Razboiul Rece

           Războiul rece este termenul folosit pentru a descrie interesele relaţiilor între USA şi Uniunea Sovietică(URSS), fiecare fiind în fruntea unor alianţe de mare forţă, între 1947-1989. Războiul a fost ,,rece” deoarece relaţiile între cele două puteri au fost reci, dar nu s-au ,,înfierbântat” niciodată într-un război armat. Pe lângă tradiţionala rivalitate între cele două puteri, conflictul se baza şi pe o ciocnire de ideologii(între sistemul democratic capitalist din SUA şi sistemul totalitar din URSS).

          Conflictul nedeclarat

    Un potenţial conflict exista încă dinainte de cel de-al doilea război mondial, dar a fost ţinut sub tăcere datorită politicii de neimplicare a SUA şi preocupării URSS-ului pentru problemele sale interne, ceea ce însemna că Europa continua să fie arena principală a disputelor politice. Apoi, în timpul războiului, SUA şi URSS au luptat împreună împotriva puterilor naziste. După înfrângerea Germaniei Naziste, Europa era ruinată şi în scurt timp a devenit clar că statele europene nu se mai puteau compara cu SUA sau URSS de4venite cunoscute pe plan mondial ca ,,superputeri”.

        Cordialitatea dintre aliaţii sin timpul războiului a dispărut rapid, mai ales din momentul în care ambiţiile sovietice în Europa de Est au devenit evidente. Prezenţa victorioasei Armate Sovietice(Roşii) a fost decisivă pentru a impune în Polonia, Bulgaria, România, Ungaria, fosta Iugoslavie şi Albania guverne de orientare comunistă, care au reuşit apoi să suprime orice opoziţie. Aceste ţări  ,,satelit ” erau atent controlate de URSS. Democraţiile occidentale au sesizat în acest fapt planul de dominaţie mondială al mişcării comuniste condusă de sovietici. Pericolul părea cu atât mai mare cu cât existau partide comuniste şi în ,,lumea liberă(non-comunistă) ”.

      Cortina de fier

    Pentru păstrarea uni control total, statele comuniste s-au izolat de restul lumii, şi termenul de ,,Cortină de fier” a fost popularizat de Winston Churchill, pentru a desemna frontierele acestora; în consecinţă ,,în spatele cortinei de fier” semnifica ,,în interiorul blocului comunist”. Churchill a fost unul dintre primii susţinători ai războiului rece, dar în 1947 Truman, preşedintele SUA, preocupat fiind de securitatea Greciei şi Turciei, a anunţat ,,Doctrina Truman”. SUA a fost de acord să sprijine naţiunile libere care ,,luptau împotriva încercărilor de subjugare din partea minorităţilor înarmate sau a presiunilor externe”. Aceasta a însemnat că SUA va acţiona pentru restrângerea expansiunii comunismului: dictaturile non-comuniste asupra ,,popoarelor libere”erau tolerate şi într-adevăr au fost adese ori sprijinite de SUA în timpul Războiului Rece, mai ales în ţările sărace, unde ploiticile democratice ar fi putut aduce la putere un guvern comunist sau procomunist.

    SUA au venit ]n ajutorul Europei devastate de război, cu un program de ajutorare(Planul Marshall, 1948-1952) care grăbea procesul de refacere postbelică şi făcea mai puţin posibilă exploatarea comunistă a celor nemulţumiţi. Ca reacţie a sovieticilor la doctrina Trueman şi la planul Marshall s-a construit Cominformul, o organizaţie concepută pentru a coordona acţiunile partidelor comuniste aflate de ambele părţi ale Cortinei de fier. Puterea blocului Sovietic a fost consolidată ulterior de lovitura de stat din Cehoslovacia, din1948, care i-a adus pe comunişti la putere, şi de victoria comuniştilor chinezi în războiul civil împotriva naţionaliştilor. Cu toate acestea, dominaţia sovietică asupra mişcării comuniste internaţionale a suferit o înfrângere în plan propagandistic când liderul iugoslav, Tito, adept al independenţei, s-a hotărât să-şi urmeze propriul drum şi s-a separat de URSS.

    Ruptura dintre blocul Sovietic şi occident (cum erau numite ţările coaliţiei condusă de SUA) a fost completă odată cu blocada Berlinului, din1948-1949. Aceasta a avut loc ca urmare a divizării Germaniei ocupate între SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS. Sectorul sovietic fusese deja inclus în frontierele comuniste, dar el mai cuprindea şi o parte din capitala istorică , Berlin, şi ea împărţită între puterile ocupate. Berlinul de Vest are un avanpost al capitalismului în interiorul blocului sovietic, fiind o sursă de tensiuni şi dispute. Nemulţumirile au fost atât de mari încât, în iunie 1948, sovieticii au decis să izoleze capitala prin întreruperea traficului feroviar şi rutier. Răspunsul occidentului a fost un transport aerian de proporţii uriaşe, care aprovizionau Belinul de Vest cu bunuri şi alimente, până la ridicarea blocadei de către sovietici.

    Acesta a fost u important punct de cotitură. A fost reconfirmată hotărârea SUA de a apăra Europa şi divizarea de lungă durată a Germaniei în două state separate. În 1949 s-a fondat Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord(NATO) care reunea SUA, Canada şi puterile vest europene într-o alianţă militară. Admiterea Germaniei de Vest în NATO, în1955, a determinat crearea unei alianţe similare in est - Pactul de la Varşovia. Deşi liniile ostilităţilor erau clar demarcate şi fiecare parte se înarma, nu s-a ajuns la un război propriu-zis. Principalul motiva care a determinat această situaţie a fost crearea noilor arme termonucleare. SUA îşi demonstrează extraordinara putere în 1945 prin distrugerea oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki cu bombe atomice. În 1949 URSS-ul şi-a construit propriile bombe atomice. Ulterior ambele părţi au conceput bombe cu hidrogen, rachete şi alte de acest gen. În cele din urmă s-a recunoscut că un război nuclear ar distruge întreaga planetă.

    Nici una dintre cele două părţi nu a înlăturat posibilitatea unui război, dar conştientizarea consecinţelor alarmante a limitat acţiunile întreprinse. De exemplu, în blocul sovietic izbucneau din când în când mişcări şi revolte proreformiste sau chiar anticomuniste zdrobite de tancurile sovietice în timp ce occidentul privea neajutorat, conştient că o intervenţie militară ar fi provocat u  dezastru mondial. Drept urmare ,,războiul” dintre Est şi Vest a rămas un conflict rece, formal, implicând propagandă, spionaj, sancţiuni economice şi rivalitate pentru influenţă teritorială.

   

     

      Era Hruşciov

    Ocazional, lupta pentru extindere sau menţinerea influenţei în anumite zone ducea la războaie în care fiecare din cele două blocuri susţinea una din părţi, sau în care era implicată doar una dintre marile puteri. Aceste războaie rămâneau tradiţionale (non-nucleare), deşi iniţial nu se ştia niciodată acest lucru. Primul a fost războiul coreean(1905-1953), izbucnit atunci când Coreea de Nord(comunistă) a atacat Coreea de Sud. SUA şi puterile aliate au intervenit în forţă, apoi s-a implicat şi China şi în cele din urmă s-a ajuns la un punct mort.

    Dictatorul  sovietic Iosif Stalin a murit în 1953. Succesorul său a fost Nikita Hruşciov. Noul lider a modificat cele mai dure aspecte represive ale regimului stalinist, deşi URSS a rămas un stat aflat sub controlul total al unui singur partid. Pentru a-şi dovedi bunele intenţii, Hruşciov a dizolvat Cominformul şi a conceput o nouă doctrină a ,,convieţuirii paşnice”. Renunţând la ideea conform căreia un conflict între Est şi Vest era inevitabil, el a declarat că cele două sisteme puteau să se afle într-o competiţie paşnică: cea care va avea mai mult succes o va elimina pe cealaltă. Aşa s-a şi întâmplat în cele din urmă, deşi rezultatul nu a fost cel aşteptat de Hruşciov.

    Dar scăderea tensiunii a fost de scurtă durată. Berlinul de Vest provoca o veşnică iritare, deoarece pentru lumea comunistă el era un exemplu al vieţii occidentale prospere. De asemenea el oferea o rută relativ facilă de scăpare pentru germanii din est.

    În cele din urmă, când reformele şi tacticile lui Hurşiciov s-au dovedit incapabile de a determina puterile occidentale să se retragă, autorităţile din Germania de Est au ridicat un gard de sârmă ghimpată şi au construit un zid în jurul Berlinului de Vest – pentru a împiedica accesul propriilor cetăţeni în oraş. Acesta a fost o recunoaştere umilitoare a eşecului, dar Zidul Berlinului a reuşit să stabilizeze situaţia: Berlinul a încetat să mai fie scânteia care putea declanşa un alt război mondial.

    Probabil cea mai gravă criză postbelică a avut loc în Cuba. În 1959, revoluţionarul cubanez Fidel Castro a preluat controlul asupra insulei; apoi, în urma unor dispute cu SUA, s-a mutat în tabăra comunistă. SUA nu agrea prezenţa unui aliat sovietic în această regiune considerată întotdeauna ca făcând parte din sfera sa de influenţă; în plus, Cuba se afla la o distanţă destul de mică faţă de coasta SUA. Apoi după eşecul ruşinos al unei invazii a SUA în Cuba, susţinută de oponenţii exilaţi ai lui Castro, pe insulă au fost instalata rachete sovietice.

    Criza cubaneză a rachetelor

           Când SUA au descoperit ce se întâmpla, preşedintele John F.Kennedy a ordonat o blocadă navală pentru a împiedica alte rachete sovietice – care deja se aflau pe drum – să ajungă în Cuba. Pentru o perioadă de timp s-a crezut că temutul război mondial era pe punctul de a  izbucni; dar în cele din urmă URSS a fost de acord să-şi retragă rachetele. Acesta a fost o înfrângere pentru sovietici, dar Kennedy a evitat să-l umilească pe Hruşciov. Evident, acum ambele părţi erau conştiente de pericolele confruntării şi au luat măsuri pentru evitarea ei. Dar în pofida înţelegerilor limitate şi temporale, cursa înarmărilor a continuat, şi relaţiile americano-sovietice oscilau între perioade de detentă(relaxare a tensiunii) şi de reînnoite ostilităţi.

    În anii 1960 şi 1970 blocul sovietic a rămas aparent puternic cu toate că ruptura dintre URSS şi China a complicat relaţiile internaţionale.

    Sub conducerea lui Lenoid  Brejnev(1967-1982) arsenalul nuclear al URSS a atins o mărime comparabil cu cel al SUA; flota sovietică a fost şi ea extinsă iar influenţa sovietică părea în continuă creştere, deoarece în numeroase ţări din lumea a treia a fost impus prin intervenţia sovietică directă sistemul partidului unic. În schimb, SUA se împotmolise în Vietnam, implicând tot mai multe trupe şi echipament militar, fără a reuşi să înfrângă guerilele din Vietnamul de Sud, susţinute de statul comunist din nord. Distrugerile din Vietnamul de Nord datorate unor serioase bombardamente ale SUA au revoltat pături largi ale opiniei publice, în timp ce eşecul politicii adoptate a avut un efect demoralizant asupra SUA.

     Ademenirea Ursului

    Ascensiunea comunismului pe plan mondial era înşelătoare. În timpul lui Brejnev, cheltuielile militare au înghiţit aproape 15% din totalul venitului naţional. Ca o consecinţă a acestui fapt şi a sistemului de planificare centralizat, economia sovietică a alunecat tot mai mult în datorii. În 1979, armata sovietică a intervenit în Afganistan pentru a susţine un guvern de aceeaşi orientare şi s-a trezit implicată într-un conflict costisitor şi umilitor de tipul celui din Vietnam.

    Adevăratele slăbiciuni ale URSS-ului au devenit evidente la începutul anilor 1980, când preşedintele american Ronald Reagan, un anticomunist convins, a întărit programele militare americane, care au culminat cu propuneri de instalare a unui sistem balistic în spaţiul proiectul ,,Star Wars”.

      Sfârşitul războiului rece

     În 1985 Mihail Gorbaciov a devenit preşedinte al URSS-ului, cu consecinţe decisive asupra războiului rece. Concentrat asupra reformei interne Gorbaciov, a realizat că URSS nu mai putea face faţă împovărătoarei curse a înarmărilor. În 1987, după acceptarea unor importante concesii, a asigurat prima diminuare a armelor nucleare. Cu economia sovietică aflată într-un declin rapid, Gorbaciov a hotărât încetarea ajutorului acordat şi retragerea sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene, care în 1989 au început să se prăbuşească.

    Uniunea Sovietică o luase pe drumul democraţiei controlul partidului comunist devenise din ce în ce mai slab şi economia era la pământ, Uniunea Sovietică devenea un prieten ce trebuia ajuta, în decembrie 1989 fiind anunţat sfârşitul Războiului rece de Gorbaciov şi George Bush.