Războiul
rece este termenul folosit pentru a descrie interesele relaţiilor între USA şi
Uniunea Sovietică(URSS), fiecare fiind în fruntea unor alianţe de mare forţă,
între 1947-1989. Războiul a fost ,,rece” deoarece relaţiile între cele două puteri au fost reci, dar nu
s-au ,,înfierbântat” niciodată într-un război armat. Pe lângă tradiţionala
rivalitate între cele două puteri, conflictul se baza şi pe o ciocnire de
ideologii(între sistemul democratic capitalist din SUA şi sistemul totalitar
din URSS).
Conflictul
nedeclarat
Un potenţial conflict exista încă dinainte
de cel de-al doilea război mondial, dar a fost ţinut sub tăcere datorită
politicii de neimplicare a SUA şi preocupării URSS-ului pentru problemele sale
interne, ceea ce însemna că Europa continua să fie arena principală a
disputelor politice. Apoi, în timpul războiului, SUA şi URSS au luptat împreună
împotriva puterilor naziste. După înfrângerea Germaniei Naziste, Europa era
ruinată şi în scurt timp a devenit clar că statele europene nu se mai puteau
compara cu SUA sau URSS de4venite cunoscute pe plan mondial ca ,,superputeri”.
Cordialitatea
dintre aliaţii sin timpul războiului a dispărut rapid, mai ales din momentul în
care ambiţiile sovietice în Europa de Est au devenit evidente. Prezenţa
victorioasei Armate Sovietice(Roşii) a fost decisivă pentru a impune în
Polonia, Bulgaria, România, Ungaria, fosta Iugoslavie şi Albania guverne de
orientare comunistă, care au reuşit apoi să suprime orice opoziţie. Aceste
ţări ,,satelit ” erau atent controlate
de URSS. Democraţiile occidentale au sesizat în acest fapt planul de dominaţie
mondială al mişcării comuniste condusă de sovietici. Pericolul părea cu atât
mai mare cu cât existau partide comuniste şi în ,,lumea liberă(non-comunistă)
”.
Cortina de fier
Pentru păstrarea uni control total, statele
comuniste s-au izolat de restul lumii, şi termenul de ,,Cortină de fier” a fost
popularizat de Winston Churchill, pentru a desemna frontierele acestora; în
consecinţă ,,în spatele cortinei de fier” semnifica ,,în interiorul blocului
comunist”. Churchill a fost unul dintre primii susţinători ai războiului rece,
dar în 1947 Truman, preşedintele SUA, preocupat fiind de securitatea Greciei şi
Turciei, a anunţat ,,Doctrina Truman”. SUA a fost de acord să sprijine
naţiunile libere care ,,luptau împotriva încercărilor de subjugare din partea
minorităţilor înarmate sau a presiunilor externe”. Aceasta a însemnat că SUA va
acţiona pentru restrângerea expansiunii comunismului: dictaturile non-comuniste
asupra ,,popoarelor libere”erau tolerate şi într-adevăr au fost adese ori
sprijinite de SUA în timpul Războiului Rece, mai ales în ţările sărace, unde
ploiticile democratice ar fi putut aduce la putere un guvern comunist sau
procomunist.
SUA au venit ]n ajutorul Europei devastate
de război, cu un program de ajutorare(Planul Marshall, 1948-1952) care grăbea
procesul de refacere postbelică şi făcea mai puţin posibilă exploatarea
comunistă a celor nemulţumiţi. Ca reacţie a sovieticilor la doctrina Trueman şi
la planul Marshall s-a construit Cominformul, o organizaţie concepută pentru a
coordona acţiunile partidelor comuniste aflate de ambele părţi ale Cortinei de
fier. Puterea blocului Sovietic a fost consolidată ulterior de lovitura de stat
din Cehoslovacia, din1948, care i-a adus pe comunişti la putere, şi de victoria
comuniştilor chinezi în războiul civil împotriva naţionaliştilor. Cu toate
acestea, dominaţia sovietică asupra mişcării comuniste internaţionale a suferit
o înfrângere în plan propagandistic când liderul iugoslav, Tito, adept al
independenţei, s-a hotărât să-şi urmeze propriul drum şi s-a separat de URSS.
Ruptura dintre blocul Sovietic şi occident
(cum erau numite ţările coaliţiei condusă de SUA) a fost completă odată cu blocada
Berlinului, din1948-1949. Aceasta a avut loc ca urmare a divizării Germaniei
ocupate între SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS. Sectorul sovietic fusese
deja inclus în frontierele comuniste, dar el mai cuprindea şi o parte din
capitala istorică , Berlin, şi ea împărţită între puterile ocupate. Berlinul de
Vest are un avanpost al capitalismului în interiorul blocului sovietic, fiind o
sursă de tensiuni şi dispute. Nemulţumirile au fost atât de mari încât, în
iunie 1948, sovieticii au decis să izoleze capitala prin întreruperea
traficului feroviar şi rutier. Răspunsul occidentului a fost un transport
aerian de proporţii uriaşe, care aprovizionau Belinul de Vest cu bunuri şi
alimente, până la ridicarea blocadei de către sovietici.
Acesta
a fost u important punct de cotitură. A fost reconfirmată hotărârea SUA de a
apăra Europa şi divizarea de lungă durată a Germaniei în două state separate.
În 1949 s-a fondat Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord(NATO) care
reunea SUA, Canada şi puterile vest europene într-o alianţă militară. Admiterea
Germaniei de Vest în NATO, în1955, a determinat crearea unei alianţe similare
in est - Pactul de la Varşovia. Deşi liniile ostilităţilor erau clar demarcate
şi fiecare parte se înarma, nu s-a ajuns la un război propriu-zis. Principalul
motiva care a determinat această situaţie a fost crearea noilor arme
termonucleare. SUA îşi demonstrează extraordinara putere în 1945 prin
distrugerea oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki cu bombe atomice. În 1949
URSS-ul şi-a construit propriile bombe atomice. Ulterior ambele părţi au
conceput bombe cu hidrogen, rachete şi alte de acest gen. În cele din urmă s-a
recunoscut că un război nuclear ar distruge întreaga planetă.
Nici una dintre cele două părţi nu a
înlăturat posibilitatea unui război, dar conştientizarea consecinţelor
alarmante a limitat acţiunile întreprinse. De exemplu, în blocul sovietic
izbucneau din când în când mişcări şi revolte proreformiste sau chiar
anticomuniste zdrobite de tancurile sovietice în timp ce occidentul privea
neajutorat, conştient că o intervenţie militară ar fi provocat u dezastru mondial. Drept urmare ,,războiul”
dintre Est şi Vest a rămas un conflict rece, formal, implicând propagandă,
spionaj, sancţiuni economice şi rivalitate pentru influenţă teritorială.
Era Hruşciov
Ocazional, lupta pentru extindere sau
menţinerea influenţei în anumite zone ducea la războaie în care fiecare din
cele două blocuri susţinea una din părţi, sau în care era implicată doar una
dintre marile puteri. Aceste războaie rămâneau tradiţionale (non-nucleare),
deşi iniţial nu se ştia niciodată acest lucru. Primul a fost războiul
coreean(1905-1953), izbucnit atunci când Coreea de Nord(comunistă) a atacat
Coreea de Sud. SUA şi puterile aliate au intervenit în forţă, apoi s-a implicat
şi China şi în cele din urmă s-a ajuns la un punct mort.
Dictatorul
sovietic Iosif Stalin a murit în 1953. Succesorul său a fost Nikita
Hruşciov. Noul lider a modificat cele mai dure aspecte represive ale regimului
stalinist, deşi URSS a rămas un stat aflat sub controlul total al unui singur
partid. Pentru a-şi dovedi bunele intenţii, Hruşciov a dizolvat Cominformul şi
a conceput o nouă doctrină a ,,convieţuirii paşnice”. Renunţând la ideea
conform căreia un conflict între Est şi Vest era inevitabil, el a declarat că
cele două sisteme puteau să se afle într-o competiţie paşnică: cea care va avea
mai mult succes o va elimina pe cealaltă. Aşa s-a şi întâmplat în cele din
urmă, deşi rezultatul nu a fost cel aşteptat de Hruşciov.
Dar scăderea tensiunii a fost de scurtă
durată. Berlinul de Vest provoca o veşnică iritare, deoarece pentru lumea
comunistă el era un exemplu al vieţii occidentale prospere. De asemenea el
oferea o rută relativ facilă de scăpare pentru germanii din est.
În cele din urmă, când reformele şi
tacticile lui Hurşiciov s-au dovedit incapabile de a determina puterile
occidentale să se retragă, autorităţile din Germania de Est au ridicat un gard
de sârmă ghimpată şi au construit un zid în jurul Berlinului de Vest – pentru a
împiedica accesul propriilor cetăţeni în oraş. Acesta a fost o recunoaştere
umilitoare a eşecului, dar Zidul Berlinului a reuşit să stabilizeze situaţia:
Berlinul a încetat să mai fie scânteia care putea declanşa un alt război
mondial.
Probabil cea mai gravă criză postbelică a
avut loc în Cuba. În 1959, revoluţionarul cubanez Fidel Castro a preluat
controlul asupra insulei; apoi, în urma unor dispute cu SUA, s-a mutat în
tabăra comunistă. SUA nu agrea prezenţa unui aliat sovietic în această regiune
considerată întotdeauna ca făcând parte din sfera sa de influenţă; în plus,
Cuba se afla la o distanţă destul de mică faţă de coasta SUA. Apoi după eşecul
ruşinos al unei invazii a SUA în Cuba, susţinută de oponenţii exilaţi ai lui
Castro, pe insulă au fost instalata rachete sovietice.
Criza
cubaneză a rachetelor
Când SUA au descoperit ce se întâmpla, preşedintele John F.Kennedy a
ordonat o blocadă navală pentru a împiedica alte rachete sovietice – care deja
se aflau pe drum – să ajungă în Cuba. Pentru o perioadă de timp s-a crezut că
temutul război mondial era pe punctul de a
izbucni; dar în cele din urmă URSS a fost de acord să-şi retragă
rachetele. Acesta a fost o înfrângere pentru sovietici, dar Kennedy a evitat să-l
umilească pe Hruşciov. Evident, acum ambele părţi erau conştiente de pericolele
confruntării şi au luat măsuri pentru evitarea ei. Dar în pofida înţelegerilor
limitate şi temporale, cursa înarmărilor a continuat, şi relaţiile
americano-sovietice oscilau între perioade de detentă(relaxare a tensiunii) şi
de reînnoite ostilităţi.
În
anii 1960 şi 1970 blocul sovietic a rămas aparent puternic cu toate că ruptura
dintre URSS şi China a complicat relaţiile internaţionale.
Sub
conducerea lui Lenoid Brejnev(1967-1982)
arsenalul nuclear al URSS a atins o mărime comparabil cu cel al SUA; flota
sovietică a fost şi ea extinsă iar influenţa sovietică părea în continuă
creştere, deoarece în numeroase ţări din lumea a treia a fost impus prin
intervenţia sovietică directă sistemul partidului unic. În schimb, SUA se
împotmolise în Vietnam, implicând tot mai multe trupe şi echipament militar,
fără a reuşi să înfrângă guerilele din Vietnamul de Sud, susţinute de statul
comunist din nord. Distrugerile din Vietnamul de Nord datorate unor serioase
bombardamente ale SUA au revoltat pături largi ale opiniei publice, în timp ce
eşecul politicii adoptate a avut un efect demoralizant asupra SUA.
Ademenirea
Ursului
Ascensiunea
comunismului pe plan mondial era înşelătoare. În timpul lui Brejnev,
cheltuielile militare au înghiţit aproape 15% din totalul venitului naţional.
Ca o consecinţă a acestui fapt şi a sistemului de planificare centralizat,
economia sovietică a alunecat tot mai mult în datorii. În 1979, armata
sovietică a intervenit în Afganistan pentru a susţine un guvern de aceeaşi
orientare şi s-a trezit implicată într-un conflict costisitor şi umilitor de
tipul celui din Vietnam.
Adevăratele
slăbiciuni ale URSS-ului au devenit evidente la începutul anilor 1980, când
preşedintele american Ronald Reagan, un anticomunist convins, a întărit
programele militare americane, care au culminat cu propuneri de instalare a
unui sistem balistic în spaţiul proiectul ,,Star Wars”.
Sfârşitul
războiului rece
În 1985 Mihail Gorbaciov a devenit preşedinte
al URSS-ului, cu consecinţe decisive asupra războiului rece. Concentrat asupra
reformei interne Gorbaciov, a realizat că URSS nu mai putea face faţă
împovărătoarei curse a înarmărilor. În 1987, după acceptarea unor importante
concesii, a asigurat prima diminuare a armelor nucleare. Cu economia sovietică
aflată într-un declin rapid, Gorbaciov a hotărât încetarea ajutorului acordat
şi retragerea sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene,
care în 1989 au început să se prăbuşească.
Uniunea
Sovietică o luase pe drumul democraţiei controlul partidului comunist devenise
din ce în ce mai slab şi economia era la pământ, Uniunea Sovietică devenea un
prieten ce trebuia ajuta, în decembrie 1989 fiind anunţat sfârşitul Războiului
rece de Gorbaciov şi George Bush.
Comentarii
Trimiteți un comentariu