune după eliberarea din prevenţie şi înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru fapta anterioară, va exista concurs de infracţiuni. Pentru existenta recidivei este necesar ca săvârşirea unei noi infracţiuni să aibă loc după o condamnare definitivă. In acest caz, va fi realizată recidiva după executare, deoarece pedeapsa pronunţata de instanţă este considerată ca executată în întregime prin deducerea detenţiei care este egala cu durata pedepsei aplicată în cauza respectiva. Astfel, potrivit art. 88 Cod penal, timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Această operaţiune se efectuează numai după ce hotărârea de condamnare definitiva a fost pronunţata, deoarece executarea pedepsei are loc la aceasta data, deşi condamnatul a fost deţinut preventiv
          Va exista recidiva după executare şi când cea de-a doua infracţiune este săvârşită după împlinirea duratei pedepsei pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, după împlinirea termenului de încercare al graţierii condiţionate şi după expirarea pedepsei în cazul închisorii cu executarea la locul de muncă.
          Executarea pedepsei la locul de munca se dispune de instanţa pe durata pedepsei aplicate fiind un mod de executare a pedepsei închisorii. De aceea, modul de calcul al executării pedepsei la locul de muncă este identic cu cel al pedepsei închisorii. Durata se socoteşte din ziua în care condamnatul începe executarea efectiva a pedepsei. Ziua în care începe executarea şi până în care încetează se socoteşte în durata executării. In calculul acestei durate se vor lua în considerare şi zilele de repaus săptămânal sau cele în care, potrivit legii nu se lucrează.
          În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni după trecerea termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere întrucât în temeiul art. 86 Cod penal condamnatul este reabilitat de drept, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenelor de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei ori suspendării executării pedepsei sub supraveghere în baza art. 83 si 864 Cod penal nu va exista recidiva.
          În practica judiciara[24] s-a decis, în mod întemeiat, ca dacă cel condamnat cu suspendare condiţionata a executării pedepsei a săvârşit o noua infracţiune înăuntrul termenului de încercare, odată cu pronunţarea pedepsei pentru noua infracţiune urmează să fie revocată suspendarea chiar dacă pedeapsa pronunţata cu suspendarea executării a fost graţiata, iar dacă graţierea a privit întreaga pedeapsa, nouă infracţiune se consideră săvârşită în stare de recidivă postexecutorie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea penală pentru existenta recidivei. Această soluţie a fost aprobată şi în literatura de specialitate, subliniindu-se că starea de recidiva postexecutorie poate exista atunci când condamnatul a săvârşit o noua infracţiune după graţierea pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţional şi înăuntrul termenului de încercare.
          La fel, atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi înainte de liberarea condiţionată, pedeapsa aplicată de instanţă a fost redusă ca efect al graţierii parţiale, împlinirea duratei se stabileşte în raport cu pedeapsa închisorii redusă în urma graţierii şi nu în raport cu pedeapsa pronunţata de instanţa. Ca atare, dacă cel condamnat săvârşeşte o infracţiune după împlinirea duratei pedepsei, astfel cum a fost redusă în urma graţierii, starea de recidivă în care se găseşte este cea postexecutorie prevăzuta de art, 37 lit. b Cod penal, deoarece pedeapsa considerându-se executata[25].
          De asemenea, într-un alt caz[26] dacă un inculpat condamnat la 18 ani închisoare pentru infracţiune de omor calificat, după ce a fost pus în libertate ca urmare a reducerii pedepsei, potrivit art. 2 din Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse, executând efectiv jumătate din pedeapsa, săvârşeşte o noua infracţiune, intenţionată, instanţa va reţine în sarcina sa starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b Cod penal nu starea de recidivă postcondamnatorie deoarece actul de clemenţă nu condiţionează aplicarea sa de anumite obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească sau să le respecte în viitor condamnatul. Fiind vorba de o graţiere obişnuită, acordarea fără condiţionarea de respectare a unei anumite obligaţii subsecvente, pedeapsa anterioară se consideră executată în întregime încă din momentul intervenirii actului de clemenţă.
          Prescripţia executării pedepsei, spre deosebire de Codul anterior nu mai constituie o cauză de înlăturare a stării de recidiva. In actuala reglementare se consideră că şi în acest caz starea de recidiva subzista, deoarece prezumţia de îndreptare pe care o implică prescripţia este infirmată de însăşi săvârşirea unei noi infracţiuni simptom al perseverenţei fostului condamnat pe calea infracţionalităţii[27].
          În practica judiciară s-au dat soluţii diferite cu privire la felul recidivei          (postcondamnatorie sau postexecutorie) atunci când primul termen îl reprezintă o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, care a fost graţiată condiţionat.
          Astfel, într-o speţă[28] s-a considerat ca un inculpat condamnat în anul 1969 la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare graţiată potrivit Decretului nr. 59/1969, care a săvârşit în anul 1970 o noua infracţiune de furt se afla în stare de recidivă postexecutorie, pentru ca cea de-a doua infracţiune nu a fost săvârşită înainte de începerea executării primei pedepse în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, condiţii cerute de art. 37 lit. a Cod penal. Într-o altă opinie s-a considerat că se găseşte în stare de recidivă postexecutorie un inculpat care după ce a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de furt, graţiată în baza Decretului nr. 543/1970, a săvârşit o nouă infracţiune intenţionată în anul 1971 cu motivarea că aceasta ultima infracţiune nu a fost săvârşită în nici una din ipotezele arătate in art. 37 lit. a Cod penal.
          Practica judiciară consacrată în materie este orientata însă, în sensul adoptării punctului de vedere contrar, potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an în termenul de încercare al graţierii condiţionate privitoare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni aplicate tot pentru o infracţiune intenţionata generează starea de recidivă postcondamnatorie prevăzuta de art. 37 lit. a dacă sunt îndeplinite toate condiţiile legale, nu starea de recidiva postexecutorie prevăzuta de art. 37 lit. b Cod penal.
          Discuţii în legătura cu felul recidivei în acest caz, s-au purtat datorită faptului că, în conformitate cu prevederile art 120 Cod penal, pedeapsa graţiată urmează a fi executată în momentul publicării actului de graţiere, nu în alt moment, cum ar fi, de pilda, cel al expirării termenului de încercare al graţierii condiţionate.
          Referitor la această chestiune, în mod just s-a remarcat în literatura de specialitate[29] că intr-adevăr graţierea totala sau a restului de pedeapsă face ca pedeapsa să fie considerată ca executată complet, însă prevederea legală, care îndreptăţeşte aceasta concluzie are în vedere o graţiere obişnuită (pura şi simpla), acordată fără vreo condiţionare de respectare a unei anumite obligaţii subsecvente, care trebuie îndeplinite în viitor.




          Spre deosebire de graţierea necondiţionată (totală sau a restului de pedeapsa) care atrage în cazul comiterii ulterioare a unei noi infracţiuni starea de recidivă postexecutorie, efectele definitive ale graţierii condiţionate se obţin doar la expirarea termenului de încercare prevăzut în actul de clemenţă, astfel încât, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni se realizează stare de recidivă postexecutorie abia după expirarea termenului de încercare (de 3 ani).
          Speţa: Instanţa l-a condamnat pe B.I. la doi ani închisoare, pedeapsa pe care condamnatul a executat-o parţial, fiind apoi graţiat condiţionat pentru un rest de pedeapsa de 1 an si 7 luni închisoare. Ulterior, judecătoria Braşov l-a condamnat pe B.I. pentru două infracţiuni concurente la o pedeapsa (inclusiv un spor) de 1 an si 8 luni închisoare, făcându-se şi aplicarea art. 37 lit. a Cod penal (pentru recidiva postcondamnatorie). De asemenea, s-a revocat beneficiul graţierii pedepsei de doi ani închisoare pronunţata prin sentinţa penala nr. 1328/1989, inculpatul urmând să execute cumulul restului neexecutat din pedeapsa graţiata, împreuna cu pedeapsa nou aplicata de 1 an şi 8 luni închisoare, adică un total de 3 ani si 3 luni închisoare. Instanţa de recurs având de soluţionat recursul condamnatului a constatat ca până la data săvârşirii celui de-al doilea fapt, pedeapsa pronunţata pentru primul fapt expirase, depăşindu-se termenul de 3 ani prevăzut de actul de clemenţă. Ca atare, nu mai puteau fi aplicate prevederile art. 37 lit. a Cod penal, referitoare la recidiva postcondamnatorie, ci cele ale art. 37 lit. b Cod penal, privind recidiva postexecutorie, situaţie în care nu se mai putea proceda la revocarea graţierii condiţionate.
          Graţierea condiţionata are ca efect înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei în momentul publicării actului de clemenţă numai atunci când beneficiul graţierii nu se pierde şi deci, nu se revocă, ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate.
          În concluzie, în conformitate cu  prevederile art. 37 lit. b Cod penal recidiva postexecutorie poate interveni în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe viata, atunci când primul termen priveşte o pedeapsa supusa unei graţieri condiţionate, dacă evident noua infracţiune intenţionată a fost comisă în ultimul caz după expirarea termenului de încercare al graţierii condiţionate.
          În ipoteza în care în perioada liberării condiţionate, pedeapsa aplicată de instanţă a fost redusă ca efect al graţierii parţiale, împlinirea duratei pedepsei se stabileşte în raport cu pedeapsa redusă în urma graţierii şi nu în raport cu pedeapsa pronunţata de instanţa. Ca urmare, în acest caz, săvârşirea din nou a unei infracţiuni după împlinirea duratei pedepsei, astfel cum a fost redusa (chiar daca în raport cu cuantumul sau iniţial durata pedepsei nu ar putea fi considerata împlinită), generează starea de recidiva postexecutorie, nu postcondamnatorie[30].
Pedeapsa executată sau considerată ca executată să fie închisoare mai mare de 6 luni. Nu vor fi întrunite condiţiile recidivei postexecutorii în situaţia în care cel de-al doilea termen a fost realizat după executarea parţiala a unei pedepse mai mari de 6 luni, cu toate ca partea executata din pedeapsa aplicata depăşeşte durata de 6 luni[31].
În acest context, s-a pus problema, în literatura de specialitate, dacă făptuitorul se afla în stare de recidiva postexecutorie atunci când cea de-a doua infracţiune s-a săvârşit după graţierea în întregime a pedepselor stabilite sub limita de 6 luni închisoare, pentru infracţiuni concurente, chiar dacă prin adăugarea unui spor s-a aplicat o pedeapsa rezultata mai mare de 6 luni.
          În discuţia purtata s-a plecat de la o soluţie din practica judiciara[32], în care  s-a decis că nu se afla în stare de recidiva postexecutorie acela care săvârşeşte din nou o infracţiune după graţierea în întregime a doua pedepse de cate 5 luni închisoare (stabilite pentru infracţiuni concurente) chiar dacă prin adăugarea unui spor se aplică o pedeapsa rezultata mai mare de 6 luni, deoarece ca efect al graţierii pedepselor stabilite, acel spor a fost şi el înlăturat. Această soluţie a fost îmbrăţişată şi în literatura juridică[33] considerându-se că sporul nu mai poate fi luat în considerare, în urma celor doua pedepse, neavând nici o justificare dacă graţierea este totală, cea ce face ca primul termen al recidivei postexecutorii să nu mai subziste.
          În literatura penală a fost exprimată şi opinia contrară, potrivit căreia o pedeapsă rezultată, aplicată pentru un concurs de infracţiuni dacă are durata mai mare de 6 luni închisoare, formată din pedepse sub aceasta limita şi prin adăugarea unui spor, chiar dacă a fost graţiată, va putea forma primul termen al recidivei postexecutorii, întrucât sporul de pedeapsă, datorită căruia pedeapsa rezultată a depăşit 6 luni, a făcut parte integrantă din însăşi pedeapsa pe care urma să o  execute fostul condamnat. S-a mai invocat faptul că dacă pedeapsa nu ar fi fost graţiata, ci efectiv executată, durata pedepsei rezultate, fiind mai mare de 6 luni, ar fi fost îndeplinite condiţiile art. 37 lit. b Cod penal în raport cu infracţiunile comise ulterior.
          În aceste condiţii este admisibil ca prin graţiere, condamnatului să i se creeze o situaţie mai favorabilă de doua ori, respectiv pe de o parte, să fie exonerat de executarea pedepsei ce i s-a aplicat, iar pe de alta parte să se înlăture sporul iniţial din calculul pedepsei rezultate, astfel încât acesta să nu mai poată constitui primul termen al recidivei postexecutorii.
          În cea ce ne priveşte, ne raliem primului punct de vedere, pe care îl considerăm întemeiat. In argumentarea acestuia, s-a invocat însuşi mecanismul de aplicare a pedepsei rezultate pentru concursul de infracţiuni, în conformitate cu prevederile art. 34 Cod penal, care consta în parcurgerea a două momente succesive în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei şi fixarea celei ce urmează a fi executată, care este cea mai grava cu  sau fără spor.
          Pedepsele astfel stabilite pentru fiecare din infracţiunile concurente, supuse ulterior cumulului juridic, rămân mai departe în fiinţa cu toate că se executa, în final, doar o singura pedeapsa. Tocmai de aceea, în cazul intervenirii unui act de clemenţă acesta nu se aplică la pedeapsa rezultată, ci la fiecare în parte, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale. In acest fel, intrând sub aspectul de clementa doar pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, nu şi sporuri, înseamnă ca acesta nu mai poate rămâne în urma graţierii acestor pedepse neavând o existenţă autonomă. Deci, dispărând sporul, nu mai poate subzista nici primul termen al recidivei postexecutorie, dacă nici una din pedepsele concurente nu depăşeşte limita pretinsă de lege.
          În plus, art.37 lit. b Cod penal care consacră starea de recidivă postexecutorie, statuând că aceasta se realizează şi atunci când s-a graţiat o pedeapsa cu închisoarea mai mare de 6 luni, echivalează practic, graţierea cu executarea pedepsei. De aceea, în urma intervenirii actului de graţiere vom spune ca se consideră că s-au executat pedepse cu închisoare sub 6 luni închisoare pentru că legea se refera la pedeapsa executata şi nu la cea pronunţată de instanţă, şi nu o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, deoarece sporul nu a fost nici executat şi nici graţiat, ci a dispărut ca efect al graţierii pedepselor concurente.
          De asemenea, s-a mai subliniat ca este posibil că două infracţiuni aflate în concurs, judecate de instanţe diferite, să fie sancţionate cu pedepse sub 6 luni închisoare şi înainte de a se proceda la contopirea pedepselor, să intervină un act de graţiere a celor doua pedepse. Aceasta situaţie este similară cu cea discutată, cu deosebirea că în cazul de faţă s-a dat eficienţa concursului de infracţiuni prin adiţionarea sporului. Dacă s-ar lua în considerare, în vederea reţinerii stării de recidivă, a pedepsei rezultate, s-ar creea în situaţiile similare, o inegalitate în sancţionarea infractorilor prin crearea unei situaţii favorabile celor ale căror infracţiuni au fost judecate separat, ceea ce este inadmisibil.
          Atât în practica judiciară[34], cât şi în literatura de specialitate s-a considerat în mod just că nu se găseşte în stare de recidivă postexecutorie făptuitorul care săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a executat 7 luni închisoare, reprezentând o pedeapsa de 3 luni închisoare pronunţată cu suspendarea executării, dar a cărei suspendare a fost revocată şi o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru infracţiuni comise în termenul de încercare al primei pedepse suspendate, întrucât cele două pedepse, deşi cumulate rămân distincte, iar pentru stabilirea stării de recidivă nu se poate lua în considerare cuantumul rezultat din însumarea lor. În sprijinul acestei soluţii s-a invocat, în primul rând, prevederile art. 83 Cod penal, în care se dispune expres ca “daca în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea condiţionată, dispunând de executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru nouă infracţiune”.
          Din aceste prevederi, care înlătură posibilitatea de contopire a pedepselor, rezultă ca cele doua pedepse sunt distincte, iar împrejurarea că ele se execută cumulat aritmetic (în continuare, una după alta) nu înlătura caracterul lor independent.
          Deci, luarea lor în seama, în vederea reţinerii stării de recidivă postexecutorii se va face plecând de la premisa pluralităţii de pedepse, fiecare având un cuantum distinct.
          În al doilea rând, s-au invocat dispoziţiile art. 37 lit. b Cod penal, în care se arata că unul din cazurile în care exista recidiva este şi acela în care primul termen îl constituie executarea unei pedepse mai mari de 6 luni. Ori, în ipoteza discutată există situaţie, deoarece inculpatul nu a executat o pedeapsa mai mare de 6 luni, ci două pedepse fiecare în cuantum de sub 6 luni. Totalul lor depăşeşte limita cerută de lege, însa acest total nu reprezintă o singură pedeapsă, aşa cum se pretinde pentru a constitui primul termen al recidivei postexecutorii, ci două pedepse cumulate. Cum fiecare dintre acestea nu depăşesc 6 luni, înseamnă că nici una nu poate forma primul termen al recidivei reglementate in art. 37 lit. b Cod penal.
          În temeiul art. 37 alin. 2 Cod penal primul termen al recidivei mari postexecutorii poate consta şi din pedeapsa detenţiunii pe viata a cărei executare    s-a stins prin prescripţie.
Pedeapsa executată sau considerată ca executată să nu formeze obiectul unei condamnări care, potrivit art. 38 Cod penal, nu atrage starea recidivei.
Pentru existenţa recidivei, în diferitele ei forme, sunt necesare anumite condiţii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu şi trebuie constatate în fiecare caz concret, astfel neputându-se vorbi de recidivă. Întrucât numai în prezenţa lor va fi realizată starea de recidivă, aceste condiţii sunt cunoscute în literatura juridică[35] sub denumirea de condiţii pozitive.
          Condiţiile pozitive pentru reţinerea stării de recidivă, nu sunt însa, suficiente, ele trebuind să fie conjugate cu altele.
          Astfel, pentru ca o hotărâre de condamnare definitivă care întruneşte condiţiile pozitive de existenţa impuse de lege, să constituie primul termen al recidivei, mai este necesar ca acesta să se caracterizeze prin satisfacerea altor condiţii care se numesc negative[36] şi care sunt prevăzute în art. 38 Cod penal. Aceste condiţii sunt numai negative întrucât existenţa sau inexistenţa lor exclude starea de recidivă.
          Deci, pentru a exista starea de recidivă este necesar ca aceste condiţii să nu fie îndeplinite, să lipsească, absenţa sau prezenţa lor trebuie să fie constatată.
          Codul nostru penal reglementează limitativ cazurile de excludere a stării de recidivă care se refera întotdeauna la ambii termeni ai recidivei, indiferent de modalitatea acesteia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 Cod penal nu va fi realizata starea de recidiva ori de câte ori se va constata, în legătura cu termenii acesteia, indiferent dacă pedeapsa pronunţata prin condamnarea definitivă anterioara a fost sau nu executată. Acestea sunt următoarele:
       Condamnările privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
       Condamnările privitoare la infracţiunile din culpa;
       Condamnările privitoare la infracţiunile amnistiate;
       Condamnările privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penala;
       Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii

          Problema tratamentului penal aplicabil infractorilor minori, şi în general, rezolvarea cauzelor penale privind pe minorii care comit infracţiuni, reprezintă una din problemele cele mai importante ale dreptului penal. Aceasta cu atât mai mult cât în ultimul timp a crescut într-un mod îngrijorător criminalitatea în rândul minorilor, aproape la toate categoriile de infracţiuni.
          Examinarea condiţiei psihologice a minorilor denotă că ei se află în continuă dezvoltare sub toate aspectele, sunt uşor influenţabili (în bine sau în rău) şi greu adaptabili la circuitul de valori etice. Faţă de aceste coordonate, este firesc ca sistemul de sancţionare a infractorilor minori să ţină seama de ele şi să formeze obiectul unor norme juridice particulare, distincte de normele comune, aplicabile infractorilor majori.
          Codul penal actual (modificat prin Legea 104/1992) nu mai asimilează minoritatea ca o scuză atenuantă legală, ci a adoptat în cea ce-i priveşte pe infractorii minori un tratament penal diferit faţă de majori, cu un regim special privind modul de sancţionare, procedura de judecată şi executarea sancţiunilor.
          Pe aceasta linie de orientare, art. 38 alin. 1 al Codului penal prevede expres că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama, printre altele de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii.
          Cazul de excludere a stării de recidivă prevăzuta în art.39 alin. 1 lit. a Cod penal, era lipsit de obiect în urma apariţiei Decretului nr. 218/1997 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancţionarea şi reeducarea prin munca a unor persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală întrucât minorilor nu li se aplicau nici un fel de pedepse decât măsuri educative. Din această reglementare se deducea implicit că minorilor nu li se mai puteau aplica dispoziţiile referitoare la recidivă. Neputându-se aplica minorilor nici un fel de pedepse (deci nici pedeapsa închisorii) înseamnă că nu putea exista nici o hotărâre de condamnare având ca obiect o infracţiune săvârşita de un minor care să formeze primul termen al recidivei[37]. Art. 38 alin 1 lit a Cod penal a devenit din nou actual prin revenirea la reglementarea anterioara a modului de sancţionare a minorilor, ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea 104/1992, care în art. VII a statuat că Decretul nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, cu modificările ulterioare precum şi orice alte dispoziţii contrare prezentei legi se abroga, iar în art. 1 a schimbat conţinutul art. 109 alin. 1 Cod penal, stabilind ca pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt închisoarea sau amenda prevăzuta de lege pentru infracţiunea săvârşita, iar limitele pedepselor se reduc la jumătate[38].
          În codul penal în vigoare, deci, dacă făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune în perioada majoratului sau chiar a minoratului, după caz, după o condamnare anterioara, pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii ori după executarea unor sancţiuni aplicate în această etapă, nu este considerat recidivist, deci există o condamnare definitivă, care sub aspectul duratei şi naturii pedepsei, ar fi întrunit celelalte condiţii ale primului termen al recidivei. Singura condiţie care nu este îndeplinita este aceea a hotărârii de condamnare să nu fie pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, care potrivit legii nu poate atrage starea de recidivă. Deci, împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşita în timpul minorităţii este singurul impediment legal la considerarea condamnării ca prim termen al recidivei.
          Totodată legea pretinde ca infracţiunile să fie săvârşite în timpul minorităţii fără să intereseze că hotărârea de condamnare s-a dat în perioada când făptuitorul a devenit major, ori dacă executarea pedepsei a avut loc în această perioadă. Aceasta însemnă că starea de recidivă nu se poate reţine chiar dacă condamnarea a rămas definitivă ori a fost executat după ce făptuitorul, care a fost minor în momentul săvârşirii infracţiunii, a ajuns între timp major[39].

Hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpa


          În urma modificării Codului penal prin Legea nr. 6 din 29 martie 1973 s-a introdus în art 38 alin. 1 lit. a1 , fiind inclusa printre hotărârile de condamnare de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidiva şi cele referitoare la infracţiunile săvârşite din culpa.
          Dispoziţia cuprinsă în art. 38 alin. 1 lit. a1  Cod penal se răsfrânge asupra tuturor formelor recidivei din art. 37 alin. 1 lit a,b,c, deoarece, deşi în acest text nu se precizează, din interpretarea dispoziţiei respective rezultă ca atât pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni (lit. a si b) cât şi cel puţin trei pedepse până la 6 luni (lit. c) nu pot fi condamnări decât pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie.
          Prin aceasta dispoziţie, sfera recidivei a fost restrânsa la faptele săvârşite cu intenţie, considerându-se că faptele săvârşite din culpa, chiar daca constau în pedeapsa închisorii superioare limitei de 6 luni nu pot constitui primul termen al recidivei.


          O hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracţiuni, din care una este din culpă, va constitui prim termen al recidivei, cu toate că, potrivit art. 38 lit. a1  Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpa, dacă cel puţin una din infracţiunile concurente intenţionate a fost sancţionata cu pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni[40].
          Săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an nu generează starea de recidiva, în situaţia în care hotărârea de condamnare anterioara consta într-o pedeapsa de 6 luni închisoare sau mai mică stabilita pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie şi o pedeapsa  mai mare de 6 luni, aplicabilă pentru o infracţiune săvârşită din culpa, dacă prin descontopire se constată că pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie nu îndeplineşte cerinţele pentru a fi prim termen al recidivei[41].
          În literatura penală s-au purtat discuţii în legătura cu problema de a şti dacă infracţiunea de ucidere din culpă, săvârşită de către un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se afla în stare de ebrietate prevăzuta de art. 178 alin. 3 Cod penal, face parte sau nu din sfera de aplicare a prevederilor legale referitoare la recidivă.
          În rezolvarea acestei probleme s-a plecat de la analiza conţinutului agravat al infracţiunii de ucidere din culpă prevăzut de art. 178 alin. 3 Cod penal. Analizând modul de exprimare al legiuitorului în definirea infracţiunilor prevăzute de art. 178 alin. 3 Cod penal din Decretul nr. 328/1966 se poate observa că cele două incriminări sunt formulate în termeni asemănători.
          Faptul că prin art. 38 din Decretul 328/1966 nu se face o referire expresă la prevederile art. 37 alin. 1 din acelaşi decret este lipsit de relevanţă, întrucât o atare trimitere este făcuta prin art. 178 alin. 3 Cod penal, nefiind, deci, necesar să se facă şi o trimitere explicita, cu titlu normativ la prevederile legii care incriminează aceasta fapta[42].
          Şi sub aspectul atitudinii psihice a făptuitorului constatăm că unitatea legală, despre care discutam, se caracterizează prin reunirea intenţiei (element al infracţiunii prevăzuta din art 37 alin. 1 Decretul 328/1966) şi culpei (element al infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 1 Cod penal).
          Deci, activitatea iniţiala de conducere în stare de ebrietate este săvârşită cu intenţie, iar activitatea ulterioară (uciderea) este comisă din culpă, aceasta din urmă fiind în principiu urmarea primei activităţi.
          În legătură cu problema care ne preocupa, în literatura juridică s-a analizat şi în practica juridică s-au adoptat soluţii prin care s-a trimis să fie calificată, natura juridică a infracţiunii prevăzuta de art. 178 alin. 3 Cod penal.
          Instanţele judecătoreşti, inclusiv Suprema noastră instanţa, au statuat că infracţiunea prevăzuta de art. 178 alin. 3 Cod penal este o infracţiune complexă.


Hotărâre de condamnare privitoare la infracţiunile amnistiate

          Art. 38 alin. 1 lit. b Cod penal consacră o altă condiţie negativă a recidivei, subliniind că hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile amnistiate nu atrag starea de recidivă. Această dispoziţie se corelează cu dispoziţia art. 119 Cod penal potrivit căreia, amnistia înlătura răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnarea, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Una dintre consecinţele posibile ale condamnării o constituie şi naşterea stării de recidivă in cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, care întruneşte condiţiile celui de-al doilea termen.
          Practica judiciară  penală[43] a remarcat că în orice fază s-ar afla condamnatul recidivist în executarea pedepsei pentru infracţiunea ce reprezintă cel de-al doilea termen al recidivei, el are vocaţie la aplicarea admistiei pentru primul termen al recidivei ca, ulterior, nemaifiind recidivist, să revendice amnistia şi pentru infracţiunea următoare în executarea pedepsei căreia s-ar afla (dacă şi această infracţiune ar determina condiţiile cerute prin actul de clemenţă).
          Dacă instanţa ar omite să aplice amnistia şi hotărârea ar rămâne definitivă, se poate introduce recurs în anulare, fiind vorba de un caz în care recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces (art. 410 alin. 2 pct. 5 Cod procedura penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 45/1993.
          În ipoteza în care amnistia infracţiunii care formează primul termen al recidivei intervine după ce făptuitorul a fost definitiv condamnat ca recidivist, nu mai este posibila recurgerea la calea recursului in anulare. In aceasta situaţie se poate introduce de către condamnat contestaţia la executare, potrivit art. 461 lit. d Cod procedură penală, care se referă la situaţia “când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice alt incident privit in cursul executării”. In acest caz, se poate aprecia că amnistia constituie şi o cauză de micşorare a pedepsei, deoarece, purtând asupra primei condamnări executate înlătura şi agravarea pedepsei rezultate din starea de recidivă.
          Amnistia trebuie să intervină, însă, înainte de executarea totală a pedepsei pentru noua infracţiune. Dacă intervine după executarea completa a pedepsei pronunţate pentru a doua infracţiune, aceasta rămâne legal executata[44]. Singura consecinţa juridică în această situaţie este considerarea în viitor a făptuitorului drept infractor primar (art. 1 din Decretul nr. 331/1977)[45].
          În ipoteza în care amnistia a intervenit pentru cea de-a doua infracţiune, ea face să dispară starea de recidivă.
          Dacă infracţiunea ce a constituit obiectul condamnării a fost amnistiata în străinătate, de această condamnare nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă[46].



Hotărârile de condamnare privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală


          O altă condiţie negativă a recidivei prevăzuta de art. 38 alin. 1 lit. a Cod penal, se referă la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă, adică la faptele dezincriminate.
          Prin expresia “fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală” nu se înţelege altceva decât faptele scoase din sfera ilicitului penal ca urmare a dezincriminării pure şi simple (abrogarea normelor de drept penal expresă sau tacită) a faptelor respective.
          Dispoziţia art. 38 alin. 1 lit. c Cod penal, care consacră acest caz de excludere a stării de recidivă este consecinţa principiului înscris in art. 12 Cod penal, care se refera la retroactivitatea legii penale de dezincriminare. Potrivit acestui text, legea penală, nu se aplica faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea noua şi determina încetarea executării pedepselor, a măsurilor de siguranţa şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi tuturor consecinţelor penale a hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte.
          În legătura cu dezincriminarea faptei pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, trebuie să distingem între anumite situaţii. Astfel, în ipoteza în care, legea de dezincriminare apare înainte de a săvârşi o noua infracţiune, ea împiedică însăşi naşterea stării de recidivă, iar dacă apare după săvârşirea celui de-al doilea termen, face să se înlăture recidiva[47]. În situaţia în care dezincriminarea apare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu reţinerea stării de recidivă, se va înlătura starea de recidivă cu consecinţa micşorării corespunzătoare a pedepsei. Neexistând recidiva, se creează şi posibilitatea aplicării dacă este cazul, a actelor de amnistie şi graţiere[48].
          În literatura penală, s-a subliniat că dezincriminarea, poate fi înfăptuită fie prin scoaterea completă din legislaţia penala a textului incriminator ori a întregului act normativ ce conţinea textul incriminator, fie prin menţinerea acestui text, dar cu restrângerea sferei sale de aplicare numai pentru o parte din faptele vizate anterior sau chiar transferarea sferei de aplicare a textului la alte fapte decât cele vizate anterior.
          Ca şi în cazul amnistiei, legea de dezincriminare trebuie să intervină înainte de executarea integrală a pedepsei aplicate pentru noua infracţiune considerată în stare de recidivă. Dacă, totuşi, legea intervine după executarea completă a pedepsei agravate prin reţinerea stării de recidivă, produce doar consecinţa considerării pe viitor a inculpatului ca infractor primar.

Hotărârile de condamnare pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare


          Textul art. 38 alin. ultim Cod penal consacră ultima condiţie negativa a recidivei, şi anume aceea că pentru condamnarea anterioara să nu fi intervenit reabilitarea sau să nu se fi îndeplinit termenul de reabilitare. In reglementarea acestei condiţii, legea noastră penală a pornit de la principiul potrivit căruia recidiva nu este perpetua şi deci ideea de perseverenţă infracţionala care stă la baza reglementării stării de recidivă ar fi greu de susţinut în cazul în care a doua infracţiune s-ar comite la un interval de timp îndelungat de la condamnarea anterioara.
          Observam că acest ultim caz de excludere a stării de recidiva are în vedere doua ipoteze distincte:
       Condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea;
       Condamnarea pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare;
1. În prima ipoteză, fiind vorba de condamnare pentru care a intervenit reabilitarea este firesc ca starea de recidivă să nu se poată întemeia pe aceasta, deoarece, “reabilitarea face să înceteze toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care decurg din condamnare” (art. 133 Cod penal). Spre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal actual reglementează atât reabilitarea judecătoreasca (art. 135 – 139 Cod penal) cât şi reabilitarea de drept ( art. 134, art. 86, art. 866     si art. 62 alin. 5 Cod penal). Realizarea ambelor forme ale reabilitării este condiţionata, însă de următoarele cerinţe:
În cursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu fi săvârşit o nouă infracţiune (pentru reabilitarea de drept)
Să nu fi suferit o nouă condamnare şi să fi avut o conduită care să justifice acordarea reabilitării (pentru reabilitarea judecătoreasca[49]).
Avându-se în vedere aceste cerinţe de care sunt condiţionate una sau alta dintre cele doua forme ale reabilitării, trebuie admis că reabilitarea (de drept sau judecătoreasca) pentru prima condamnare, pentru a produce consecinţele prevăzute de art. 38 Cod penal (pentru a înlătura starea de recidivă) este necesar să intervină pentru condamnarea respectivă înainte de săvârşirea celei de-a doua infracţiuni împiedicând astfel naşterea recidivei, deoarece starea de recidivă ia naştere în momentul săvârşirii noii infracţiuni, nu în acela al condamnării inculpatului pentru nouă infracţiune.
          Având în vedere aceste prevederi, în mod nelegal, s-a considerat că are statutul de recidivist infractorul care a săvârşit o nouă infracţiune după ce a executat pedeapsa într-o închisoare militară, întrucât aceasta era reabilitat de drept[50].
2. În a doua ipoteza (împlinire a termenului de reabilitare) s-a avut în vedere ca trecerea unui anumit interval de timp cerut de lege pentru acordarea reabilitării, interval scurs de la executarea primei condamnări, de la graţierea sau prescrierea acesteia face să dispară ideea de perseverenţă infracţionala, care stă la baza recidivei. Legătura care se face aici cu instituţia reabilitării are un caracter mai mult formal, socotindu-se doar termenele fixate pentru realizarea condiţiei cu privire la starea de recidiva.
          Termenele de reabilitare (de drept şi judecătoreasca) încep să curgă potrivit art. 136 Cod penal, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei sau de la data când s-a prescris,  iar în caz de graţiere totală sau de graţierea restului de pedeapsă, de la data actului de graţiere. Pentru cei liberaţi condiţionat, termenul de reabilitare curge de la împlinirea duratei pedepsei şi nu de la data liberării condiţionate, deoarece potrivit art. 61 Cod penal, pedeapsa se considera executata la aceasta data.
          De asemenea, textul art. 38 alin. final Cod penal, “face referire nu numai la dispoziţiile privind termenele de reabilitare, dar şi la reglementarea de ansamblu a instituţiei în măsura în care aceasta condiţionează existenta unor termene diferite de reabilitare, pentru anumite categorii de infracţiuni. Mai mult chiar, referirea la materia reabilitării trebuie înţeleasă ca înglobând şi acele aspecte specifice acestei instituţii, care pot influenţa regimul de reabilitare şi prin aceasta împlinirea termenului de reabilitare”[51].
          Ca un caz particular al problemei puse în discuţie, în ipoteza raportării acestui caz de excludere a stării de recidivă la recidiva mica postexecutorie, aceasta se face cu privire la ansamblul entităţii juridice formate din cel puţin trei condamnări succesive, astfel că termenul de reabilitare se socoteşte de la data executării ultimei pedepse şi în raport de cea mai grea. Pentru existenta entităţii, este necesar ca prima condamnare să coexiste cu celelalte doua, survenite înăuntrul termenului de reabilitare.
Făptuitorul trebuie să fie una şi aceeaşi persoană care săvârşeşte ambii termeni ai recidivei. Nu se cere ca făptuitorul să aibă calitatea de autor la ambele infracţiuni, fiind suficient să fie autor la o infracţiune şi instigator sau complice la alta infracţiune, ori instigator sau complice la ambele.


1.2.2. Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mari postexecutorii

În ce priveşte cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii, condiţiile de existenta sunt următoarele:
Săvârşirea unei noi infracţiuni după intervenirea condamnării definitive, indiferent de natura ei. Infracţiunea poate fi în forma de tentativa ori în forma consumată sau poate consta în participarea la săvârşirea acesteia ca autor instigator sau complice (art. 144 Cod penal).
Starea de recidivă presupune prin însăşi definiţia sa ca, după condamnarea definitivă executată sau nu, făptuitorul să săvârşească o nouă infracţiune intenţionata. Condamnarea anterioară prezintă doar premisa care lasă deschisă posibilitatea naşterii sale. Ea apare odată cu săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, care formează al doilea termen al sau.
          Deci făptuitorul devine recidivist la data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni intenţionat şi nu la data condamnării, instanţa verifica doar existenta condiţiilor recidivei şi aplica tratamentul juridic adecvat[52].
          Infracţiunea săvârşită după condamnarea definitivă, sub aspectul sediului incriminării, poate fi prevăzută fie de Codul penal, fie de o lege penală specială fie de o dispoziţie cu caracter penal cuprinsă într-o lege specială nepenală.
          Potrivit art. 144 Cod penal, care prevede ce se înţelege prin expresia “săvârşirea unei infracţiuni”, cel de-al doilea termen al recidivei poate fi o faptă consumată, o tentativa pedepsibila sau un fapt de participaţie ca autor, instigator sau complice.
          Natura infracţiunii săvârşite după intervenirea condamnării definitive, poate fi diferită de aceea care intra în compunerea primului termen al recidivei. Codul nostru penal consacra sistemul recidivei generale. Deci, indiferent de modalităţile recidivei, nu se pretinde să existe o legătură de natura, gen sau sediu legislativ între infracţiunile care formează primul şi al doilea termen al recidivei[53].
Într-o opinie s-a susţinut că pedeapsa ce ar urma să se ia în considerare pentru stabilirea recidivei în cazul în care cea de-a doua infracţiune săvârşita se afla în faza tentativei este cea cuprinsă în limitele reduse prevăzute de art. 21 alin. 2 Cod penal.
          În sprijinul acestei teze, au fost aduse în principal următoarele argumente:
Tentativa este incriminată distinct faţă de infracţiunea consumată, cu un tratament sancţionator specific, în raport cu gradul de pericol social abstract (art. 21 alin. 2 prevede că tentativa se sancţionează cu o pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată), astfel încât sancţiunea acesteia nu ar putea fi asimilată cu cea prevăzuta de lege pentru infracţiunea consumata[54].
Fiind incriminata separat de infracţiunea consumată cu un conţinut legal şi limite de pedepse diferite, ea va trebui să fie luată în considerare ca al doilea termen al recidivei, dacă pedeapsa prevăzută pentru ea este mai mare de 1 an. Astfel, ar însemna că tentativa să nu poată constitui al doilea termen al recidivei, deşi este infracţiune şi nu este exclusă prin prevederile art. 38 Cod penal.
Legea se referă la pedeapsa prevăzută de lege pentru “infracţiunea” săvârşită fără să facă nici o precizare cu privire la forma acesteia (consumată sau tentata). Or, cum şi tentativă este “infracţiunea” conform art. 144 Cod penal, în cazul în care nouă infracţiune a rămas în faza de tentativă nu se poate avea în vedere decât pedeapsa prevăzuta de lege pentru aceasta nu pentru cea consumata. Dacă am acceptat, totuşi că pedeapsa care se ia în considerare pentru reţinerea stării de recidivă atunci când infracţiunea nouă nu a fost consumata şi a rămas în faza de tentativă, este cea prevăzuta de lege pentru infracţiunea consumată, ar însemna să afirmam în acelaşi timp ca aceeaşi faptă este şi consumată şi tentata, ceea ce este inadmisibil deoarece încalcă evident principiul logic al noncontradicţiei[55].
v    Noua infracţiune să fie intenţionata sau praeterintentionata.
v    A doua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie, iar legea să prevadă pentru ea pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În cazul în care noua infracţiune este continua şi săvârşirea acesteia a început după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare însă epuizarea ei a avut loc după executarea pedepsei aplicate pentru acea hotărâre, s-au purtat discuţii şi în literatură în legătură cu felul recidivei generată de aceasta situaţie.
          Discuţia a fost prilejuită de o speţă[56] în care s-a reţinut ca inculpatul M.E., liberându-se din executarea pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penala nr. 846/09.03.1980 a Judecătoriei Oradea, deşi a realizat venituri nu a achitat, cu rea–credinţă, după eliberarea din penitenciar şi ulterior, după îndeplinirea duratei pedepsei, nici o sumă de bani în contul pensiei de întreţinere de 775 lei lunar, stabilită pe cale judecătoreasca în favoarea celor patru copii minori rezultaţi din căsătoria sa cu partea vătămata M.A.
          Într-o opinie[57], s-a spus că în această ipoteză, exista atât starea de recidivă postcondamnatorie, în raport cu data începerii comiterii infracţiunii şi eventual, cu perioada de continuare a ei, cât şi recidiva postexecutorie, în raport cu data săvârşirii restului activităţii infracţionale, ori a ultimului act de executare.
Într-o altă opinie, pe care o apreciem, s-a subliniat că în situaţia în care, după ce a fost liberat condiţionat de executarea unei pedepse a închisorii mai mare de 6 luni, condamnatul a săvârşit o infracţiune continuă (în speţă: abandon de familie), a cărei comitere a început anterior împlinirii duratei pedepsei dar s-a prelungit şi după aceea, exista starea de recidiva postexecutorie. O asemenea concluzie se impune, întrucât infracţiunea continua se considera epuizata în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale oricât ar fi durat aceasta. Or, cum în speţă, inculpatul a continuat să nu plătească pensia de întreţinere şi după împlinirea duratei pedepsei din a cărei executare a fost liberat condiţionat, adică şi după ce această pedeapsa era condiţionată ca executat potrivit legii, infracţiunea de abandon de familie trebuie privita ca fiind săvârşita după executarea primei pedepse, deci în condiţiile recidivei postexecutorii prevăzuta de art. 37 lit. b Cod penal.
          La fel, în situaţia în care cea de-a doua infracţiune este continuata, iar unele acţiuni componente au fost săvârşite în timpul executării unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, pe când altele au fost comise după executarea integrală a acestei pedepse, sunt aplicabile numai prevederile art. 37 lit. b Cod penal referitoare la starea de recidivă postexecutorie, pentru că infracţiunea continuată se consideră săvârşită în momentul epuizării, respectiv a încetării ultimului act material de executare.
Infracţiunea trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Este, deci, necesar ca săvârşirea unei noi infracţiuni să aibă loc in intervalul dintre data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioara şi data executării complete a pedepsei sau când aceasta este considerata executata, adică în următoarele momente:
Prima situaţie este aceea în care cea de-a doua infracţiune se poate comite înainte de începerea executării primei condamnări. Această ipoteza se realizează când, de pilda făptuitorul săvârşeşte noua infracţiune în intervalul de timp între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi privarea de libertate în vederea executării pedepsei, deci fără a se sustrage de la executare. Este posibil ca infractorul să se fi sustras de la executarea pedepsei însă în acest caz, infracţiunea trebuie să se săvârşească înainte de a expira termenul de prescripţie a executării primei pedepse, deoarece pedeapsa se considera executată în caz de împlinire a termenului de prescripţie a executării şi deci, vor fi întrunite în acest caz  condiţiile recidivei după executare (art. 37 alin 1 lit. b Cod penal).
          2. A doua situaţie prevăzută de lege constă în aceea ca infracţiunea se poate săvârşi în timpul executării pedepsei. Şi în această situaţie se poate distinge mai multe ipoteze:
Când făptuitorul săvârşeşte infracţiunea în timpul executării efective a pedepsei (într-un loc de deţinere)


Când infracţiunea se comite în perioada pentru care s-a obţinut întreruperea executării pedepsei în condiţiile art. 455 Cod procedură penală[58].
Când fapta se săvârşeşte în cursul termenului de încercare ale suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 81 – 86 Cod penal) ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 861 – 866 Cod penal), liberării condiţionate (art. 59 – 61 Cod penal), graţierii condiţionate, precum şi în timpul executării pedepsei într-o închisoare militară (art. 62 alin. 1 Cod penal). La aceasta se mai adaugă săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul executării pedepsei la locul de muncă (art. 867 – 8611 Cod penal) până la expirarea duratei pedepsei pentru care s-a aplicat aceasta măsura, precum şi în timpul de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la împlinirea duratei pedepsei (art. 8611 alin. 2 Cod penal).
În sfârşit al doilea termen poate fi săvârşit şi în stare de evadare.
După cum am arătat la condiţiile generale de existenţă a recidivei, infracţiunea de evadare poate constitui al doilea termen al recidivei după condamnare.
          În literatura penală[59], precum şi în doctrina penală din străinătate a fost formulata teza potrivit căreia constituie condiţiile de existenta a recidivei şi caracterul independent al infracţiunii, care formează al doilea termen al recidivei faţă de prima condamnare. Cu alte cuvinte, noua infracţiune comisă nu constituie recidiva decât dacă ea este juridic independentă de prima. Ca atare, nu trebuie să fie o consecinţa a primei condamnări sau infracţiunea care a motivat aceasta condamnare. De aceea, în această opinie se considera ca infracţiunea de evadare,  fiind în legătura cu executarea unei condamnări anterioare deoarece este săvârşită de infractor tocmai pentru a se sustrage consecinţelor acestei condamnări, nu poate constitui al doilea termen al recidivei.
          În literatura penală română şi în practica juridică, care o perioadă îndelungata de timp a subscris această opinie, punctul de vedere potrivit căruia săvârşirea numai a infracţiunii de evadare nu configurează starea de recidivă postcondamnatorie, s-a întemeiat pe de o parte şi pe textul legal care prevede că a doua infracţiune se poate săvârşi şi în “stare de evadare” (art. 37 alin. 1 Cod penal), iar pe de altă parte, pe dispoziţiile art. 39 alin. 3 Cod penal care reglementează regimul de sancţionare al recidivei postcondamnatorii, statuează ca “în cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioara se înţelege pedeapsa aplicată pentru evadare”.
          Potrivit altui punct de vedere[60], care califica o astfel de situaţie ca fiind recidiva postcondamnatorie se considera în mod justificat că, acceptând opinia după care în cazul săvârşirii unei infracţiuni în starea de evadare, primul termen al recidivei îl constituie pedeapsa care se execută cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare nu se poate accepta în acelaşi timp teza ca infracţiunea de evadare nu poate constitui al doilea termen al recidivei postcondamnatorii în cazul în care condamnatul evadat nu săvârşeşte nici o infracţiune în stare de evadare. Dimpotrivă, evadarea formează al doilea termen al unei recidive postcondamnatorii, întrucât infracţiunea este intenţionată şi este pedepsită cu închisoare mai mare de 1 an. Tratamentul penal deosebit al recidivei pentru evadare nu este suficient pentru a justifica opinia că evadarea nu formează al doilea termen al recidivei, deoarece şi în alte situaţii, cum ar fi, de pildă săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate al executării pedepsei, tratamentul penal este distinct de cel al recidivei.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie închisoare mai mare de 1 an. Această condiţie a fost introdusa în Codul penal prin modificarea adusă acestuia prin Legea nr. 6/1973, care a determinat o restrângere a sferei de aplicare a recidivei la infracţiunile de o anumita gravitate. Spre deosebire de primul termen, a cărui gravitate se exprima în pedeapsa aplicată de instanţa judecătoreasca, gravitatea celui de-al doilea termen la recidivă se exprimă în pedeapsa prevăzută de lege.
          Al doilea termen al recidivei poate consta şi în amendă când este prevăzută alternativ cu închisoare mai mare de 1 an, dacă ea a fost aplicată, deoarece legea face referire la pedeapsa legala şi nu la cea judiciară.
          În doctrină[61] s-a susţinut că dacă instanţa a reţinut dintre cele doua pedepse alternative, amenda, o asemenea faptă nu poate intra în structura recidivei invocând în sprijinul acestei idei modificarea adusa Codului penal prin Legea nr. 6/1973, atât în materia recidivei cât şi a sancţionării faptelor ce prezintă un grad mai redus de pericol social, faţă de care s-a extins pedeapsa cu amenda (la majoritatea infracţiunilor pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la 2 ani). Se considera că, faţă de formularea textului modificat al art. 37 Cod penal “pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, interpretarea corespunzătoare este aceea potrivit căreia cea de-a doua infracţiune n-ar putea constitui elementul de reţinere a stării de recidiva decât dacă prin lege s-ar fi prevăzut ca sancţiune numai închisoarea mai mare de 1 an, întrucât “legea are o formulare precisa şi elementul determinat în restrângerea stării de recidivă este pregnant în cazul faptelor pedepsite cu închisoare pana la 2 ani sau cu amendă”.
          Într-adevăr legea stabileşte condiţia ca pentru a doua infracţiune legea să prevadă pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fără a arăta în mod expres dacă este sau nu alternativa cu amenda. Cu toate acestea, aceasta soluţie nu poate fi acceptata în condiţiile reglementarii actuale a recidivei, întrucât legea a avut în vedere şi posibilitatea aplicării amenzii celui de-al doilea termen al recidivei după cum rezulta din dispoziţiile de sancţionare a recidivei postexecutorii cuprinse în art. 39 alin. 4 Cod penal[62].
          În literatura penală[63] a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia al doilea termen al recidivei nu poate fi constituit decât dintr-o singura infracţiune, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. In cazul în care făptuitorul săvârşeşte doua sau mai multe infracţiuni aflate în concurs, fiecare infracţiune concurenta constituie al doilea termen al unei recidive distincte.
          Într-adevăr, starea de recidivă trebuie verificată în raport cu fiecare infracţiune în parte, admiţând uneori existenta unor situaţii de dublă sau multiplă recidivă. Însa, aceasta nu înseamnă că al doilea termen al recidivei nu ar putea consta şi într-un concurs de infracţiuni, deoarece cea ce se cere pentru existenta sa este doar ca pedeapsa prevăzuta de lege, cel puţin pentru o infracţiune aflata în concurs, să fie mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viata. În această ipoteză, infracţiunea concurenta respectiva constituie al doilea termen.
          S-a subliniat că dreptul penal nu cunoaşte instituţia pluralităţii de recidive sau a multirecidivei, care însemna mai multe recidive independente ce generează pe plan sancţionator, o agravare a pedepselor şn raport cu numărul recidivelor.
          Suntem de acord că legislaţia noastră penală nu admite sistemul pluralităţii de recidive. Această susţinere însa trebuie restrânsa la situaţia aşa numitei recidive progresive, care se caracterizează prin posibilitatea agravării pedepsei cu fiecare noua recidiva situaţie neacceptata în dreptul penal[64]. Aceasta este şi motivul pentru care situaţia în care un infractor se afla în stare de recidivă pentru a doua sau a treia oară, nu are o reglementare specială. O astfel de situaţie va fi avută în vedere doar la individualizarea pedepsei, fiind evident că, infractorul care este de mai multe ori recidivist prezintă în mod vădit un grad sporit de pericol social.




          Considerăm că dacă ulterior condamnării definitive făptuitorul a săvârşit o pluralitate de infracţiuni şi în legătură cu fiecare dintre ele sunt îndeplinite condiţiile existenţei recidivei postcondamnatorii (fiind comise în această stare specială) nu avem o pluralitate de recidive (atâtea recidive câte noi infracţiuni s-au săvârşit) ci, practic o singură recidivă postcondamnatorie, dar cu termen multiplu[65]. Aceasta ia naştere însa, în mod succesiv odată cu săvârşirea oricăreia dintre infracţiunile concurente care îndeplinesc condiţiile să fie constatată şi sancţionata în mod distinct raportat la fiecare dintre aceste infracţiuni (ca termen multiplu al recidivei), are semnificaţia declanşării posibilităţii constatării şi sancţionării recidivei pentru fiecare nouă infracţiune în parte, la stabilirea pedepselor, urmând însa, a se proceda ca şi în cazul unităţii de infracţiune. Pentru existenţa stării de recidivă nu prezintă importanta numărul, gravitatea sau natura infracţiunilor săvârşite (care formează al doilea termen al recidive postcondamnatorie) cea ce însemnă că este suficient ca cel puţin pentru una dintre infracţiunile concurente să fie îndeplinite condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei, pentru ca infractorul să dobândească statutul de recidivist, în modalitatea recidivei postcondamnatorii. În susţinerea acestui punct de vedere, mai invocăm şi argumentul rezultat din natura juridica a recidivei, care este o cauza de agravare personala a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită după o condamnare definitivă sau după executarea unei pedepse privative de libertate şi care trebuie avută în vedere la stabilirea sancţiunii indiferent dacă termenul secund al recidivei este constituit dintr-o singură infracţiune sau dintr-o pluralitate infracţionala. Dacă cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii consta intr-un concurs de infracţiuni, acesta din urma va avea ca obiect stabilirea pedepsei comune pentru mai multe infracţiuni săvârşite în stare de recidiva postcondamnatorie, care au ca prim termen aceeaşi condamnare.
          Pentru similitudine de situaţii recidiva cu termen multiplu exista numai atunci când cel de-al doilea termen al recidivei este constituit din infracţiuni concurente săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie, ca şi atunci când acestea sunt comise în stare de recidiva postexecutorie, ori o parte în stare de recidiva postcondamnatorie şi o parte în stare de recidiva postexecutorie.
          Desigur că art. 37 lit. a Cod penal se referă la situaţia tipică caracterizată prin aceea că prima condamnare a fost pronunţata pentru săvârşirea unei singure infracţiuni, iar ulterior aceste condamnări se săvârşeşte o singura infracţiune.
          În ipoteza când, fie primul termen al recidivei, fie cel secund sunt constituiţi nu din infracţiuni singulare, ci din pluralităţi de infracţiuni, nu are importanta dacă pedeapsa anterioară este aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni şi la fel, aceleaşi reguli ale concursului de infracţiuni îşi găsesc aplicarea în mod corespunzător şi în cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii ar fi multiplu, adică ar consta într-un concurs de infracţiuni. În această situaţie, însă, existenta stării de recidivă se va examina în raport cu fiecare dintre infracţiunile concurente săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie, iar la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte se va ţine seama de starea de recidiva.
          La fel se va proceda şi în cazul în care stările în care se săvârşesc infracţiunile care constituie cel de-al doilea termen au o natura juridica diferita (parţial în stare de recidivă postcondamnatorie şi parţial în stare de recidivă postexecutorie ori atât recidive postcondamnatorie cât şi recidive postexecutorii), fiind posibil de pildă, ca una şi aceeaşi condamnare să constituie primul termen atât al recidivei postcondamnatorii cât şi al celei postexecutorii, în raport cu  infracţiunile săvârşite ulterior criteriul distinctiv fiind dat de momentul comiterii infracţiunii care reprezintă cel de-al doilea termen al recidivei. Astfel în raport cu infracţiunile săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 37  lit. a Cod penal (înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare) se va reţine starea de recidivă postcondamnatorie, iar în raport cu infracţiunile săvârşite de art. 37 lit. b Cod penal (după executarea pedepsei sau considerarea ei ca executată potrivit legii) se va reţine starea recidiva postexecutorie.
          Faţă de aceste considerente[66], s-a apreciat ca fiind greşita soluţia instanţei[67] care a făcut aplicarea prevederilor art. 37 lit. a Cod penal atât pentru infracţiunile săvârşite în perioada dintre perioada liberării condiţionate şi data expirării duratei pedepsei, cât şi pentru unele infracţiuni săvârşite după această dată.
          În speţă, s-a reţinut că inculpatul D.A. a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie la data de 02.06.1979, data împlinirii duratei integrale a pedepsei fiind 17.04.1980. După data liberării condiţionate, el a săvârşit mai multe infracţiuni de furt calificat şi anume: o infracţiune în luna august 1979, patru infracţiuni în luna mai 1980, cinci infracţiuni în luna iunie 1980 şi o infracţiune in luna iulie 1980.
          Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b Cod penal şi pentru numărul de nouă infracţiuni săvârşite după data împlinirii duratei pedepsei.
          Considerăm că nu este corect procedeul instanţei, deoarece nu a făcut distincţie între infracţiunea săvârşită în intervalul cuprins între data liberării şi data împlinirii duratei pedepsei şi infracţiunile săvârşite ulterior acestei din urma date. Pentru prima infracţiune instanţa trebuie să reţină starea de recidivă postcondamnatorie, iar pentru celelalte infracţiuni recidiva postexecutorie, fiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale acesteia.
          Existenţa unor “recidive multiple”, ori a unor “plurirecidive”, cum sunt cunoscute în literatura de specialitate este evidenţiata, însă, în mod pregnant, în acele situaţii în care o infracţiune este săvârşită, în acelaşi timp, atât în stare de recidivă postcondamnatorie cât şi în starea de recidivă postexecutorie[68].
          S-a decis în practica judiciară că dacă inculpatul după ce a beneficiat de graţiere pentru o pedeapsă mai mare de 6 luni, a fost condamnat pentru săvârşirea altei infracţiuni şi în timpul executării pedepsei a săvârşit din nou o infracţiune, va exista atât o recidiva postexecutorie, în raport cu considerarea că a executat prima pedeapsa cât şi o recidiva postcondamnatorie, în raport cu cea de-a doua.
          Într-o alta speţă[69], s-a reţinut că inculpatul P.I. în timpul executării pedepsei de 1 an si 2 luni închisoare cu obligarea la munca corecţionala, aplicată pentru infracţiunea de vătămare corporala grava, prevăzuta de art. 182 Cod penal şi după executarea (în anul 1977) a pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea de furt calificat, a săvârşit la data de 04.04.1980, infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc. Instanţa a reţinut atât starea de recidivă postcondamnatorie prevăzuta de art. 37 lit. a faţă de prima condamnare, cât şi recidiva postexecutorie prevăzuta de art. 37 lit. b Cod penal, faţă de executarea celeilalte pedepse.
În literatura penală s-a considerat că soluţia instanţelor în sensul reţinerii dacă sunt îndeplinite condiţiile legale ale ambelor forme de recidiva raportată la noua infracţiune, sunt întemeiate.
          În jurisprudenţa şi în literatură s-a pus problema dacă se poate reţine, în acelaşi timp ambele forme ale recidivei, cu ocazia săvârşirii ultimei infracţiuni, în situaţia în care atunci când s-a stabilit pedeapsa pentru a doua infracţiune (primul termen al recidivei postcondamnatorie), s-a reţinut şi starea de recidivă postexecutorie faţă de prima infracţiune (pentru care infractorul a fost condamnat definitiv şi a executat pedeapsa).
          În acest caz s-ar părea că dispoziţiile recidivei postexecutorii nu mai sunt aplicabile pentru ca au mai fost aplicate o dată (cu ocazia pronunţării pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune) şi deci, stării de recidivă postexecutorie i s-a dat eficienţa o dată.
          S-a considerat că se pot reţine ambele forme de recidivă, evident dacă sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 37 şi 38 Cod penal, iar faptul că cea

de-a doua condamnare a fost pronunţată cu reţinerea stării de recidiva postexecutorie faţă de prima, nu constituie un impediment, este vorba de o dubla sancţionare pentru aceeaşi fapta. În susţinerea acestei păreri s-a invocat asemănarea  dintre instituţia recidivei postcondamnatorii şi cea a concursului de infracţiune.
În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, s-a considerat că dacă infracţiunile concurente au fost săvârşite în stare de recidivă postexecutorie, instanţa este obligată să o constate cu privire la fiecare dintre acestea şi să-i dea  eficienţa juridică prevăzuta de lege. Deci, dacă am acceptat teza contrară ar trebui să acceptăm în acelaşi timp, că dacă ultima infracţiune se afla în concurs cu cea de-a doua se poate reţine starea de recidivă postexecutorie la stabilirea pedepsei pentru fiecare din aceste infracţiuni, raportat la executarea primei pedepse, iar dacă, ultima infracţiune se afla în stare de recidiva postcondamnatorie faţă de cea de-a doua, nu se poate reţine cu atât mai mult cu cât, recidiva postcondamnatorie reflectă un grad de pericol social mai ridicat decât concursul de infracţiuni, fiind o cauza de agravare, nu o simplă cauza de modificare a pedepsei pentru întreaga pluralitate.
          În plus, dacă nu s-ar putea reţine în privinţa ultimei infracţiuni şi starea de recidivă postexecutorie alături de cea postcondamnatorie, s-ar crea infractorului o situaţie mai uşoara decât dacă n-ar fi suferit cea de-a doua condamnare definitivă.
          Dacă reţinerea recidivei, caracterizează prin pluralitatea celui de-al doilea termen este lipsită de semnificaţia juridică, sub aspectul regimului sancţionator, întrucât nu prezintă importanta pentru aceasta numărul infracţiunilor ulterioare, recidiva cu efect progresiv nefiind reglementat după cum am arătat anterior, reţinerea situaţiei de plurirecidivă analizată mai sus, este importantă sub aspectul tratamentului penal. Astfel, dacă se stabileşte că una şi aceeaşi infracţiune constituie în acelaşi timp cel de-al doilea termen atât al recidivei postcondamnatorii cât şi al celei postexecutorii, în mod obligatoriu instanţa trebuie să respecte dispoziţiile legale care reglementează regimul de sancţionare al celor doua forme ale recidivei, respectiv sa redea eficienta juridica ceruta de lege[70].
































CAPITOLUL  III
















1. RECIDIVA MICÃ


          În dispoziţiile art. 37 lit. c Cod penal, consacră a treia formă a recidivei. Potrivit legii, această formă există “când după condamnare la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executarea, după graţierea restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin 3 pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsa mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe viata”. Din definiţia legală se desprind următoarele caracteristici, care deosebesc mica recidiva de formele prevăzute de litera a şi b ale art. 37 Cod penal.
Primul ei termen consta nu dintr-o singura condamnare, ci din cel puţin 3 asemenea condamnări.
Aceste condamnări trebuie să se refere, fiecare în parte, la pedeapsa închisorii până la 6 luni.
Mica recidivă, după cum rezultă din textul legal, se poate înfăţişa fie prin forma recidivei postcondamnatorii, fie sub aceea a recidivei postexecutorii.


1.2. Recidiva mică postexecutorie

Recidiva mică postexecutorie se realizează în situaţia în care după executarea a cel puţin trei condamnări la pedeapsa închisorii pana la 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau pedeapsa detenţiunii pe viata.

2. CONDITIILE DE EXISTENTA ALE RECIDIVEI MICI POSTEXECUTORII

2.1. Condiţiile primului termen


Pentru existenţa primului termen al recidivei mici postexecutorii se impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
Infractorul să fi fost condamnat definitiv la cel puţin trei pedepse cu închisoare, sau să fi executat, să fi fost graţiat total sau de restul de pedeapsă, ori să fi prescris executarea a cel puţin trei asemenea pedepse
În compunerea primului termen al micii recidive poate intra şi o condamnare pentru concurs de infracţiuni dacă pedeapsa rezultată n-a depăşit 6 luni  închisoare şi dacă condamnările întrunesc celelalte condiţii cerute de lege pentru existenţa primului termen al micii recidive. Ca recidiva, după executare, primul termen al micii recidive va exista atunci când infractorul a executat sau a fost graţiat ori s-au prescris cel puţin trei pedepse cu închisoare pe durata de 6 luni sau mai mică, indiferent dacă aceste pedepse erau aplicate pentru o singură infracţiune sau pentru cate un concurs de infracţiuni. Câtă vreme nu sunt întrunite cel puţin trei pedepse executate sau considerate ca executate nu poate exista stare de recidivă[71].
Pedepsele executate, graţiate sau prescrise să fie constat în închisoare de până la 6 luni. Nu va exista recidiva mica postexecutorie în ipoteza în care noua infracţiune este săvârşită după ce condamnatul a executat o pedeapsă de 3 luni şi alta de 5 luni închisoare, aceasta din urmă fiind pronunţata pentru un concurs de infracţiuni ca sancţiune globală a doua pedepse de 4 şi 3 luni închisoare, aplicată pentru infracţiunile concurente. Cu toate că instanţa a stabilit pentru cele două infracţiuni concurente două pedepse distincte de câte 4 şi 5 luni, acestea s-au contopit potrivit regulilor concursului de infracţiuni (art. 34), rezultând o singură pedeapsă pentru întreaga pluralitate de fapte. Or, în cazul unui concurs de infracţiuni, cea ce se ia în considerare este pedeapsa rezultata şi nu pedepsele fiecărei infracţiuni în parte. In speţă, executându-se pedeapsa rezultată de 5 luni închisoare pentru concursul de infracţiuni, nu se poate afirma, că înfăptuitorul a executat cele două condamnări de câte 4 şi 5 luni închisoare care să fie luate în mod separat şi reţinute în structura recidivei mici executorii[72].
Legea se referă la executarea sau considerarea ca executata a cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, acestea putând fi pronunţate pentru o singură infracţiune, fie pentru un concurs de infracţiuni, cu condiţia ca pentru acesta din urmă caz, ca pedeapsa rezultată să nu depăşească 6 luni închisoare.
Să nu fie vorba de condamnare care nu atrage starea de recidivă (art. 38 Cod penal) care să ducă la neluarea ei în seamă la stabilirea stării de recidivă care ar înlătura deci aptitudinea acesteia de a intra în compunerea primului termen al recidivei mici[73].


2.2. Condiţiile celui de-al doilea termen


Cel de-al doilea termen al recidivei mici postexecutorii nu prezintă particularităţi, fiind identic cu cel al recidivei mari (postcondamnatorii şi postexecutorii) din punctul de vedere al condiţiilor impuse de lege.
          Noua infracţiune, ce formează al doilea termen al micii recidive postexecutorii, se săvârşeşte: după executarea celei de-a treia pedepse când pedepsele se execută separat şi pe rând, după graţierea totală a celor trei pedepse sau graţierea ultimei pedepse, ori a restului de pedeapsa a ultimei condamnări, după prescrierea celor trei pedepse ori a ultimei condamnări din cele trei.[74]         
































CAPITOLUL  IV
















1. TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI


În stabilirea tratamentului recidivei, noul Cod penal porneşte de la concepţia, caracteristică dreptului penal, potrivit căreia pluralitatea de infracţiuni, forma recidivei care constituie o cauză de agravare a pedepsei facultativa şi nu obligatorie. Săvârşirea unei noi infracţiuni după condamnarea definitivă a infractorului pentru o fapta săvârşită anterior creează, desigur o serioasa prezumţie de existenţa a unui grad de pericol social sporit, de perseverenta infracţionala, dar o prezumţie relativă şi nu una absolută. Împrejurările concrete în care a fost săvârşită noua infracţiune pot duce la concluzia că, pentru realizarea scopurilor pedepsei nu este necesar un tratament mai sever pentru infractorul recidivist.
          Este evident, că atunci când o persoană care a suferit o condamnare definitivă ori a executat o pedeapsă săvârşeşte o noua infracţiune va fi supus unei noi condamnări. Problema care se pune, de a şti dacă pedeapsa celei de-a doua infracţiuni trebuie să rămână ordinară (obişnuită), adică ca şi când nu ar exista condamnarea anterioara ori executarea acesteia sau dimpotrivă această pedeapsă trebuie înăsprita.
          În legătura cu aceasta problemă sunt cunoscute trei concepţii[75]. Într-o primă concepţie, a agrava pedeapsa celei de-a doua infracţiuni din cauza condamnării sau executării pedepsei anterioare, înseamnă a pedepsi pentru a doua oara infracţiunea din trecut. Această concepţie nu este împărtăşită de nici o legislaţie penală.
          Într-o alta concepţie, pedeapsa trebuie să fie înăsprita întotdeauna fiindcă vinovăţia infractorului sporeşte, atunci când el înfrânge din nou legea penală. De asemenea infractorul recidivist s-a dovedit a fi o fire periculoasă faţă de care trebuie să se reacţioneze mai riguros.



          Agravarea în caz de recidivă, este obligatorie în reglementările anterioare Codului penal actual. De pildă, în Codul penal anterior efectul agravant obligatoriu al stării de recidivă constă în aceea că pedeapsa celei de-a doua infracţiuni se ridică cu un grad mai sus. Când pedeapsa celei de-a doua fapte era amenda, agravarea obligatorie consta în urcarea amenzii speciale la îndoitul ei, conform art. 113 Cod penal (în caz de recidivă, “dacă pedeapsa prevăzuta pentru cea de-a doua infracţiune era amenda, aceasta se îndoia, putându-se chiar întrei”).
          În sfârşit a treia concepţie, starea de recidivă trebuie să fie considerată drept o prezumţie de perseverenţă şi obişnuinţă criminală, prezumţie care nu este, însa, absoluta, astfel, încât instanţa va aprecia, de la caz la caz, daca starea de recidiva trebuie să atragă sau nu  agravarea.
          Această concepţie a fost îmbrăţişată de legislaţiile penale, fiind consacrată şi în Codul penal roman din 1969 , care pornind de la nevoia asigurării unei reacţii penale eficace pentru combaterea recidivei şi a recidivismului a acordat o atenţie specifică modului de stabilire şi aplicare a pedepsei în caz de recidivă, instituind în art. 39 Cod penal reguli de sancţionare a recidivei mari postcondamnatorii, a recidivei mari postexecutorii şi a micii recidive (postcondamnatorii şi postexecutorii), precum şi reguli de sancţionare a unor situaţii speciale.
          Prin dispoziţiile cuprinse în art. 39, s-au lărgit posibilităţile instanţelor judecătoreşti în individualizarea concretă a pedepselor în caz de recidivă, în funcţie de gradul de pericol sociala pe care îl reprezintă infractorul recidivist (faptul dacă infracţiunea lezează sau nu acelaşi obiect juridic, dacă scopurile sunt similare ori diferite, durata de timp care a trecut de la condamnarea anterioara, numărul şi gravitatea pedepselor anterioare), posibilităţi care se exprimă numai în facultatea acordată instanţelor de a agrava sau nu pedepsele pentru infracţiunile săvârşite în stare de recidivă, dar şi în limitarea sporului de pedeapsa în caz de agravare[76].
          Plecând de la deosebire de pericol social al infractorului, după cum este o recidivă postcondamnatorie ori o recidiva postexecutorie, Codul penal a instituit un tratament juridic diferenţiat pentru cele două modalităţi. Astfel, recidiva după condamnare este sancţionată mai blând şi asemănător cu concursul de infracţiuni întrucât se apreciază gradul de pericol social a celui care săvârşeşte o nouă infracţiune după ce a executat o pedeapsa cu închisoare pe o anumită durată este mai mare în comparaţie cu cel care n-a executat încă pedeapsa la care fusese condamnat. În cazul recidivei postexecutorii s-a făcut dovada că pedeapsa n-a produs influenţă reeducativă necesară asupra condamnatului, în timp ce în cazul recidivei postcondamnatorii nu este făcuta o asemenea dovadă.
          Cu toate acestea, în literatura penală a fot exprimat şi punctul de vedere contrar, după care, “în condiţiile reglementarilor legale în vigoare şi ale practicii judiciare, tocmai reţinerea recidivei postcondamnatorii atrage de regulă aplicarea unui regim sancţionator mai sever”[77], raportat la recidiva postexecutorie, cu toate că, dintre cele două forme ale recidivei cea mai grea este în principiu recidiva postexecutorie. Se subliniază că tratamentul penal al recidivei postexecutorii nu reflectă întotdeauna gravitatea acestei forme de recidivă, datorită modului cum se aplică în practica dispoziţiilor art. 39 alin. 4 Cod penal. Astfel, deşi, potrivit acestui text, în situaţia recidivei postexecutorii se poate pronunţa o pedeapsa până la maximul special sporit cu până la 10 ani. De asemenea, stabilirea sporului şi adăugarea lui la pedeapsa de baza nu se concretizează în doua operaţii succesive, de natura să dea eficienta agravării. În schimb în caz de recidivă postcondamnatorie tratamentul sancţionator prevăzut de art. 39 alin. 1 Cod penal, cât şi cel special prevăzut de art. 61 Cod penal pentru cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de liberare condiţionată în situaţia în care s-a dispus revocarea acesteia, presupune o contopire de pedepse care se realizează prin două operaţii, determinând de regulă şi aplicarea unui spor.
          Totodată, în ceea ce priveşte cazurile de recidivă postcondamnatorie în situaţiile speciale consecinţele sunt dintre cele mai grave deoarece condamnatul este obligat să execute, în mod succesiv, ambele pedepse, tratamentul sancţionator fiind mai sever decât cel aplicabil în ipoteza reţinerii recidivei postexecutorii.
          Această opinie a fost, pe bună dreptate criticată în literatura de specialitate[78], arătându-se că în aprecierea caracterului mai secer sau mai puţin sever al unui tratament juridic în raport cu altul, trebuie avute în vedere doar dispoziţiile legale, care reglementează stabilirea pedepsei nu şi modul de aplicare al acestor dispoziţii. De asemenea, faţă de conţinutul prevederilor legale, tratamentul juridic al recidivei postcondamnatorii nu este mai sever decât cel al recidivei postexecutorii, ci din potrivă acesta din urma este mai sever. Astfel, în cazul recidivei după condamnare conform art. 39 alin. 1 Cod penal, făptuitorul are de executat o singură pedeapsa şi anume cea mai grea dintre pedepsele stabilite pentru cei doi termeni la care, eventual se poate adăuga un spor de până la 7 ani, fără ca prin acesta să poată depăşi totalul pedepselor contopite potrivit art. 34 alin ultim Cod penal, pe când în cazul recidivei după executare infractorul execută integral ambele pedepse, adică pe lângă pedeapsa aplicată pentru prima infracţiune deja executată şi pedeapsa pentru infracţiunea noua al cărei cuantum poate fi stabilit cu depăşirea până la 10 ani, a maximului special sau până la două treimi din maximul special al pedepsei când acesta este amenda (art. 39 alin 4 Cod penal).




1.1. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari postexecutorii


Tratamentul sancţionator al recidivei mari postexecutorii este reglementat în alin 4 al art. 39 Cod penal.
Recidiva după executare este cea mai grava modalitate a recidivei deoarece învederează o periculozitate sporită a infractorului recidivist, o persistenţă infracţionala mai puternică, dedusă din împrejurarea că cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte după executarea unei pedepse. De aceea, recidiva postexecutorie este supusă unui tratament sancţionator mai sever în comparaţie cu cealaltă modalitate.
Această severitate rezultă, în primul rând, din faptul că pedepsele nu sunt supuse operaţiei de contopire, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, infractorul putând fi ţinut să execute în întregime pedeapsa pentru noua infracţiune, iar în al doilea rând, din posibilitatea acordată instanţei de a fixa pedeapsa pentru noua infracţiune până la maximul ei special, iar atunci când acest maxim nu este îndestulător, de a adăuga un spor de pedeapsa. În acest caz devine inoperantă limitarea pedepsei aplicate de cumulul aritmetic al pedepselor stabilite pentru fiecare faptă.
Astfel, potrivit art. 39 alin. 4 Cod penal, sancţionarea recidivei mari postexecutorii se face prin posibilitatea aplicării unei pedepse până la maximul special şi dacă acesta ar fi neîndestulător prin posibilitatea adăugării unui spor la maximul special al pedepsei, în afară de cazul în care pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune este detenţiunea pe viaţă.
Din această reglementare rezultă că spre deosebire de sancţionarea recidivei mari postcondamnatorii, în cazul recidivei postexecutorii pedeapsa nu se stabileşte în doi timpi (adică mai întâi pedeapsa de baza şi apoi sporul) ci se fixează de la început  o singură pedeapsă în care se include sporul prevăzut de lege. În acest caz se procedează la adăugarea sporului numai atunci când trebuie să se depăşească maximul special. Deci, pentru a ajunge la maximul special nu este necesară sporirea pedepsei. Apreciind că pedeapsa ce trebuie aplicată se situează la nivelul maximului, instanţa o va fixa de la început în acest maxim[79].


MECANISMUL DE SANCŢIONARE


Pedepsele principale
Acestea au un rol esenţial în realizarea funcţiilor de constrângere şi reeducare a celor care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni.
          Prin pedeapsa principală se înţelege pedeapsa pe care instanţa judecătoreasca o poate aplica singură: ca unica sancţiune pentru fapta penală săvârşită.
          Orice infracţiune prevăzuta în partea specială a Codului penal sau într-o lege specială trebuie să aibă prevăzuta ca situaţie o pedeapsă principală. În cazul infracţiunilor sancţionate cu pedepse alternative (de exemplu închisoare sau amenda) ambele pedepse sunt principale, dar ele nu pot fi aplicate cumulativ.
          Desigur, ca pedeapsă principală poate fi însoţită în anumite cazuri, prevăzute de legea penală, de o pedeapsa complimentară sau accesorie.
          Din analiza dispoziţiilor din partea generală a Codului penal cu privire la stabilirea pedepselor se poate observa că a fixat condiţiile şi limitele generale (minime şi maxime) de aplicare a pedepselor cu detenţiunea pe viata, închisoare şi amendă, iar în partea specială sau în legile penale speciale se prevăd limitele speciale ale fiecărei pedepse, dar se înscriu în limitele generale[80].
          Totodată, plecând de la sediul reglementarii, în legătură cu modul de sancţionare a recidivei postexecutorii sunt posibile următoarele situaţii:
O primă situaţie vizează ipoteza stabilirii pedepsei detenţiunii pe viaţă pentru cea de–a doua infracţiune. În acest caz, instanţa va aplica pedeapsa detenţiunii pe viata. În această situaţie nu se va aplica nici un spor.
          Aplicarea unui spor de pedeapsă pentru sancţionarea recidivei postexecutorii poate deveni însă, posibilă în caz de înlocuire ulterioară a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, întrucât prin aceasta nu s-ar depăşi limita maximă generală (de 30 de ani), deoarece înlocuirea se face potrivit art. 55 Cod penal “cu închisoare pe timp de 25 de ani”[81]. Se va reţine recidiva, chiar şi în lipsa vreunei agravări aşa cum am arătat anterior, deoarece acesta are şi alte consecinţe pe planul unor instituţii de drept penal şi procedura penală[82].
A doua situaţie vizează ipoteza stabilirii pentru cea de-a doua infracţiune a pedepsei închisorii. În acest caz instanţa va putea aplica o pedeapsă cuprinsă între minimul şi maximul special (cu aplicarea tuturor regulilor privind individualizarea pedepsei) şi în ipoteza în care maximul nu este îndestulător, va putea să-i adauge un spor până la 10 ani.
          Potrivit reglementarii în vigoare agravarea pedepsei prevăzuta de lege pentru cea de-a doua infracţiune este facultativă, fiind condiţionată de constatarea în mod real a unei periculozităţi sociale sporite a infractorului recidivist, care să justifice astfel de agravare. Prin urmare, în raport de gradul de pericol social al făptuitorului, instanţa judecătoreasca are mai multe posibilităţi, putând aplica o pedeapsa între minimul şi maximul special prevăzut de textul de incriminare, o pedeapsă mai apropiată sau egală cu maximul special ori o pedeapsa superioară maximului special prin adăugarea unui spor până la 10 ani.
          Stabilirea pedepsei între limitele speciale se face conform criteriilor de individualizare reglementate în art. 72 Cod penal.
          După cum reiese din dispoziţiile art. 39 alin. 4 Cod penal sporul se adaugă la maximul special. Este nelegal procedeul instanţei[83] care, în cazul recidivei postexecutorii, stabileşte o pedeapsă, între limitele prevăzute de textul incriminator şi apoi la această pedeapsă concretă adaugă un spor. Ideea de spor este legată de necesitatea depăşirii unei limite (maximul special al pedepsei). Când nu este cazul ca aceasta limita să fie depăşită, nu apare justificată aplicarea unui spor. Astfel, se poate aplica un spor de pedeapsă numai atunci când instanţa considera că făptuitorul trebuie sancţionat cu o pedeapsa prin care să se depăşească maximul special. Când instanţa nu a ajuns la asemenea concluzie se impune să fixeze pedeapsa dintre minimul şi maximul special, ţinând seama de faptul că inculpatul este recidivist, fără a mai fi necesar aplicarea unui spor de pedeapsă.
          Instanţa, reţinând că inculpatul C.I. se află în stare de recidivă postexecutorie faţă de executarea unei pedepse de 3 ani si 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 476/1989 a Tribunalului Timiş, în baza art. 208 alin. 1, art. 209 lit. c, e Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 39 alin. 4 Cod penal, l-a condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat.
          În susţinerea acestei teze s-au adus argumente desprinse chiar din modul de redactare a textului art. 39 alin. 4 Cod penal. Astfel, s-a subliniat că însăşi expresiile legiuitorului “în cazul recidivei prevăzute de art. 37 lit. b se poate aplica o pedeapsa până la maximul special” şi “dacă maximul special este neîndestulător se poate adăuga un spor”, evidenţiază pe de o parte faptul că atunci când instanţa apreciază că făptuitorului recidivist îi este suficientă o pedeapsă cu închisoarea care să nu depăşească maximul special, îi va aplica o singură pedeapsă care să reflecte pericolul social concret al infractorului, iar pe de altă parte, că aplicarea unui spor devine posibilă numai atunci când se apreciază că maximul special nu este îndestulător.
          Aplicarea pedepsei se face între limitele legale în baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, în raport cu periculozitatea infractorului, relevată printre altele şi în starea de recidivă postexecutorie şi va putea fi orientată mai mult sau mai puţin spre minimul ori maximul special sau chiar egală cu el[84].
          Instanţa de judecată este obligată să ţină seama, atunci când aplică pedepse, de toate criteriile prevăzute art. 72 Cod penal, printre care figurează şi criteriul pericolului social concret al faptei. În acest sens, se ţine seama atât de valoarea prejudiciului, iar dacă inculpatul este şi recidivist şi de natura celor doua infracţiuni comise, putându-se să se stabilească o pedeapsă care să se apropie de maximul special corespunzător pericolului social concret al faptei, deşi nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante, iar inculpatul este recidivist.
În speţă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de furt din avutul obştesc de produse agricole de pe câmp, care a fost şi recuperat. El este recidivist în sensul ca mai fusese condamnat pentru infracţiunea de vătămare corporala, instanţa de recurs apreciind că, întrucât recidiva provenea dintr-o infracţiune de altă categorie (de alta natura decât cea reţinuta prin actul de trimitere în judecata, se poate aplica o pedeapsă apropiată de minimul special corespunzător pericolului social concret al infracţiunii comise, chiar dacă  în favoarea sa nu puteau fi reţinute circumstanţe atenuante.
În caz de tentativa săvârşită în caz de recidivă postexecutorie, agravarea decurgând din starea de recidivă va trebui raportată la limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă, ţinându-se seama de prevederile sancţionatoare ale tentativei cuprinse în art. 21 Cod penal.
          Referitor la ordinea de aplicare a dispoziţiilor legale la tentativă şi recidivă, aceasta este următoarea: mai întâi trebuie să se facă aplicarea art. 98 Cod penal şi numai după aceea să se aplice dispoziţiile art. 110 – 112 Cod penal.
          Tentativa ori de câte ori cade sub incidenţa legii penale constituie ca şi actele preparatorii pedepsibile şi infracţiunea consumată, o forma infracţionala. Tentativa prezintă toate caracteristicile unei infracţiuni: este săvârşită de un subiect, persoana fizică, responsabilă; este îndreptata împotriva unui obiect, adică a unor relaţii sociale ocrotite de legea penală; din punct de vedere obiectiv, constă într-o activitate materială ilicită, latura sa obiectivă, concretizată în acte de executare a unei infracţiuni; în sfârşit, sub raportul laturii subiective se caracterizează prin intenţia săvârşirii infracţiunii a cărei executare s-a început. Tentativa prezintă deci, aceleaşi caracteristici generale ca şi infracţiunea consumată, ea se deosebeşte de aceasta numai prin neexutarea în întregime a acţiunii constitutive sau prin nesurvenirea rezultatului infracţional, dar oricum ea are o latură obiectivă proprie definită de art. 96 Cod penal, combinat cu textul incriminator al infracţiunii încercate. În ultimă analiză, deci, tentativa fiind o faptă incriminata şi pedepsită, este ea însăşi o infracţiune.
          Împrejurarea ca limitele pedepsei, pentru tentativă se stabilesc în raport de pedeapsa infracţiunii consumate, nu afectează concluzia că tentativa are o pedeapsa a sa, după cum împrejurarea ca tentativa reprezintă o formă incompletă a unei infracţiuni nu influenţează constatarea că ea e incriminată distinct şi are prin sine însăşi caracterul şi trăsăturile unei fapte penale.
          În aceasta condiţie, ni se pare greu de admis că tentativa ar putea fi socotită ca o scuză legală şi numai pentru acest temei, în operaţia de stabilire a pedepsei, aplicarea art. 98 Cod penal trebuie să preceadă aplicarea art, 110 – 112 Cod penal.
          Dacă tentativa este, aşa cum am arătat, o forma infracţionala cu un conţinut şi pedeapsă proprie, atunci, în mod firesc agravarea decurgând din starea de recidivă trebuie să aibă loc după ce, prin aplicarea art, 98 Cod penal s-au stabilit limitele legale ale pedepsei pentru tentativă, fără a fi nevoie să recurgem la dispoziţia art. 160 Cod penal. Textele art 110 – 112 Cod penal arată intr-adevăr, că cel aflat în stare de recidivă de la crimă la delict sau de la delict la delict va fi pedepsit “cu maximul pedepsei prevăzute de lege pentru acel delict”, la care se poate adăuga un plus de pedeapsa, neputându-se depăşi maximul general; or, faţă de caracterul infracţional propriu al tentativei prin “delictul” săvârşit, în sensul art. 110 – 112 Cod penal, trebuie să se înţeleagă nu numai infracţiunea consumată, ci şi tentativa şi chiar actele pregătitoare pedepsibile.
          Aplicându-se mai întâi dispoziţiile art. 110 – 112 Cod penal s-ar ajunge la situaţia ca limitele pedepsei abstracte pentru tentativa să difere după cum infractorul este sau nu recidivist, ceea ce nu rezulta din prevederile legale ce reglementează materia tentativei.
          Este adevărat că prin aplicarea cu prioritate a art. 98 Cod penal faţă de art. 110 – 112, se ajunge ca infractorului recidivist să i se poată aplica o pedeapsă până la 12 ani închisoare corecţionala, indiferent dacă a săvârşit o tentativă sau o infracţiune consumată, nu este mai puţin adevărat ca minimele pedepselor aplicabile în aceste două situaţii nefiind identice pedepsele pentru tentativa şi infracţiunea consumata nu coincid, iar o justa individualizare a pedepselor este posibilă.
          În ceea ce s-a arătat mai sus, în speţa, instanţa trebuia să constate mai întâi, că potrivit art. 98 Cod penal pedeapsa pentru tentativa infracţiunii de furt calificat, reţinută în sarcina lui A.S. era închisoarea corecţională de la 6 luni la 1 an şi după aceea, în baza art. 111 Cod penal, să conchidă că numitei urmează a i se aplica maximul acestei pedepse (de 1 an), la care se poate adăuga un plus, fără a se putea depăşi maximul general. Pedeapsa de 6 luni corecţională aplicată de instanţa de fond, fără a se fi recunoscut în favoarea inculpatei circumstanţe atenuante, este deci nelegală. Tribunalul regional deşi nu putea majora aceasta pedeapsa deoarece era sesizată numai cu recursul inculpatei, trebuia totuşi să se învedereze greşeala instanţei de fond în considerentele deciziei pronunţate.
          În ipoteza în care legea prevede pedepse alternative pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie (închisoare şi amendă) instanţa va trebui, în prealabil să se fixeze asupra uneia dintre aceste pedepse, iar apoi să facă aplicarea dispoziţiilor de sancţionare ale recidivei în raport cu pedeapsa aleasă.
          Pentru aplicarea sporului nu se poate depăşi maximul general al închisorii prevăzut art. 53 Cod penal ( 30 ani închisoare), acesta fiind conceput de legiuitor ca o limita superioară a cărei încălcare împiedica realizarea însăşi a finalităţii închisorii ca pedeapsa[85]. Totodată, pedeapsa stabilita în urma aplicării regulilor de sancţionare ale recidivei postexecutorii nu poate depăşi nici limitele prevăzute de art. 80 alin. 3 Cod penal şi anume 25 de ani, dacă maximul special al fiecărei infracţiuni este de cel mult 10 ani si de 30 de ani daca maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani.
A treia situaţie posibila în legătură cu sancţionarea recidivei postexecutorii priveşte stabilire pedepsei amenzii pentru noua infracţiune săvârşita în stare de recidivă.
          Instanţa judecătoreasca are posibilitatea să aplice această sancţiune atunci când în norma de incriminare se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an alternativ cu pedeapsa amenzii. Maximul special al pedepsei amenzii poate fi de 10.000.000, 15.000.000 şi 30.000.000 lei (art. 63 alin. 2 si 3 Cod penal). Ultimul este stabilit de legiuitor în cazul infracţiunilor pentru care legea a prevăzut pedeapsa închisorii mai mare de 1 an alternativ cu pedeapsa amenzii, acesta constituind ipoteza care interpretează materia recidivei, deoarece pentru cel de-al doilea termen se cere ca pedeapsa prevăzuta de lege să fie închisoare mai mare de 1 an.
          Ţinând seama de gradul de pericol social concret al infractorului, instanţa poate să aplice un anumit cuantum până la maximul ei special, iar dacă acest maxim este neîndestulător mai poate aplica un spor de cel mult doua treimi din maximul special. În cazul în care potrivit art. 39 alin. 4 Cod penal instanţa ar considera în situaţia recidivei postexecutorii, că maximul special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită, deşi este cel mai ridicat (30.000.000) este totuşi neîndestulător, prin aplicarea sporului care nu poate fi mai mare de doua treimi din acel maxim, nu s-ar putea depăşi maximul general al amenzii (50.000.000) prevăzut de art. 53 pct. 1 lit. c Cod penal aşa cum a fost modificat[86].
          În situaţia în care primul termen consta într-o condamnare pentru un concurs de infracţiuni, pentru a exista recidiva postexecutorie este necesar ca infracţiunea să fie săvârşită după executarea pedepsei rezultate (aplicata pe întreg concursul de infracţiuni din care este alcătuit primul termen).
          În ipoteza în care cel de-al doilea termen este compus dintr-un concurs de infracţiuni,  potrivit opiniei unice exprimate în literatură şi practică, se procedează mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurenta în parte dacă îndeplineşte condiţiile recidivei (art. 39 alin. 4 Cod penal) urmând a se aplica apoi regulile concursului de infracţiuni în vederea stabilirii pedepsei rezultate (art. 34 Cod penal)[87].
          Instanţele au reţinut că după executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 842/1988 a Judecătoriei Arad inculpatul F.V. a săvârşit o infracţiune de distrugere şi trei infracţiuni de ultraj aflate în concurs real. Făcând aplicarea regulilor de sancţionare ale recidivei postexecutorii cu privire la fiecare infracţiune concurenta s-a stabilit in baza art. 217 alin. 1 raportat la art. 231 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal o pedeapsa de 6 luni închisoare şi în baza art. 239 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal cate o pedeapsa de 2 ani închisoare. Apoi în baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare care a fost sporită cu 3 luni, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultată  de 2 ani şi 3 luni închisoare.
          Cumularea sporurilor prevăzute de art. 39 şi art. 34 Cod penal este posibilă la fel ca în situaţia recidivei postcondamnatorii, dacă numai prin aplicarea lor se

poate asigura o individualizare justă a pedepsei, cu condiţia să nu depăşească limitele prevăzute în alin. 3 al art. 80 Cod penal.


Pedepsele complimentare şi masurile de siguranţă

          Referitor la pedepsele complimentare, legea nu cuprinde nici o prevedere în materia sancţionării recidivei postexecutorie. Tăcerea legii a fost interpretata în literatura juridică[88], în sensul că starea de recidivă postexecutorie nu poate produce efecte agravante asupra pedepselor complimentare, care urmează a fi aplicata după regulile şi în limitele obişnuite. Ea le efectuează doar în mod indirect, întrucât odată cu pedeapsa principală stabilita după regulile de sancţionare ale recidivei postexecutorii, se poate aplica si o pedeapsa complimentara în condiţiile legii.
          Prin sentinţa penală nr. 1019 din 26 iulie 1965 al Tribunalului popular al oraşului şi raionului Timişoara, inculpatul D.I. aflat în stare de recidivă, a fost condamnat, ca urmare a recunoaşterii unor circumstanţe atenuante în favoarea lui, la 1 an şi 8 luni închisoare corecţională, precum şi la 5 ani interdicţie corecţională constând în interzicerea dreptului de a alege şi a fi ales prevăzuta de art. 58 pct. 1 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului obştesc prevăzută de art 524, 5361 , 525 pct. 2 lit. b si pct. 4 lit. c Cod penal şi pedepsită potrivit dispoziţiilor art. 525 alin. final cu aplicarea art. 159 Cod penal.
          Sentinţa a rămas definitivă în urma confirmării ei prin decizia penală nr. 2123 din 7 septembrie 1965 de către Tribunalul regional Banat.
          Printr-o alta sentinţă penală, nr. 689 din 19 mai 1965, a aceluiaşi Tribunal, inculpatul C.S. a fost condamnat în condiţiile similare (reţinerea stării de recidivă şi recunoaşterea unor circumstanţe atenuante personale) la 3 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională constând din suspendarea executării drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 – 4 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată  prevăzuta de art. 529 si 531 pct. 1 Cod penal cu aplicarea art. 159 Cod penal. Inculpatului C.S. i s-a mai aplicat prin aceeaşi sentinţă, pedeapsa de 1 an închisoare corecţională suspendarea exercitării aceloraşi drepturi, mai înainte amintite, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului personal prevăzută de art. 524, 525 pct. 1 lit. d şi pedepsită potrivit dispoziţiilor art. 525 alin. final cu aplicarea art. 159 Cod penal.
          În baza art. 101 şi 105 Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute în total 3 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională constând din suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 – 4 Cod penal.
          Şi această sentinţa a rămas definitivă ca urmare a confirmării ei de către Tribunalul regional Banat prin decizia penală nr. 1579 din 6 iulie 1965.
          În practica de judecată a Tribunalului popular al oraşului şi raionului Timişoara s-au conturat doua tendinţe, rod a doua concepţii diferite, cu privire la aplicarea pedepsei complimentare a interdicţiei corecţionale, în cazul reţinerii stării de recidivă.
          Una din tendinţe, cu aspect de generalitate, susţine necesitatea aplicării maximului pedepsei complimentare a interdicţiei corecţionale, în cazul reţinerii stării de recidivă. Prima din cele doua sentinţe menţionate mai sus reflectă edificator această orientare.
          Cea de-a doua tendinţă consideră, că starea de recidivă nu influenţează aplicarea pedepselor complimentare, ci numai a celor principale, astfel chiar şi în această situaţie să stabilească interdicţia corecţională între limitele prevăzute de dispoziţiile speciale ale Codului penal. Aceasta concepţie şi orientare se reflecta în soluţia cuprinsă în cea de-a doua dintre soluţiile menţionate.
          Aparent, o discuţie asupra temeiniciei uneia sau celeilalte din aceste doua orientări ar prezenta o minimă importanţă din moment ce, şi într-un caz şi în celalalt pedeapsa complimentară stabilită nu depăşeşte maximul special ori general prevăzut de lege.
În realitate această discuţie se impune întrucât duce la o soluţionare de principiu a problemei determinării felurilor de pedepse asupra cărora îşi întinde efectele starea de recidivă.
          Apoi, ea este de natură a contribui la realizarea corectă a unor principii de bază ale răspunderii penale şi anume: legalitatea acesteia şi individualizarea ei juridică.
          Limitarea în anumite condiţii a exercitării unora din drepturile fundamentale cetăţeneşti, prin aplicarea pedepselor complementare, trebuie făcuta cu atenţie maximă, în mod corect şi realist, cu cunoaşterea exactă a legii ce le prevede şi a mecanismului lor de stabilire.
Credem că interpretarea şi concepţia potrivit căreia starea de recidivă nu influenţează aplicarea pedepselor complementare, printre care şi interdicţia corecţională, este singura legală şi justă. Iată argumentele care constituie fundamentul logic şi juridic al acestei concepţii.
A. Este ştiut că starea de recidiva se naşte atunci când o persoana, în urma executării ori graţierii unei pedepse criminale, precum şi a unei pedepse corecţionale mai mari de 6 luni, ori a trei pedepse privative de libertate mai mici de 6 luni, aplicate pentru delicte de aceeaşi natura, săvârşeşte o noua crimă sau un nou delict într-un termen prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, reţinerea stării de recidivă (mare sau mică) depinde doar de executarea ori graţierea unei pedepse principale privative de libertate. În mod logic starea de recidivă, având ca prim termen doar o pedeapsă principală ce nu şi-a îndeplinit rolul educativ pentru care a fost aplicată, nu poate avea efecte decât asupra aceluiaşi fel de pedeapsă din cele prevăzute de lege pentru infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al ei. Niciodată legea noastră penală nu caracterizează starea de recidivă ori consecinţele ei şi sub aspectul pedepselor complimentare.
De aici trebuie trasă concluzia că dispoziţiile art. 109 – 119 Cod penal, care prevăd starea de recidivă, reglementează doar mecanismul aplicării pedepselor, în situaţia constatării acestei cauze de agravare a răspunderii penale. Legiuitorul a lăsat instanţelor de judecată şi în acest caz posibilitatea de a stabili pedepsele complimentare între limitele prevăzute de lege în funcţie de gravitatea infracţiunii şi gradul de pericol social al infractorului.
          Mecanismul aplicării sancţiunii  în caz de recidivă presupune regula stabilirii maximului de pedeapsă prevăzut de lege pentru acel delict, cu posibilitatea adăugării unui plus fără a se putea depăşi maximul general. Aşa cum, nimeni nu   s-a gândit vreodată ca plusul de pedeapsă reglementat de acele dispoziţii s-ar referi şi la pedepsele complementare, tot aşa nimeni nu ar trebui să ajungă la concluzia că s-ar aplica în mod obligatoriu cu privire la aceleaşi pedepse cea dintâi regula a recidivei, constând în stabilirea maximului sancţiunii prevăzută pentru acea faptă.
          B. Din moment ce este unanim acceptat că recunoaşterea circumstanţelor atenuante nu poate avea ca efect scăderea interdicţiei corecţionale sub minimul prevăzut de lege, tot aşa trebuie să ajungă la concluzia (şi acesta pentru identitatea de raţiune) că nici recidiva – cauză de agravare a răspunderii penale – nu are vreun efect asupra aceluiaşi fel de pedeapsa. În concepţia opusă se spune că prin efectul recidivei trebuie să se stabilească maximul pedepsei complimentare, care nu poate fi apoi micşorată prin efectul circumstanţelor atenuante, din moment ce “s-a stabilit” că acestea n-o influenţează.
          Se porneşte aici de la prevederile dispoziţiilor art. 111 Cod penal care se referă  la “maximul pedepsei prevăzute de lege pentru acel delict” fără a face nici o deosebire după felul pedepselor.
          Aceste dispoziţii sunt interpretate însa, în această concepţie fără a le confrunta cu prevederile art. 157 Cod penal, care conţine o formulare identică, vorbind despre micşorarea “pedepsei prevăzută de lege”, deşi se refera doar la pedepsele principale.
          C. Daca pedepsele privative de libertate trebuie să oglindească gradul de pericol social al faptei şi al infractorului, aceeaşi exigenţă se impune şi pentru pedepsele complimentare. Deosebirea consta însa în faptul că mai întâi se decide pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală, ţinându-se seama de toate circumstanţele legale de agravare şi atenuare, precum şi de circumstanţele judiciare, şi numai după aceea se aplica şi pedeapsa complimentară, ca o adăugire, ca un alt instrument menit să asigure realizarea scopurilor sancţiunii.
          Din aceasta rezultă necesitatea adecvării pedepsei complimentare la natura şi durata pedepsei principale. Pedeapsa complimentară îşi justifică denumirea nu numai pentru că se adaugă după pedeapsa principala, ci şi pentru ca o completează.
          De aceea cauzele de majorare sau de reducere a pedepsei principale nu se aplica în mod direct şi pedepsele complimentare, ci ele le efectuează în mod indirect, în sensul ca odată pedeapsa principala stabilita în raport cu toate agravările şi atenuările legale şi juridice, acestei pedepse i se ataşează,  pentru a-i complini sarcinile, o pedeapsă complimentară, corespunzătoare în natura şi durata.
          Ideea că aplicabilitatea şi natura pedepselor complimentare sunt în raport cu natura şi cuantumul individualizat al pedepsei principale este exprimata în termeni clari în decizia de îndrumare numărul 19/1963. De aici se poate trage concluzia logica, ca şi durata pedepsei complimentare trebuie să fie stabilita de instanţa în mod corespunzător duratei pedepsei principale, căci pedeapsa complimentară este destinată să reflecte acelaşi grad de pericol social al faptei şi infractorul pe care, în prealabil şi în principal îl reflecta pedeapsa principală.
În concluzie, recidiva are un efect agravant în legea noastră penală numai cu privire la pedepsele principale. Sublinierea acestei idei s-a dovedit necesară pentru evitarea tendinţei grăbite de aplicare mecanica în caz de recidivă maximului pedepsei complimentare, fără ca acest efect să rezulte din lege. O asemenea tendinţă împiedică instanţa de judecată sa proporţionalizeze just pedepsele complimentare şi să le armonizeze cu pedeapsa principală în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de pericolul social pe care îl prezintă autorul.
          Pentru a exprima în sentinţa pronunţată principiul justei individualizări a răspunderii penale instanţa de judecată trebuie să cântărească de la caz la caz, şi în situaţia infractorilor recidivişti, pedepsele complimentare pe care le aplică, stabilindu-le între limitele prevăzute de lege. În felul acesta va fi ocrotită situaţia de a se stabili o pedeapsa principală mică (mai mare de 6 luni) şi o pedeapsă complimentară  maximă pentru sancţionarea aceleiaşi infracţiuni.
          S-a invocat un argument dedus din interpretarea art. 37 lit. b Cod penal, potrivit căruia existenta recidivei postexecutorii este legată doar de executarea, graţierea sau prescrierea executării pedepsei principale, astfel încât este firesc ca agravarea tratamentului penal să se răsfrângă în exclusivitate asupra pedepsei principale.
          În ceea ce ne priveşte, suntem de părere ca atât pedepsele complimentare cât şi măsurile de siguranţă stabilite pentru infracţiunea săvârşita în stare de recidivă postexecutorie se vor aplica şi executa în întregime[89].
          În ipoteza în care s-au săvârşit în stare de recidivă postexecutorie mai multe infracţiuni concurente pentru care s-au stabilit pedepse complimentare şi măsuri de siguranţă distincte, regula anunţată în materia sancţionării recidivei mari postexecutorii privind cumularea celor de natură diferită ori de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, la fel ca şi aplicarea celei mai grele dintre cele de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut este valabilă şi în cazul sancţionării recidivei mari postexecutorii.

2. SANCTIONAREA RECIDIVEI MICI

          Regimul sancţionator al recidivei mici este reglementat în art. 39 alin. 5 Cod penal. Potrivit acestui text, pentru sancţionarea micii recidive se aplica în mod corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente (1 – 4) ale aceluiaşi articol.




Întrucât, recidiva mică poate exista fie ca recidiva postcondamnatorie, fie ca recidiva postexecutorie, legea prevede ca la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru fiecare formă de recidivă sunt aplicabile după caz dispoziţiile privitoare la sancţionarea recidivei postcondamnatorie (alin. 1 – 3 ale art. 39 Cod penal) sau cele privitoare la sancţionare recidivei postexecutorii (alin. 4 al art. 39 Cod penal), în funcţie de modalitatea care o prezintă în concret mica recidivă.
          Tratamentul juridic al acestei forme este identic cu cel al recidivei mari sub aspectul efectului agravant, dar se deosebeşte de acesta în ce priveşte mecanismul de aplicare a pedepsei în ipoteza recidivei mici postcondamnatorii datorita caracterului plural al primului termen.

2.1. Aplicarea pedepsei in cazul recidivei mici postexecutorii

          În cazul recidivei mici postexecutorii, mecanismul de aplicare a pedepsei este identic cu cel aplicat în cazul recidivei mari. Astfel, făcându-se în mod corespunzător aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. 4 Cod penal cu privire la marea recidivă postexecutorie, instanţa poate stabili pentru infracţiunea care constituie al doilea termen, o pedeapsa până la maximul special legal la care poate adaugă dacă acesta ar fi neîndestulător un spor până la cel mult 10 ani, dacă infracţiunea este sancţionată cu închisoare sau o pedeapsa până la maximul special prevăzut de textul incriminator la care va putea adaugă un spor în cazul în care va fi necesar, de cel mult 2/3 din acest maxim, dacă infracţiunea este sancţionată cu amendă. Aceasta nu înseamnă evident, că instanţa nu ar putea stabili o pedeapsă până la maximul special, în lipsa recidivei. Legea are în vedere doar mecanismul de aplicare a pedepsei în cazul recidivei postexecutorii (mari sau mici), intenţionând să evidenţieze faptul că pedeapsa se stabileşte într-un singur timp, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşita, cu posibilitatea majorării, în condiţiile şi în măsura arătate în art. 39 alin. 4 Cod penal, iar sporul se adaugă nu la pedeapsa concretă stabilita de instanţa, ci la pedeapsa legală, spre deosebire de sancţionarea recidivei postcondamnatorie (mari sau mici). Aplicarea pedepsei între limitele speciale se face, ţinând seama atât de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal cât şi starea de recidivă (mica recidiva postexecutorie) şi numai dacă aceste limite sunt considerate insuficiente pentru a asigura o represiune penală adecvată şi va putea depăşi maximul special.
În situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege detenţiunea pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată.
          În ceea ce priveşte pedepsele complimentare şi masurile de siguranţa, sunt aplicabile aceleaşi reguli arătate anterior când am tratat sancţionarea recidivei mari postexecutorii.



















B I B L I O G R A F I E

STUDII   DE   SPECIALITATE


·        C. Bulai: Drept penal roman, partea generală, vol. I, Casa de editura şi presa “Sansa” SRL,  Bucureşti, 1992.
·        C. Mitrache: Drept penal roman, partea generală, vol. I, Casa de editura şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1997.
·        G. Antoniu: Comentarii în practica judiciară penală, vol I, partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988.
·        G. Kovacs: Examen de practica judiciara în materia recidivei postcondamnatorii şi a pluralităţii intermediare, în “Revista de Drept” nr. 10/1981.
·        G. Grigoras: Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969.
·        Gh. Mateut: Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
·        Gh. Mateut: Criminologie (note de curs) Universitatea de Vest, “Vasile Goldis”, Arad 1993.
·        Gh. Mateut: Elemente  de logică juridică, Ed Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi 1994.
·        Gh. Mateut: Instituţia plurirecidivei şi regimului de sancţionare al acesteia, în “Dreptul” nr. 10 – 11 /1995.
·        Gh. Mateut: Sancţionarea recidivei postcondamnatorii în “Dreptul” nr. 5 – 6 /1994.
·        I. Dumitru: Aplicarea sporului de pedeapsa pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă, în “Dreptul” nr. 4/1996.
·        I. Dumitru: Aplicarea legii penale mai favorabile infractorilor minori după adoptarea legii nr. 104/1992 în revista “Dreptul”, nr. 3/1994.
·        I. Filipas: Drept penal, partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,  1993.
·        I. Hepkal: Efectele recidivei asupra pedepsei complimentare privative de drepturi, în “Justiţia noua” nr. 5/1966.
·        I. Oancea: Dreptul penal comparat, partea generală, vol. II Cluj, 1923.
·        I. Oancea: Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
·        I. Poenaru: Modificarea Codului penal, Legea nr. 6/29.03.1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
·        I. Tanoviceanu: Tratat de drept şi procedura penală, vol. II, tipografia “Curierul judiciar”, Bucureşti 1925.
·        L. Biro: Efectele graţierii condiţionate asupra reabilitării şi recidivei, “Revista Română de Drept”, nr. 2/1973.
·        L.Biro: Consideraţii privitoare la existenta concursului ideal de infracţiuni şi a stării de recidivă, în ”Revista Romana de Drept”, nr.7/1967
·        L.Margocsy: nota (1) la Tribunalul judeţean Bihor, Decizia penală,nr.5/1982
·        M.Basarab: Drept penal, partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1992
·        M. Basarab: Probleme actuale ale dreptului penal, în “Revista de Drept Penal”, nr. 7/1994
·        M. Petrovici: Unele aspecte ale necorelării dispoziţiilor legale referitoare la pluralitatea intermediara şi cele privind recidiva, “Dreptul” nr. 9 – 12/1999.
·        M. Zolyneak: Drept penal, partea generală, vol. III, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi 1993.
·        M. Zolyneak: Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, în “Revista Română de Drept” nr. 6/1983.
·        N. Buzea: Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sibiu, Alba Iulia, 1941.
·        N. Giurgiu: Infracţiunea,   Ed. “Sansa”, Iaşi 1996.
·        O. Loghin, A. Filipas: Drept penal, partea specială, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti 1993.
·        R. Gassin: Criminologie,  Dalloz, 1990.
·        T. Pop: Drept penal comparat, vol. II, Cluj 1923.
·        V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazar, Gh. Nistorean, I. Molnar, Al. Boroi: Drept penal, partea generala, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1992.
·        V. Dongoroz: Drept penal, Bucureşti 1939.
·        V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici: Modificări aduse Codului Penal şi Codului de Procedură Penală prin actele normative din anii 1956 – 1960, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1962.
·        V. Dongoroz, Siegfried Kahane, I. Oancea, Iosif Fodor, N. Iliescu, Constantin Bulai, R. Stanoiu: Explicaţii teoretice ale Codului Penal Roman, vol. I
·        V. Papadopol: Practica judiciară penală, vol. I, partea generală.
·        V. Ramureanu: Recidiva în reglementarea noului Cod Penal, în “Revista Română de Drept”, nr. 6/1969.
·        V. Ramureanu: Comentariul în Codul Penal comentat şi adnotat, partea generală.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu