Treceți la conținutul principal

Realismul


Realismul este un curent literar care ia naştere în secolul al XIX-lea şi domină în bună parte şi secolul nostru. Dintre speciile literare, romanul se află în prim-planul preocupării scriitorilor realişti. În principal, realismul preferă romanul-fluviu, desfăşurat pe mai multe planuri narative, cu acţiune amplă şi numeroase personaje şi în care sunt reconstituite cu minuţiozitate amănuntele unei epoci istorice. Scriitorul realist prezintă moravurile, viaţa culturală, mecanismul social, oferind impresionant de multe informaţii despre epoca transfigurată artistic. De multe ori, descrie arhitectura epocii, străzi şi clădiri unanim cunoscute, reproduce articole de ziar, comentează cărţile de succes, copiază documente istorice, prezintă îmbrăcămintea personajului, pentru a-i sublinia caracterul sau personalitatea, dar semnalează şi amănunte strict legate de modă. Toate acestea contribuie la impresia de frescă socială-tablou amplu ce surprinde toate sectoarele curente ale cotidianului.
Raportarea operei lui Rebreanu trebuie făcută la Tolstoi, Dostoievski, prin prezenta ideii ca omul se purifica prin durere si prin întoarcerea la credinţă, la Zola incluzând elemente naturaliste, prin prezenta instinctualităţii, a obsesiei, scenele de durere , crime ,la Reymond prin descrierea ţărănimii, la Proust, prin prezenta memoriei involuntare. Ion, este un erou stendhalian precum Julien Sorel,  râvnind la o ascensiune sociala rapidă. E.Lovrinescu spunea: ”In psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuinţat, într-o măsură oarecare simplitatea artei clasice, reducându-l la instinctul principal, tot aşa cum eroii lui Moliere se organizează  in jurul unei singure mari pasiuni.
Enigma Otiliei este un roman realist obiectiv de tip balzacian, în primul rând prin tema abordată: moştenirea, care declanşează şi mobilizarea energiei umane ce se înfruntă. Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei” (schimbat de editor) şi ilustra motivul balzacian la paternităţii, concretizat în raportul dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia şi ceilalţi), pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Inceputul romanului realist se clădeşte pe secvenţe memorabile (aşa cum este venirea lui Felix în strada Antim) şi care trasează principalele planuri epice, sugerează conflictul său, uneori, prezintă personajele principale.
Scena care deschide romanul lui Călinescu este definitorie pentru tema operei şi pentru relaţia socială în care pătrunde Felix. Întâlnirea dintre un tânăr orfan şi Costache Giurgiuveanu se caracterizează prin neputinţa stabilirii unor punţi de comunicare. Scriitorul nu da explicaţii în legătură cu reacţia lui Costache din momentul în care îşi vede nepotul, ci realizează un amănunţit portret fizic.
Naraţiunea începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas:
          “Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârladului”.
Obicei străvechi ajuns până în zilele noastre, hora are rol social de confirmare a legăturilor dintre individ şi lume. Intrarea în horă presupune un adevărat ritual, pentru că reprezintă un mod de a anunţa intrarea adolescentului în rândul maturilor. Din acest motiv, momentul constituie un eveniment de confirmare.
Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul Pământului şi Glasul iubirii, romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război. O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul stă cu bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii satului ies la poartă întru întâmpinarea “domnilor”.
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, prin acţiuni, opiniile personajelor, caracterizarea făcută de către alte personaje şi autocaracterizarea.
Scriitorul, omniscient, vorbeşte în fiecare personaj, face aprecieri asupra lor.
Prin Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din literatura română (Hagi Tudose) şi universală (Gobseck, Goriot, Grandet), conturându-se un personaj complex. În raport cu moş Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi.
Povestea ascensiunii şi surpării lui Ion adună în cuprinsul ei, concentrată, închisă parcă într-un cerc, întreaga existenţă de altădată a Transilvaniei româneşti. Lumea ţărănească cu straturile ei nu fără comunicare unele cu altele, dar vizibil delimitate, lumea intelectualităţii săteşti: învăţătorul, preotul, apoi autorităţile: primarul, notarul, liota politicienilor în goană după voturi; de asemenea, datinile ardelene specifice, legate de horă, nuntă, înmormântare; într-un cuvânt, viaţa satului în toate înfăţişările ei alcătuieşte un amplu şi magistral caleidoscop în cuprinsul romanului lui Rebreanu. “Ion” este o densă monografie sau, mai precis, o epopee a satului românesc de peste munţi.
Autorul este omniscient (ştie totul), aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor etc.), pustie şi întunecată, având un aspect “bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se “dezghioga”, făceau din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Naraţiunea se desfăşoară obiectiv, de la relatarea omniscientă la notaţia succintă, lipsită de comentariile autorului. În general, romanul realist este lipsit de discurs retoric. Vocea auctorială nu imixtează acţiunea, ci o construieşte direct. Dintre scriitorii români reprezentativi pentru acest curent literar îi amintim pe Liviu Rebreanu, George Călinescu, Cezar Petrescu, Marin Preda, ş.a.
Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente ale romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice (alienarea, senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor eredităţii (Titi), toate intră în sfera modernului.
Prin romanul “Ion”, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.
Punând piatra de temelie a romanului românesc modern, Liviu Rebreanu s-a realizat ca un creator de primă însemnătate şi operele sale reprezentative şi-au asigurat în patrimoniul artei un loc privilegiat, alături de înfăptuirile de o rezistenţă verificată ale literaturii universale.













Comentarii