Treceți la conținutul principal

Razboiul din Coreea


Razboiul din Coreea
 Rivalitatea sovieto-americana a dominat relatiile internationale din perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial si a atras pe orbita sa multe dispute internationale ale caror radacini nu se regasesc în aceasta competitie, ca de exemplu, conflictul Arabo-israelian în care, initial, ambele parti au sustinut cauza israeliana.
     Crizele initiale ale Razboiului Rece au avut în vedre Turcia si Iranul, dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda razboiului civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spatiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei.
     Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de „containment” în întreg perimetrul estic al Asiei. Desi în politica SUA se remarca o crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a zonei de îngradire a URSS înca din perioada premergatoare razboiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru consolidarea acestui proces.
     La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a înclinat catre ideea împingerii granitei cât mai spre nord posibil. În aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie în sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice, suprimând totodata si un numar de revolte anti-comniste.
     SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze un guvern autohton în sud si sa se retraga cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene si sfârsind prin a-si retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retragându-si trupele, evitând astfel sa fie atrase în ostilitatile determinate de o invazie nord-coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pâna în anul 1950 Coreea de Sud îsi consolidase securitatea interna, însa o serie de probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la nemultumiri punând în dificultate administratia Rhee
     Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci când Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta, nedovedita însa, a unui numar de 77000 luptatori de guerila si a altor 500000 de comunisti aflati în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana argumentând ca Statele Unite nu vor interveni din moment ce razboiul ar fi o problema interna a Coreei. Stalin, desi nu la fel de încrezator precum cei doi lideri asiatici, a încuviintat invazia mizând pe un conflict de scurta durata si pe o victorie rapida a Nordului si evitând în acest fel o interventie americana. Dând dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat aceasta decizie sustinând ca implicarea unuia sau a doua detasamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.
     În timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla în vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, în drum spre Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si de Austria (1938) când pasivitatea democratiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului :
     „Daca aceasta actiune ar fi ramas fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial, asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si principiile Natiunilor Unite erau amenintate în cazul în care acest atac neprovocat nu era stopat.”
     Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului.
     Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat într-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele Unite vor actiona sau nu; exista si temerea SUA, cauzata de faptul ca o eventuala neimplicare ar determina Europa sa adopte o pozitie neutra. Asadar, decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost luata în virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci în dorinta amortizarii tensiunilor generate în sistemului international. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era de asteptat somatia a ramas fara raspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud stiind ca se va bucura de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite, în ciuda faptului ca initiativa a premers unei solicitari adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este de prezumat ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si în cazul în care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în Consiliu de Securitate, dar trebuie mentionat ca o componenta importanta a politicii administratiei Truman a fost aceea de a asigura functionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectiva. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un razboi a carui comanda a cazut pe umerii Statelor Unite si în cadrul caruia toate deciziile importante au fost luate de catre americani. În cele din urma, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic si Turciei având însa o importanta semnificativa.
     Initial, ajutorul Statelor Unite si Marii Britanii s-a materializat în suport aerian si naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. În curând, însa (pana la sfârsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel încât presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
     Reusita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administratia americana sa se întrebe ce va urma. Initial, Statele Unite au declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de razboi, dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit sa procedeze în consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificata din mai multe puncte de vedere:
     1. practica pedepsirii agresorului îsi mai gasise aplicare în politica Aliatilor (în anii 1944-1945 Aliatii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).
     2. trebuia prevenita o eventuala regrupare a fortelor nord-coreene si izbucnirea unui nou conflict.
     3. se creau premisele necesare implementarii politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.
     Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covârsitoare de Adunarea Generala, a împuternicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa „restabileasca ordinea în întreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri.
     Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio ca tara sa se considera îndreptatita sa intervina, daca trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea în conflict înca din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), când SUA a angajat trupe atât pe teritoriul Coreei de Sud cât si în Strâmtoarea Taiwan. La acel moment, China a amânat invazia Taiwanului si a început pregatirea pentru „o interventie în razboiul Coreean daca va fi necesar”. O luna mai târziu Mao îsi exprima îngrijorarea fata de o victorie a americanilor în Coreea declarând ca ”în cazul în care Statele Unite imperialiste câstiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o amenintare la adresa noastra”. La sfârsitul lunii septembrie China se considera apta de a intra în razboi. Astfel pregatita si bazându-se si pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la doua zile dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38 sa intre în razboi la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao face presiuni în vederea materializarii interventiei armate, astfel încât la data de 19 octombrie trupele chineze penetreaza în forta spatiul nord-coreean.
     La sfârsitul lunii noiembrie MacArthur lanseaza ofensiva finala în dorinta de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, înfrângerea suferita de trupele americane în Bazinul Changjin, coroborata cu înfrângerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala. La data de 6 decembrie, fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 saptamâni de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. În Ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturând Seulul si determinându-l pe Secretarul de Stat Acheson sa declare, ulterior, aceasta înclestare ca fiind cea mai severa înfrângere de la Batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.
     Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de încetare a focului, esuate însa (decembrie 1950 si ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri.
     Negocierile au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului (conferind o pozitie usor avansata Coreei de Sud fata de Paralela 38). O data solutionat acest aspect, în atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii prizonierilor de razboi împotriva vointei lor. Aproape jumatate din prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat sa se întoarca în tarile de origine. Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive de propaganda ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi înapoiati dupa Yalta.
     În octombrie 1952 Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor operatiuni terestre fara o reîmprospatare a trupelor ; reizbucnirea luptelor în Octombrie – Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea acestora fie spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor chineze. În timpul vizitei sale în Coreea, presedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei încetari a focului în peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, într-un cerc restrâns „ca în absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom înceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea”. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatându-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Înca o data acestea au fost deosebit de dificile, fiind îngreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De asemenea, negocierile au fost împovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Pâna la urma comunistii au renuntat la cererea lor privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de încetare a focului a fost semnat.
     Bilantul razboiului este înfiorator: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni si 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au cazut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfârsit, asa cum de altfel era si înainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru împartita decât Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era înca exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia.
     Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for de a întreprinde alte actiuni militare coercitive, pâna la invazia americana din Kuweit. Dar, daca înfruntarea din peninsula nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectiva, cu certitudine a adus alte câstiguri comunitatii internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre în razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face aceasta greseala în Vietnam, când desi au bombardat în anii ’60 si ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Razboiul din Coreea, a fost în cea mai mare parte a sa, un „razboi limitat”, ONU luptând nu atât pentru o victorie categorica, cât pentru a determina inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte în linii mari granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, în linii mari, practica sugerata de legile internationale privind legitima aparare.
     Initial conflictul din peninsula a întarit alianta sino-sovietica. Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpara” necesarul militar de la partenerul sovietic a slabit coalitia.
     O importanta mult mai mare a avut-o însa efectul razboiului din Coreea asupra relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-si chiar riscul ca Rusia sa nu semneze. Razboiul a adaugat un plus de urgenta aspectului si a indus o atmosfera prielnica pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea, a întarit hotarârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon ramânea imobilizat în sfera de influenta a Statelor Unite.
     Alaturi de relatie SUA-Japonia, razboiul din Coreea a modificat si raporturile dintre Statele Unite si fosta Germanie Federala, mai exact avem în vedere planurile de reînarmare a acestui spatiu. Se poate afirma fara nici o îndoiala ca prezenta militara sovietica în Europa Centrala o depasea net pe cea a NATO; la acea vreme se credea ca 175 de divizii sovietice erau gata de actiune. Desi aceasta estimare a fost redusa, ulterior ajungându-se la 60 de divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliatilor aflate pe frontul german. Planurile de razboi ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa si pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie si Africa de Nord. Asadar, nu constituie nici o surpriza faptul, ca cei mai timpurii avocati ai reînarmarii Germaniei s-au dovedit a fi SUA si Marea Britanie. Atât Statele Unite, cât si Marea Britanie au început sa analizeze un plan de reînarmare a Germaniei Federale în cadrul NATO. Ideea s-a dovedit a fi însa nedigerabila deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru înfiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.
     Razboiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu Germania divizata. Unu lucru era cert însa si anume faptul ca actiunea nord-coreeana nu pute fi catalogata ca fiind una izolata, ci ca facând parte dintr-o strategie comunista privita la nivel mondial. Statele Unite, care era supusa unui proces de reînarmare puternic, privea în continuare cu suspiciune intentiile sovietice, astfel încât într-o prima faza s-a declarat partizana a mentinerii trupelor în Europa Occidentala. Însa, în iulie 1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa, l-au determinat pe Acheson sa acorde prioritate reînarmarii Germaniei sub o directa consiliere americana.
     La început Statele Unite au insistat pe suficienta unui singur contingent de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comanda a NATO si pe necesitatea reînarmarii Germaniei. Datorita unei atitudini contrare ferme a Frantei, administratia americana a adoptat o pozitie mai putin rigida, dar a stipulat permanent ca un eventual refuz al reînarmarii Germaniei ar periclita prezenta americana pe continent.
     În urma unor intensive negocieri atât Franta cât si SUA si-au modificat pozitiile initiale. Pe de o parte, Franta a acceptat prezenta în „armata europeana” a unor unitati de lupta germane si a eliminat multe dintre prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de alta parte, SUA a acceptat ideea conform careia progresul si securitatea continentului nu se pot contura fara o armata europeana.
     Initial, SUA au sperat ca primii recruti vest-germani sa devina operationali în 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil putin mai lent. Astfel, prima operatiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibila în anul 1957. Reînarmarea Germaniei Federale a ramas controversata si a dat nastere la o serie de întrebari. A avut aceasta decizie un rol hotarâtor, asa cum au sustinut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea vreme, în mentinerea partitionarii Germaniei (cel putin pâna în 1990)? A fost o miscare esentiala pentru consolidarea credibilitatii capacitatii de aparare a NATO si pentru supravietuirea aliantei dupa retragerea lui De Gaulle din 1965? Si în final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei în Europa Occidentala, ca problematica reînarmarii acestui spatiu a fost adusa în discutie nu de catre Germania însasi, cum s-a petrecut dupa Primul Razboi Mondial, ci chiar de catre americani?



Comentarii