Mai mult
decat oricare alt conflict, Al Doilea Razboi Mondial a fost “cel mai
specaculos, ca violenta, dintre toate fenomenele sociale... care a marcat o
mare cotitura in istorie”. Daca in unele privinte el poate sa para revansa sau
continuarea Marelui Razboi din 1914-1918, de fapt, in aspectele esentiale, el
se deosebeste profund de acesta:
Mai
intai, prin extinnderea sa geografica. S-au purtat lupte pe aproape
intreaga suprafata a planetei: in apele inghetate ale arhipelagului Spitzbergen
si pe nisipurile fierbinti ale Saharei, in Muntii Alpi si in jungla birmaneza,
in rada portului Montevideo si pe atolii din Pacific, pe malurile Volgai ca si
pe cele ale fluviului Galben. Totul s-a petrecut ca si cum un imens cataclism
sicial a lovit intreaga umanitate, pentru prima data unita de acelasi tragic
destin.
Apoi, prin caracterul sau “total”. Indiferent
de regimul lor politic si social, prin metode diferite, dar urmarina acelasi
scop, beligerantii au mobilizat intreaga lor populatie si intreaga lor
economie; nu numai ca au trimis la lupta
imense armate – peste 60 milioane de oameni au participat la ele-, dar au pus
la munca, vrand-nevrand, pe toti cei care nu erau soldati, inclusiv femeile, in
uzine, arsenale sau santiere: 50 de milioane de muncitori au lucrat pentru
razboi numai in Statele Unite. Mobilizarea s-a intins si asupra mentaluilui
colectiv: o propaganda intensa , folosind tehnici noi, ce de exemplu radioul,
s-a dovedit destul de puternica pentru a
impiedica orice forma de defetism la cei invinsi, Germania si Japonia, pana
aproape de capitulare, sau pentru a convinge popoarele subjugate ca pot si ele,
desi nu au arme , sa contribuie la propria eliberare. Chiar si stiinta a fost
inregimentata – extraordinara mobilizare a unor savanti, originari din toate
tarile, care au produs bomba atomica in
Statele Unite, este fara precedent in istorie. Confruntarea a fost militara,
fara ca diplomatia sa fie lipsita de importanta, dar confruntarea a fost deasemenea, daca nu chiar in primul
rand, economica si ideologica, in asa masura incat a continuat pana si in
lagarele de concetrare naziste.
Intensitatea luptei, progresul in domaniul
armelor, doctrinele care au starnit fanatismul explica amploarea distrugerilor.
In cinci ani, bombele aruncate din avioane au devenit de mii de ori mai
distrugatoare, dar prima bomba atomica lansata la 6 august 1945 echivala cu
20.000 t de explozibil conventional; daca Dresda a fost incendiata si stearsa
de pe fata pamantului intr-o noapte, Hirosima sufera o soarta mai cumplita in
cateva secunde. Dar, in acelasi timp, crime de o amploare fara precedent –
executii colective, exterminari in masa – au facut milioane de victime, a caror
moarte nu a avut, de regula, nici o
influenza asupra desfasurarii conflictului. La sfarsitul acestuia, ruinele
materiale si morale, pierderile de bunuri si de oameni nici nu pot fi comparate
cu problemele care au dus la izbucnirea conflictului.
De fapt, timp de sase ani s-au purtat trei
razboaie mai mult separate, decat legate intre ele. Ca si in 1914-1928,
continentul european a fost locul unde s-au purtat bataliile cele mai
ucigatoare, opunand armatele cele mai numeroase; Europa va suferi o slabire
considerabila si de durata. Dar Extremul Orient a fost alt teatru de operatiuni,
deschis mai devreme si inchis mai tarziu, relativ distinct de primul,
caracterizat prin alt tip de confruntare, cea a navelor si avioanelor in
stransa cooperare; numai americanii si, in masura mult mai mica, rusii au luptat peste tot – acest fapt spune
mult despre rolul care l-au jucat unii si altii. Totusi, apare un fenomen cu
totul nou: alaturi de bataliile clasice, purtate de armatele clasice, un al
treilea razboi, mai mult sau mai putin sustinut sau dispretuit de adeptii
celuilalt, a opus populatia aservita la un moment dat si invingatorii ei temporari, in Europa ca si in China – este
razboiul “din umbra”.
La drept
vorbind, niciodata nu s-a mai desfasurat un conflict in asemenea inlantuire de
evenimente dramatice. De multe ori destinul parea ca ezita, incertitudinea era
profunda. Din aceasta cauza lupta a fost indarjita pana la sfarsit. Totusi, pe
parcurs, blocurile antagoniste s-au modificat, iar scopurile razboiului s-au
schimbat. Aliate cu Germania sau legate de ea printr-o neutralitate binevoitoare
la inceput, Italia si URSS i-au devenit adversare in timpul razboiului, in
schimb Franta, care s-a lansat prima in lupta impotriva Germaniei, a fost pe
punctul de a i se alatura mai tarziu. Ostilitatile incepusera pentru a se
mentine sau restbili independenta si integritatea teritoriala a Poloniei si a
Chinei; anglo-americanii au fost in cele din urma obligati sa le sacrifice pe
altarul alientei lor cu URSS. Paradoxul este complet atunci cand americanii
contribuie la distrugerea imperiilor
coloniale detinute de aliatii lor
englezi si francezi, sau cand accepta instalarea, in Europa centrala si
Orientala, de regimuri politice si sociale opuse idealurilor pentru care ei
luptasera.
Infrangerea
era, pentru cei invinsi, totala, fara conditii, asa cum o dorisera cei
invingatori. O incheiere atat de favorabila ar fi putut facilita rezolvarea
tuturor problemelor in suspensie. In fapt, nu s-a obtinut nimic in acest sens:
alte probleme aparusera intre timp, cerand raspunsuri pe cat de urgente pe etat
de dificile, in asa fel, incat unii s-au gandit sa le solutionezeprintr-un nou
razboi mondial, care sa-i opuna pe fostii aliati. Din fericire, acest lucru nu
s-a intamplat. Dimpotriva, au fost luate masuri si create organizatii care sa
previna o noua catastrofa de acest fel; s-a conturat insa un nou paradox, prin
faptul ca natiunile invingatoare s-au ridicat cu sarguinta efortului de a-i
ridica pe aceiasi adversari pecare se straduisera atat de mult sa-i distruga –
si ca au reusit redresarea atat de repede.
Rezultatele
atat de surprinzatoare nu pot sa reduca insa imporatnta conflictului si nici sa
faca uitate cauzele sale profunde. Ceea ce a fost in joc nu s-a redus la
impartirea prazii de razboi, extinsa pana la valoarea de dominatie a lumii; au
fost in joc, de asemenea, liberatea oamenilor si apopoarelor, ratiunea lor de a
fi, idealurile lor de viata.
II. Factori cheie si întorsături
Conflictul
catastrofal, care s-a soldat cu deschiderea drumului Rusiei catre inima
Europei, a fost bine botezat de catre Curchill “razboiul nenecesar”.
Straduindu-se sa evite razboiul si sa-l tina pe Hitler in frau, o carenta
fundamentala a politicii Angliei si Frantei a fost neintelegerea factorilor
strategici. Ca urmare, cele doua tari au intrat in razboi in momente total nefavorabile
pentru ele, dupa care au precipitat un dezastru cu consecinte imense, dezastru
care putea fi evitat. Marea Britanie a supraviatuit prin ceea ce s-ar putea
numi un miracol, desi aceasta s-a datorat faptului ca Hitler a comis greselile
pe care toti dictatorii agresivi le-au repetat de-a lungul istoriei.
Faza vitală antebelică
Privind
in urma, primul pas fatal pentru ambele parti l-a constituit reintrarea
Germaniei in Phineland in anul 1936. Pentru Hitler, aceasta miscare a avut un
dublu avantaj strategic – oferea acoperire pentru industria-cheie a Germaniei
aflata in zona vitala a Bazinului Ruhr si constituia o potentiala trambulina de
lansare asupra Frantei.
De ce
n-a fost contractata la timp aceasta miscare? In primul rand, pentru ca Anglia
si Franta doreau sa evite riscul declansarii unui conflict armat care se putea
transforma in razboi. Re tinerea de la o interventie a fost amplificata si de
faptul ca reintrarea Germaniei in Rhineland aparea mai degraba ca o incercare
de rectificare a unei nedreptati, chiar daca era facuta intr-un mod gresit.
Britanicii, mai ales, erau inclinati sa o considere mai degraba ca pe un pas
politic, decat militar – nesesizand implicatiile strategice.
In
miscarile sale din 1938, Hitler a obtinut alte avantaje strategice determinate
de factori politici – dorinat popoarelor german si austriac de a se uni,
puternicele sentimente ale germanilor legate de tratamentul la care erau supusi
etnicii nemti din Sudeti de catre cehi. Inca o data tarile occidentale au trait
sentimentul ca Germania avea oarecum dreptate in ambele cazuri.
Intrarea
lui Hitler a ocupat ceea ce mai ramasese din Cehoslovacia, invaluind astfel
Polonia pe flanc – ultima dintr-o serie de manevre “fara varsare de sange”.
Acest pas a lui Hitler a fost urmat de o miscare fatala si pripita din partea
guvernului britanic – oferirea de garantii Poloniei si Romaniei, ambele izolate
strategic, fara a se cere in prealabil sprijin din partea Rusiei, singura
putere care le-ar fi putut ajuta efectiv.
Datorita
momentului, aceste garantii au sunat ca o provocare; dupa cum stim acum, Hitler
nu intentiona sa atace Polonia atat de curand, dar s-a confruntat cu gestul
provocator al Marii Britanii. Prin pozitia lor in zone ale eurppei inaccesibile fortelor britanice
si franceze, cele doua tari reprezentau o tentatie aproape irezistibila.
Procedand astfel, puterile occidentale si-au subminat baza unicului tip de
strategie pe care forta lor inferioara le permitea s-o adopte. In loc sa tina
piept agresiunii prin alcatuirea unui front puternic in vest, ele i-au oferit
lui Hitler ocazia de a sparge cu usurinta un front slab si de a obtine un prim
triumf.
Unica
sansa de a evita razboiul depindea de obtinerea sprijinului Rusiei, singura
putere capabila sa acorde un sprijin direct Poloniei si sa-l opreasca pe
Hitler. In ciuda situatiei presante, pasii guvernului britanic au fost mici si
sovaielnici. Pe langa ezitarile britanice au existat si obiectiile Poloniei si
a altor mici state din Europa de est, in legatura cu acceptarea unui sprijin militar
din partea Rusiei. Aceste tari considerau ca acceptarea unor intariri sovietice
ar fi echivalat cu o invazie.
Reactia
lui Hitler in noua situatie creata prin sprijinirea Poloniei de catre britanici
a fost surprinzatoare. Reactia violenta a Angliei si dublarea masurilor armate
l-au gazduit, insa efectul a fost contrar celui scontat. Solutia pe care Hitler a adoptat-o a fost influentata de imaginea lui despre britanici derivata din
istoria acestora. Considerandu-i ca pe
niste oameni care judeca lucrurile la rece, ameni ale caror emotii erau
controlate de ratiune, Hitler a intuit ca englezii nu vor accepta sa intre in
razboi de dragul Poloniei, fara a beneficia de sprijin din partea Rusiei. In
consecinta, a lasat la o parte ura si teama de “bolsevism”, indreptandu-si
eforturile si canalizandu-si toate energiile pentru a obtine o conciliere cu
Rusia. Cotitura a fost mai surprinzatoare decat cea a lui Chamberlain si a avut
consecinte la fel de nefaste.
La 23
august Ribbentrop a sosit cu avionul la Moscova, si a semnat pactul. Pactul era
insotit de o intelegere secreta, prin care Polonia era impartita intre Germania
si Rusia.
Acest
tratat a facut din razboi o certitudine in atmosfera emotionala creata de seria
rapida de miscari agresive ale lui Hitler. Britanicii, care se obligasera sa
acorde ajutor Poloniei, simteau ca nu pot sta deoparte fara a-si pierde onoarea – si fara a deschide o
cale si mai mare in fata cuceririlor hitleriste. In ceea ce-l priveste, Hitler nu
intentiona sa renunte la scopurile sale din Polonia, nici atunci cand si-a dat
seama ca se pregatea un razboi general.
In acest
fel, trenul civilizatiei europene se napustea in tunelul lung si intunecos din
care sa iasa abia dupa sase ani istovitori. Dar chiar si atunci, raza luminoasa de soare a
victoriei avea sa se dovideasca iluzorie.
Prima faza a
războiului
Vineri,
1 septembrie 1939 – armatele germaniei invadeaza Polonia. Duminica, 3
septembrie – guvernul britanic declara razboi Germaniei, indeplinindu-si
angajamentele luate fata de Polonia. Sase ore mai tarziu, guvernul Frantei calca,
plin de resentimente pe urmele britanicilor.
In mai
putin de o luna Polonia era cucerita. In noua luni cea mai mare parte a Europei
occidentale este acoperita de torentul razboiului.
Ar fi
putut oare Polonia sa reziste mai multa vreme? Ar fi putut Franta si Marea
Britanie sa faca mai mult pentru a usura presiunea Germaniei asupra Poloniei? Din
punctul de vedere al cifrelor puterii armate, pe care le cunoastem acum,
raspunsul la ambele intrebari ar fi pozitiv la o prima vedere.
In 1939,
armata germana era departe de a fi pregatita pentru razboi. Polonezii si
francezii totalizau impreuna 150 de divizii, inclusiv 35 de divizii in rezerva,
din care unele trebuiau mentinute pentru angajamentele franceze din
strainatate, in timp ce totalul diviziilor germane se cifra la 98, din care 36
se aflau intr-un stadiu de instruire. Din cele 40 de divizii pe care nemtii
le-au lasat pentru a proteja frontiera lor vestica, numai patru erau combatante
complet instruite si inarmate. Strategia lui Hitler plasase insa Franta intr-o postura
din care nu putea usura situatia Poloniei decat prin desfasurarea imediata a
unui atat- forma de actiune pentru care armata franceza nu era pregatita.
Planul demodat de mobilizare a Frantei, lent, nu asigura alcatuirea fortelor
necesare – iar planurile ei ofensive depindeau de o masa de artilerie grea care
s-a dovedit gata de lupta decat in cea de-a saisprezecea zi. La acea data,
rezistenta armatei poloneze era pe punctul de a se prabusi.
Polonia
a fost puternic dezavantajata de pozitia sa strategica – ca o “limba intre
falcile Germaniei”, iar strategia ei a inrautatit situatia prin amplasarea
grosului trupelor aproape de varful limbii. Mai mult decat atat, fortele
poloneze dispuneau de echipament demodat si aveau idei invechite, bizuindu-se
in continuare pe o numeroasa cavalerie, care s-a dovedit neajutorata in fata
tancurilor germane.
Germanii
dispuneau la acea data de numai sase divizii de tancuri si de patru mecanizate,
insa multumita entuziasmului generalului Guderian si a sprijinului lui Hitler,
acestia evoluasera mai mult decat orice
armata in directia adoptarii noului concept al luptei mecanizate de viteza
mare, concept ale carui baze au fost puse cu douazeci de ani inainte de catre
pionerii britanici in domaniul mecanizarii si vitezei. Germanii isi pusesera la
punct si un sprijin aerian mult mai superior celorlalte tari, in vreme ce
polonezii, dar si francezii dispunneau de o forta aeriana mult mai inferioara,
care nu le permitea nici macar sa-si sustina si sa-si apere armata.
Polonia
a fost asadar prima care a asistat la demonstratia triumfatoare a noii tehnici
“Blitzkrieg” efectuata de catre germani, in timp ce Aliatii ei occidentali se
afla inca in plin proces de pregatire a unui razboi traditional. La 17
septembrie Armata Rosie a trecut frontiera estica a Poloniei. Aceasta
lovituralovitura pe la spate a pecetluit soarta Poloniei, care nu dispunea de
trupe suficiente pentru a face fata celei de-a doua invazii.
Cucerirea
rapida a Poloniei a fost urmata de sase luni de liniste – perioada botezata
“Falsul Razboi” de catre cei care s-au lasat amagiti de calmul aparent. O
denumire mai adecvata ar fi fost “Iarna Iliziilor”, intrucat conducatorii, cat
si populatia din tarile occidentale si-au petrecut vremea ticluind diverse
planuri de atacare a Germaniei pe flancuri – si au vorbit prea pe fata despre
acestea.
In
realitate, nu a existat nicio posibilitate ca Franta si Anglia sa fie capabile,
singure, sa-si creeze forta necesara pentru a invinge Germania. Cea mai buna
sansa a lor, cand Germaniasi Rusia ajunsesera sa aiba o granita comuna, ar fi
fost sa apara divergente intre cele doua puteri, care nu aveau incredere una in cealalta, astfel incat forta exploziva
a lui Hitler sa fie atrasa catre est, ceea ce s-a intamplat un an mai tarziu si
s-ar fi putut intampla chiar mai devreme daca
Aliatii occidentali nu ar fi devenit nerabdatori – asa cum se intampla
in democratii.
Amenintarile
in gura mare referitoare la atacarea flancurilor Germaniei l-au facut pe Hitler
sa actioneze pentru a le preintampina.Prima lovitura a fost ocupare Norvegiei.
Dosarele conferintelor lui Hitler arata ca pana la inceputul anului 1940, el
considera inca “mentinerea neutralitatii Norvegiei drept cea mai buna tactica”
pentru Germania. Apoi in februarie Hitler a ajuns la concluzia ca ënglezii
urmeaza sa debarce acolo, iar eu vreau sa ajung inaintea lor”. O mica forta
germana de invazie a patrunsin Norvegia la 9 aprilie, naruind planurile
britanice care urmareau castigarea controlului asupra acestei zone neutre. Au
fost capturate porturile principale, in timp ce atentia norvegienilor era
concentrata la inaintarea flotei britanice in apele lor.
Urmatoarea mutare a lui Hitler
din 10 mai a vizat Franta si Tarile de Jos. El incepuse pregatirile inca din
toamna anului precedent, dupa ce Aliatii respinsesera oferta de pace pe care
le-o facuse dupa ocuparea Poloniei. Hitler consodera ca invingerea Frantei
reprezenta cea mai buna metoda de a-i face pe britanici sa accepte pacea .Vremeanefavorabile
si dubiile generalilor sai l-au facut pe Hitler sa amane in mod repetat atacu,
incepand din luna noiembrie. Apoi, la 10 ianuarie, un ofiter german de stat
major, care zbura catre Bonn avand asupra sa
documente privitoare la planurile lui Hitler, s-a ratacit intr-o furtuna
de zapada si a aterizat in Belgia. Acest fapt a dus la amanarea ofensivei pana
in luna mai, timp in care planurile au suferit modificarile radicale.
Intamplarea s-a dovedit a fi foarte nefavorabila pentru Aliati, si, pentru o
vreme, benefica pentru Hitler, intrucat s-a schimbat intreaga imagine a
razboiului. Vechiul plan, care prevedea ca ofensiva principala sa aiba loc prin
regiunea plina de canale in centrul Belgiei, s-ar fi
soldat cu o ciocnire cap-in-cap cu cea mai buna patre a fortelor
franco-britanice, concretizata, probabil, intr-un esec total ce ar fi afectat
prestigiul lui Hitler. Noul plan, schitat de Manstein, i-a luat pe Aliati prin
surprindere, i-a dezichilibrat, iar rezultatele au fost dezastruoase. In timp
ce Aliatii fortau inaintarea in Belgia pentru a intampina asaltul de deschidere
al germanilor, sapte divizii de tancuri au trecut prin zona colinara si
impadurita a Ardenilor, zona pe care Inaltul Comandament Aliat o considera
impracticabila pentru tancuri. Traversand Mcuse fara a intampina o opozitie
serioasa, acestea au strapuns frontul slab al Aliatilor, dupa care s-au
indreptat catre vest spre coastele Canalului Manecii, prin spatele armatelot
Aliate din Belgia, taindu-le astfel caile de comunicatie. In acest
fel soarta luptei a fost pecetluită înainte ca infanteria germană să ia parte
la acţiune. Armatele britanice abia au reuşit să scape de la Dunkerque pe mare.
Belgienii şi o mare parte a francezilor au trebuit să se predea. Consecinţele
au fost ireparabile: după o săptămînă, cînd germanii au pornit atacul către
sud, armatele franceze rămase s-au dovedit incapabile de a le face fată.
Acest
dezastru care a zguduit întreaga lume ar fi fost uşor de evitat. Tancurile
puteau fi oprite cu mult înainte de a ajunge la Canalul Mînecii, printr-un
contraatac concentrat realizat cu o forţă similară. Francezii însă, deşi
dispuneau de tancuri mai multe şi mai bune decît nemţii, le răspîndiseră pe o
suprafaţă mare, în grupuri mici, ca în anul 1918.
Atacul
putea fi oprit şi mai devreme, pe Mcuse, dacă francezii nu ar fi dat fuga în
Belgia lăsîndu-şi flancul descoperit, sau dacă şi-ar fi adus mai devreme
întăririle acolo. Insă Comandamentul francez nu numai că a privit Ardenii ca pe
o zonă impracticabilă pentru tancuri, dar a considerat că orice atac de pe
Meuse constituia doar o parte dintr-o acţiune mai mare, la fel ca în 1918, şi
că duşmanul va avea nevoie de circa o săptămînă pentru a se pregăti după
sosirea acolo, ceea ce le-ar fi dat suficient răgaz pentru a aduce întăriri.
Foitele de blindate au ajuns la rîu abia în dimineaţa zilei de 13 mai şi au
forţat punctele de trecere după-amiaza. Ritmul, de înaintare specific
tancurilor a surclasat ritmul depăşit de „mişcare cu încetinitorul”.
Ritmul
„Blitzkrieg-ului” a fost însă posibil numai pentru că şefii armatelor aliate nu
s-au aliniat la noua tehnică, şi n-au ştiut cum s-o contracareze. Atacul putea
fi oprit chiar înainte de a ajunge la rîul Mcuse, dacă ar fi existat cîmpuri de
mine în calea tancurilor. Chiar şi în absenţa acestora germanii puteau fi
stopaţi prin simpla tăiere şi prăbuşire a trunchiurilor de copaci de-a lungul
drumurilor prin pădure care duceau la Mcuse. Timpul pe care germanii 1-ar fi
pierdut cu deblocarea drumurilor ar fi spulberat şansele acestora.
Căderea
Franţei a fost pusă o vreme pe seama moralului scăzut al francezilor,
considerîndu-se înfrîngerea ca inevitabilă. Este încă un exemplu în care „s-a
pus căruţa înaintea cailor". Prăbuşirea moralului francezilor s-a produs
mimai după înfrîngerea militară produsă, care putea fi evitată cu uşurinţă.
Pînă în 1942, toate armatele au învăţat cum să stopeze un „Blitzkrieg”. Multe
dezastre puteau fi evitate dacă acest lucru ar fi fost învăţat înainte de
război.
A doua fază a
războiului
Marea
Britanie rămăsese acum singura adversară activă a Germaniei naziste. Ea a fost
însă lăsată într-o situaţie precară, fără armată, în timp ce era înconjurată
ameninţător de o linie de coastă inamică lungă de 3 200 km.
Armata britanică
abia ajunsese pînă la Dunkerque, de unde scăpase datorită ordinului
inexplicabil dat de Hiţler tancurilor germane de a se odihni timp de două zile,
atunci cînd acestea se găseau la mai puţin de 16 km de ultimul port de salvare,
aproape lipsit de apărare. Acest ordin de oprire a fost inspirat de mai multe
motive, inclusiv de vanitatea lui Goring care a solicitat ca Luftwaffe să dea
ultima lovitură.
Chiar dacă grosul armatei britanice
a scăpat, majoritatea armamentului a fost pierdut. Dacă supravieţuitorii celor
16 divizii care scăpaseră puteau fi reorganizaţi, mai rămăsese în schimb o
singură divizie înarmată corespunzător pentru a apăra ţara; flota era ancorată
în extremul nord, în afara razei de acţiune a Luftwaffe. Dacă nemţii ar fi
debarcat în Anglia în orice moment din luna care a urmat cuceririi Franţei,
n-ar fi întîmpinat o împotrivire serioasă. Noroc că Hitler şi generalii săi nu
făcuseră nici o pregătire pentru invadarea Angliei - nici măcar nu schiţaseră
vreun plan pentru acea evidentă şi esenţială continuare a înfrîngerii Franţei.
El a lăsat să se scurgă o lună de importanţă majoră, în speranţa că englezii
vor accepta pacea. Chiar şi după ce speratele i-au fost înşelate, pregătirile
germane s-au făcut fără tragere de inimă. După ce Luftwaffe nu a reuşit să
învingă RAF în „Bătălia pentru Anglia”, şefii Trupelor de uscat şi Marinei s-au
folosit de acest pretext pentru ;a suspenda invazia. Chiar şi Hitler
a acceptat acest pretext. Dosarele convorbirilor particulare ale acestuia
demonstrează că nu dorea distrugerea Marii Britanii şi a Imperiului Britanic,
imperiu considerat de el ca pe un factor de stabilitate în lume, şi pe care
încă mai spera să-1 poată atrage de partea sa. în plus, gîndurile lui Hitler se
concentraseră iarăşi către est. De fapt, acesta a fost principalul factor care a
determinat salvarea Marii Britanii. Dacă Hitler s-ar fi străduit să învingă
Anglia, este de presupus că ar fi reuşit. Chiar dacă ratase cea mai mare şansă
de a o cuceri printr-o invazie, Hitler putea s-o prindă ca într-un cleşte, cu
ajutorul avioanelor şi submarinelor sale, lipsind-o treptat de resurse, ceea ce
s-ar fi soldat cu prăbuşirea Angliei. Hitler a considerat însă că nu trebuia să
rişte concentrîndu-şi resursele asupra acestui efort aerian şi naval, în timp
ce Armata Sovietică se găsea „priponită" la frontiera estică a Germaniei,
ca o ameninţare pe uscat. El a argumentat atunci că unicul mod de a-şi asigura
spatele erau atacul şi înfrîngerea Rusiei. Suspiciunile sale la adresa
intenţiilor sovietice au fost amplificate şi de faptul că ura împotriva
sistemului comunist sovietic îl dominase. El s-a autosugestionat că Marea
Britanic va accepta pacea în clipa în care nu va mai putea conta pe o
intervenţie sovietică în război. El chiar credea că Anglia ar fi semnat de mult
tratatul de pace dacă Rusia n-ar fi incitat-o să continue războiul. La 21
iulie, cînd Hitler a ţinut prima conferinţă pentru a analiza planurile făcute
în grabă pentru invazia Angliei, a spus: „Stalin cochetează cu Marea Britanie
pentru a o convinge să rămînă în război spre a ne imobiliza astfel forţele, cu
scopul de a cîştiga timp şi de a obţine ceea ce vrea, deoarece o dată pacea
semnată el nu va mai obţine nimic”. De aici şi următoarea concluzie: „Atenţia
noastră trebuie să fie îndreptată asupra rezolvării problemei ruseşti”.
Planurile
s-au alcătuit imediat, dar abia la începutul anului 1941 Hitler a luat
hotărîrea decisivă. Invazia a fost declanşată pe 22 iunie - cu o zi înainte de
data la care o făcuse Napoleon. Blindatele germane au învins rapid armatele
sovietice din imediata apropiere şi, în mai puţin de o lună, au înaintat peste
700 km, acoperind trei sferturi din distanta care-i separa de Moscova, unde
n-au ajuns niciodată.
Care au
fost factorii-cheie ai eşecului german? Noroiurile toamnei şi zăpada sînt doar
cei mai evidenţi. Mult mai importantă a fost însă eroarea în aprecierea
rezervelor pe care Stalin le putea strînge din îndepărtatele colţuri ale
Rusiei. Nemţii calculaseră că vor avea de înfruntat aproximativ 200 de divizii,
pe care le şi zdrobiseră pînă la mijlocul lui august, dar, între timp, alte 160
îşi făcuseră apariţia. Pînă să reuşească să le întîmpine şi pe astea, a venit
toamna, cînd nemţii au forţat înaintarea către Moscova, prin nămol şi au dat
peste noi forte care le blocau calea. Un alt factor esenţial 1-a constituit
primitivismul în care se menţinuse Rusia, în ciuda progreselor tehnicii
înregistrate după Revoluţia sovietică. Nu era vorba numai de rezistenţa ieşită
din comun a soldaţilor şi a populaţiei, ci şi de starea de înapoiere în care se
găseau drumurile de aici. Dacă infrastructura rutieră s-ar fi aflat la nivelul
ţărilor occidentale, Rusia ar fi fost îngenuncheată aproape la fel de rapid ca
Franţa. Chiar şi în condiţiile date, invazia putea reuşi dacă forţele blindate
s-ar fi îndreptat direct către Moscova în acea vară, fără să mai aştepte
sosirea infanteriei - aşa cum sugerase Guderian, a cărui putere n-a fost luată
în considerare de Hitler şi de ceilalţi şefi ai armatei.
Iarna
rusească s-a dovedit catastrofală pentru armata germană, care nu şi-a revenit
niciodată complet după experienţa trăită. Se pare, totuşi, că Hitler avea încă
şanse de succes în 1942, deoarece Armata Roşie era grav afectată de lipsa de
echipament, iar autoritatea lui Stalin asupra acesteia fusese serios
zdruncinată de grelele înfrîngeri iniţiale. Noua ofensivă a lui Hitler a făcut
rapid curăţenie pe cîmpurile petrolifere din Caucaz - zonă de care depindea
maşinăria de război sovietică. Hitler şi-a împărţit însă forţele în vederea
atingerii celor două obiective: Caucazul şi Stalingradul. Oprit în faţa
Stalingradului, Hitler şi-a secătuit rezervele prin repetate atacuri „cu capul
în zid" în dorinţa de a captura „oraşul lui Stalin", care devenise
pentru el un simbol sfidător şi obsedant. Interzicînd orice retragere o dată cu
sosirea iernii, el şi-a condamnat la pierzanie armata de aici, care a fost
încercuită şi capturată după sosirea noilor forte adunate de sovietici spre
sfîrşitul anului.
Dezastrul
de la Stalingrad i-a lăsat pe germani cu un front mult prea mare pentru forţele
lor slăbite. Retragerea rămăsese singura modalitate de salvare, aşa cum
solicitau generalii, însă Hitler refuza cu încăpăţînare să o aprobe. Surd la
orice argument, el insista pe sloganul: „Nici un pas înapoi”. Ţipătul ca de
papagal nu putea stăvili potopul; mai mult chiar, a determinat ca fiecare
retragere „în ultimă instanţă" să fie acompaniată şi de o înfrîngere
crîncenă, mult mai scump plătită.
Forţele lui Hitler
suportau consecinţele supraextinderii strategice care-1 dusese la pierzanie şi
pe Napoleon. Efortul era mai mare întrucît din 1940 războiul se
extinsese şi în Mediterana - ca urmare a intrării lui Mussolini în război,
dornic să profite de înfrîngerea Franţei şi de slăbiciunea Angliei. Aceasta
le-a oferit britanicilor şansa unui contraatac într-o zonă în care forţa
maritimă îşi putea spune cuvîntul. Churchill a ştiut să profite rapid de ocazie - poate chiar prea rapid. Forţa mecanizată
britanică din Egipt, deşi puţin numeroasă, a izbutit curînd să zdrobească
demodata armată italiană din nordul Africii, cucerind şi Africa de est
italiană. Ele ar fi putut continua înaintarea pînă la Tripoli, însă au fost
oprite pentru a da posibilitatea debarcării unei foile aninate în Grecia- o
mişcare prematură şi slab pregătită, respinsă imediat de către germani,
înfrîngerea italienilor în Africa de Nord 1-a obligat însă pe Hitler să trimită
în zonă întăriri germane, sub comanda lui Rommel. Avînd privirile încă aţintite
spre Rusia, Hitler nu a alocat întăriri decît forţelor italiene, tară să facă
efortul de a cuceri „porţile" din estul, centrul şi vestul Mediteranei -
Suez, Malta şj Gibraltar. In acest fel el a mai deschis un „robinet"
pentru secătuirea forţelor germane; în consecinţă, succesele obţinute de
contraatacurile lui Rommel au fost eclipsate de amînarea cu mai bine de doi ani
a elibărării Africii de Nord. Foitele germane se întindeau acum pe ambele
maluri ale Mediteranei, pe întreaga linie de coastă a Europei de vest şi
încercau totodată să menţină un amplu front riscant în Rusia.
Consecinţele
fireşti ale acestei supraextinderi au fost amînate şi războiul prelungit, prin
intrarea Japoniei în luptă, în decembrie 1941. în cele din urmă ea s-a dovedit
fatală pentru şansele lui Hitler, întrucît a antrenat forţa americană în
război. Efectele temporare ale atacului-surpriză desfăşurat de japonezi la
Pearl Harbor, care a zdruncinat Flota americană a Pacificului, a permis
japonezilor să cucerească poziţiile Aliaţilor din Pacificul de Sud-Vest -
Malaysia, Birmania, Filipinele şi Indiile olandeze de Est. Prin această rapidă
expansiune japonezii şi-au depăşit capacitatea de a păstra proaspetele
cuceriri. Japonia era totuşi un mic stat insular, cu o putere industrială
limitată.
A treia fază a
războiului
O dată
implicată, forţa americană, în condiţiile supravieţuirii Rusiei şi a forţelor
acesteia, înfrîngerea puterilor Axei - Germania, Italia şi Japonia- a devenit o
certitudine, deoarece potenţialul militar combinat al acestora era mult
inferior. Singurele necunoscute rămăseseră cît va mai dura războiul şi cît de
completă va fi înfrîngerea. Cele mai mari speranţe ale agresorilor, trecuţi
apoi în apărare, erau legate de obţinerea unor termeni de pace mai îngăduitori
prin „tragerea de timp" pînă cînd cei doi „giganţi" oboseau sau se
certau între ei. Şansele unei rezistenţe atît de prelungite depindeau însă de
scurtarea fronturilor. Nici unul dintre conducătorii Axei nu suporta „să-şi
piardă imaginea" prin autorizarea unor retrageri voluntare, aşa că se
agăţau de fiecare poziţie în parte pînă la prăbuşirea acesteia.
In a treia
etapă a războiului n-au existat cu adevărat cotituri, ci doar un potop
năvalnic.
Potopul
s-a năpustit cu mai multă uşurinţă în Rusia şi în Pacific, zone în care
superioritatea numerică în continuă creştere a forţelor se combina cu spaţii
mai ample de manevră. In sudul şi vestul Europei potopul a fost oprit în mod
mai frecvent, din cauza spaţiilor mai strimte.
Primul
atac al forţelor anglo-americane în Europa - în iulie 1943 - a fost uşurat de
faptul că Hitler şi cu Mussolini au continuat să „pompeze" trupe proaspete
în Tunisia în speranţa menţinerii unui cap de pod care să stopeze atacurile
convergente ale Armatelor Aliate care se apropiau dinspre Egipt şi Algeria.
Tunisia s-a transformat într-o capcană, iar capturarea în întregime a armatei
italo-germană a lăsat Sicilia aproape lipsită de apărare. Cînd Aliaţii au
forţat intrarea în Italia dinspre Sicilia - în septembrie 1943 -înaintarea lor
de-a lungul acelei peninsule înguste şi muntoase s-a transformat într-o
operaţiune înceată.
La 6 iunie
1944 grosul armatelor aliate, concentrate în Anglia în vederea unei invazii
peste Canalul Mînecii, au debarcat în Normandia. Succesul era garantat cu
condiţia de a reuşi să se stabilească pe mal şi să-şi consolideze un cap de pod
suficient de mare pentru a permite debarcarea masivă de trupe şi depăşirea
poziţiilor întărite ale aliniamentului german. O dată ce ar fi străpuns
frontul, întreaga lăţime a Franţei avea să fie deschisă pentru manevrele
armatei aliate, complet mecanizată, ceea ce nu se mai putea spune despre o mare
parte a armatei germane.
Defensiva
germană ar fi fost astfel condamnată la prăbuşire, dacă nu reuşea să arunce
înapoi în mare forţele invadatoare încă din primele zile. încercarea lor a
întîrziat din cauza raidurilor forţelor aeriene aliate, care deţineau o superioritate
de 30 la l faţă de Luftwaffe şi care au provocat întîrzierea fatală a sosirii
tancurilor germane.
Chiar dacă
invazia din Normandia ar fi fost respinsă de pe plaje, superioritatea deja
covîrşitoare a forţelor aeriene aliate, aplicată nemijlocit asupra
"Germaniei, ar fi produs în cele din urmă prăbuşirea acesteia. Pînă în
1944 ofensiva aeriană strategică nu confirmase speranţele puse în ea, ca o
alternativă la invazia terestră, iar efectele acesteia au fost grav
supraestimate. Bombardarea nediscriminatorie a oraşelor nu a detentiinat
scăderea notabilă a producţiei de război, şi n-a reuşit să înfrîngă voinţa
poporului german, determinîndu-1 să capituleze, aşa cum se sperase. Faptul se
explică prin felul în care era ţinut în gheara conducătorilor săi tiranici,
indivizii neputîndu-se preda bombardierelor din înaltul cerului, în anii 1944
şi 1945 forţa aeriană a fost mai bine directionată - şi aplicată cu o precizie
sporită şi cu un efect din ce în ce mai devastator asupra centrelor vitale ale
producţiei de război, indispensabile forţei de rezistenţă a inamicului. Şi în
Orientul îndepărtat, factorul-cheie s-a dovedit tot forţa aeriană, şi care a
asigurat colapsul Japoniei, fără să fi fost nevoie de aruncarea bombelor
atomice.
Principalul
obstacol în calea Aliaţilor, o dată ce atacul îşi schimbase sensul, a fost o
barieră autoimpusă - respectiv insistenţa lipsită de înţelepciune şi îngustă ca
viziune din partea conducătorilor în a obţine o „capitulare
necondiţionată". Acesta a fost cel mai mare ajutor acordat lui Hitler
pentru a menţine controlul asupra populaţiei germane, lucru valabil si pentru
partenerul său japonez. Dacă şefii militari ai Aliaţilor ar fi fost suficient
de înţelepţi pentru a acorda un minim de asigurări în legătură cu condiţiile de
pace impuse, Hitler ar fi scăpat de sub control poporul german mult înainte de
anul 1945. Cu trei ani înainte, trimişi ai mişcării anti-naziste, care lua
amploare în Germania, făcuseră cunoscute Aliaţilor, planurile lor de răsturnare
a lui Hitler, ca şi numele a numeroşi militari gata de a lua parte la o
asemenea revoltă, cu condiţia ca Aliaţii să le dea oarecare asigurări
referitoare la condiţiile de pace impuse, însă nici atunci, şi nici mai tîrziu,
nu li s-a dat nici o asigurare, astfel încît, în mod firesc, acestora le-a fost
dificil să cîştige sprijin în vederea unui asemenea „salt în întuneric”, în
consecinţă, „războiul nenecesar" a fost prelungit în mod la fel de
nenecesar, şi alte milioane de oameni-au pierit inutil, în timp ce pacea mult
aşteptată a dat naştere mai degrabă unei noi ameninţări şi temerilor că va
izbucni un alt război, deoarece prelungirea nenecesară a Celui de-al Doilea
Război Mondial, prin cramponarea de „capitularea necondiţionată" s-a
dovedit folositoare exclusiv lui Stalin - căruia i-a deschis calea pentru a
instaura dominaţia comunismului în Europa Centrală.
III. Învingatori si învinşi
Perioada
anilor 1939—1945 poate fi considerată drept cea mai profundă si concentrată
revoluţie a umanităţii de la perioada Inchiziţiei („The Black Death"). In
nici o altă perioadă, începînd cu secolul paisprezece, n-au fost atît de mulţi
oameni omorîţi, dizlocaţi, tulburaţi, dezrădăcinaţi sau avînd vieţile complet
transformate într-o perioadă de timp atît de scurtă. Anii de la sfîrşitul
războiului si cei imediat următori au ilustrat încă o dată vechiul proverb care
spunea că este destul de posibil să cîştigi războiul si să pierzi pacea.
Regiunile
în care războiul s-a purtat de fapt au rămas în ruine. Nordul Franţei, Ţările
de Jos si marea curbă a Cîmpiei nordice germane şi o fîşie largă mergînd pe tot
drumul spre Moscova si Stalingrad au rămas devastate, în regiunile situate la
tară n-a fost chiar aşa de rău deoarece obiectivele au fost mai puţine si au
existat regiuni importante care au fost ocolite de lupta propriu-zisă. Oraşele
însă erau nişte grămezi de moloz, căile ferate erau pline de gropi si de şine
îndoite, podurile erau prăbuşite, canalele şi fluviile blocate, digurile
avariate şi reţeaua de energie electrică distrusă. Majoritatea bunurilor
personale ale societăţii moderne fusese avariată într-un grad mai mare sau mai
mic.
Lucrurile
se prezentau la fel, fie că era vorba de regiunea Pacificului, fie de Asia de
est. Fuseseră aduse prejudicii unui volum inestimabil de bunuri, iar naţiuni mari
ca China şi Japonia şi marile imperii ale puterilor coloniale erau aproape
distruse. Milioane de înfometaţi îşi tîrau picioarele printre ruine, căutînd o
cale să-şi pună vieţile în ordine.
Dar
cuvîntul prejudiciu nu avea acelaşi înţeles pretutindeni. Acele ţări din lumea
industrializată care se luptaseră în război dar care nu avuseseră experienţa
luptelor pe propriul teren au prosperat după aceea aproape în proporţie directă
cu zonele de luptă care suferiseră. Dacă în Europa şi Asia era destul de greu să
departajezi cîştigătorii de învinşi, nu exista nici o problemă de acest gen în
ceea ce-i privea pe americanii din nord care erau cîştigători.
Se spun
multe lucruri contradictorii în ceea ce priveşte numărul victimelor.
Aproximativ şaptezeci milioane de bărbaţi pe întreaga durată a desfăşurării
războiului, au purtat arme. Aproximativ şaptesprezece milioane dintre aceştia
au fost omorîţi în război, împreună cu cel puţin alte douăzeci de milioane sau
chiar mai mult de civili, care avuseseră ghinionul să trăiască într-un loc
nepotrivit si într-o perioadă nepotrivită.
Numărul de
victime a fost extrem de inegal împărţit. De partea Axei, Germania a adunat
aproape douăzeci de milioane soldaţi deşi vîrful său de putere a fost la un
moment dat de peste zece milioane. Un număr de trei milioane şi jumătate au
murit în bătălie, un număr neînsemnat din cauze independente de lupte şi şapte
milioane şi un sfert au fost răniţi. Un alt milion a fost trecut la rubrica
„dispăruţi" („missing"). Patria a fost complet devastată, spre
deosebire de situaţia din primul război mondial, cînd germanii au purtat
războiul pe pămîntul altor popoare. Italienii mobilizaseră peste trei milioane
de oameni pe cîmpul de luptă şi suferiseră pierderi ce reprezentau un procent
de peste 10 la sută din care aproximativ jumătate erau morţi. Flota si marina
comercială înregistraseră pierderi importante, iar ţara, de la Salerno la
Valea rîului P6, suferise distrugeri. Despre cifrele italiene se spunea în mod
ironic că ar fi trebuit să fie contabilizate de ambele părţi.
Cea mai
mare parte a pierderilor Italiei au fost contabilizate de partea Axei, dar ea a
înregistrat, de asemenea, 20 000 morţi în vreme ce a luptat de partea
Aliaţilor, după anul 1943.
Japonia
mobilizase aproximativ 10 milioane de soldaţi. Capacitatea sa maximă la un
moment dat era de peste şase milioane. Cifrele privind pierderile suferite au
fost incredibil de denaturate de normele vestice. In armatele europene era
normal să existe două sau trei răniri pentru fiecare moarte, în special în
acest război în care utilizarea medicinei militare şi a noilor medicamente
luaseră amploare. Dar Japonia înregistrase aproape două milioane de morţi din
rîndul militarilor şi numai 140 000 de răniţi, în campania de bombardare se
înregistrează aproximativ o jumătate de milion de civili morţi si peste 600 000
de răniţi. La aceste cifre trebuie adăugat faptul că peste un sfert de milion
de. japonezi fuseseră luaţi prizonieri la sfîrşitul războiului de către ruşi şi
duşi în Manciuria de unde nu se mai întorseseră în Japonia.
Exprimat
în termeni de vieţi omeneşti pierdute, preţul victoriei pentru învingători a
fost la fel de ridicat ca şi cel al înfrîngerii pentru cei care au pierdut.
China lipsită fiind de potenţialul industrial ar fi trebuit să mobilizeze un
număr mai mare de oameni. Cifra cea mai importantă pe care au avut-o armatele
chineze n-a depăşit niciodată cinci milioane. Dar războiul ei se terminase în
anul 1937 şi ea înregistrase peste două milioane de morţi în bătălie. Mulţi
dintre soldaţii armatei sale dacă nu ar fi fost trataţi în condiţiile
utilizării unei medicine primitive ar fi putut trăi într-o armată europeană.
Civilii care au murit drept urmare a bombardamentelor şi a acţiunilor militare
sau drept consecinţă indirectă a războiului şi a avatarurilor sale, ca de
exemplu înfometarea, n-au fost niciodată contabilizaţi, dar trebuie să fi fost
un număr de cel puţin cinci milioane, putînd ajunge chiar pînă la zece
milioane.
Dintre aliaţii europeni, Polonia pur şi simplu fusese cucerită de două ori.
Intr-un anume sens întreaga populaţie a Poloniei putea să se numere printre
victime. Franţa s-a descurcat mai bine. Colapsul Franţei a fost din fericire
scurt, deşi cuvîntul „din fericire” nu a fost termenul cel mai potrivit la
vremea respectivă. In momentul său de vîrf, Franţa adunase cinci milioane de
soldaţi sub arme. Aproximativ un sfert de milion au fost omorîţi în bătălie sau
au murit din alte cauze, iar o altă jumătate de milion a fost rănită sau dată
dispărută. Aproximativ. o jumătate de milion de civili au fost fie omorîţi, fie
deportaţi în Germania pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp.
Treizeci
de mii de francezi bărbaţi si femei au fost împuşcaţi de plutoane de execuţie.
Partea de nord a ţării suferise consecinţele a două lupte, ceea de-a doua fiind
în mod special destructivă, drept rezultat al campaniei aeriene a Aliaţilor.
Regiunile industriale ale Franţei au fost aproape tot atît de devastate ca şi
cele ale Germaniei. In ciuda distrugerilor înregistrate, Franţa n-a rămas după
cel de-al doilea război mondial într-o situaţie la fel de dezastruoasă ca după
primul război mondial. Ea n-a rămas în totalitate o tară de bărbaţi bătrîni şi
văduve. Deoarece cea de-a doua bătălie îi subminase vitalitatea aproape mai
mult decît prima, guvernele postbelice s-au găsit ele însele forţate să intre
în energicul efort de reconstrucţie a familiilor franceze greu încercate, avînd
în vedere că acestea au constituit ,,carne do tun" la fiecare generaţie.
Marea
Britanie avusese momentul său de glorie si plătise amarnic pentru aceasta.
Flota sa maritimă a fost aproape înjumătăţită, în ciuda faptului că în timpul
războiului au fost construite nave, multe clin oraşele sale au suferit prejudicii
grave, datoria sa naţională a crescut, iar importantele lor disponibilităţi,
financiare au dispărut. Ea mobilizase aproximativ sase milioane de soldaţi si
un sfert de milion dintre aceştia muriseră în Europa, în Africa de Nord si în
Birmania. Alţii 400000 fuseseră răniţi sau daţi dispăruţi. Ca şi în cazul
Franţei, ,,nota de plată” fusese de departe mai puţin încărcată decît cea
plătită în primul război mondial, dar în anul 1918 britanicii avuseseră măcar
satisfacţia de a fi siguri că se aflau printre învingători, în anul 1945 se
părea că ei nu făcuseră altceva decît să-şi epuizeze resursele pentru a
deschide drumul spre victorie Statelor Unite şi Rusiei.
Dintre
cele două noi superputeri, Rusia înregistrase rănile cele mai adînci. Stalin
afirmase odată că Marea Britanie a plătit acest război în timp, Statele Unite
au contribuit materialiceşte, iar rusii şi-au adus .contribuţia prin sîngele
vărsat. Peste şase milioane de soldaţi sovietici au murit şi peste paisprezece
milioane iau fost răniţi, Peste zece milioane, poate chiar peste douăzeci de
milioane de civili si-au pierdut viaţa din cauza războiului si a noliticii
nemiloase duse atît de propriul guvern, cît şi de guvernele inamicilor. O
suprafaţă de aproximativ un milion de mile pătrate din teritoriul Rusiei a fost
devastată, iar în marea bătălie pentru apărarea Stalingradului numărul
soldaţilor morţi 1-a întrecut pe cel înregistrat de americani în toate
bătăliile din cursul războiului.
Statele
Unite au plătit din greu pentru participarea lor la război. Marele lor avantaj
a fost de ordin geografic şi a constat în existenta celor două oceane uriaşe,
care le-au protejat. Cu excepţia unei încercări făcute de un hidroavion lansat
de pe un submarin japonez, incident notabil prin unicitatea sa şi a nefericitei
campanii din Aleutine, nici o bombă n-a căzut pe continentul american. Singurii
soldaţi inamici, care au pus piciorul în Statele Unite au fost prizonierii de
război, fericiţi de a se afla acolo. Peste şaisprezece milioane de americani au
servit în cadrul forţelor armate. Dintre aceştia 400 000 au murit si peste o
jumătate de milion au fost răniţi.
Acesta a fost cel mai costisitor război din istoria America pînă în acel
moment, înregistrîndu-se mult mai multe victime decît în primul război mondial
si egalîndu-se aproape numărul de morţi contabilizaţi de ambele părţi în perioada
războiului civil. Pentru un popor, care pînă la 6 decembrie 1941 considerase că
acesta nu era războiul său, americanii si-au adus o contribuţie importantă la
victoria Aliaţilor.
Americanii
au înregistrat, de asemenea, un imens profit de pe urma războiului. Una din
ciudăţeniile efortului de război american a fost faptul că acesta a fost
susţinut de un număr relativ mic de persoane, în ciuda uriaşului număr de
soldaţi înrolaţi, Statele Unite fiind pe locul doi după Rusia în rîndul
Aliaţilor din acest punct de vedere, numai o mică parte dintre aceştia au
luptat activ. Dar cei care au luptat au făcut-o din plin. Infanteriştii erau
nemulţumiţi de politica adoptată, de forţele aeriene de a lăsa la vatră
soldaţii după cincizeci de misiuni de luptă, dar această atitudine era mult mai
,,fair" decît aceea de a-i lăsa pe soldaţi în luptă pînă ce războiul fie
îi omora, fie se termina. Pentru marea majoritate a americanilor acesta a fost
un război „bun", dacă se poale spune un astfel de lucru despre un război.
Populaţia era mult mai mobilă si mai prosperă decît fusese înainte. Comenzile
de război ajutaseră Statele Unite să iasă dintr-o fază de puternică depresiune
economică, să construiască noi oraşe, noi industrii, să creeze noi averi si un
nou stil de viaţă. Familii si prietenii au fost tensionate de disparităţile
sorţii si după război guvernul a adoptat o serie de legi prin intermediul
cărora se făcea o reală încercare de a permite acelora care luptaseră, pentru
suma de douăzeci si unu de dolari pe lună să se apropie de nivelul de viaţă al
celor care stătuseră acasă si cîştigaseră de zece ori mai mult.
O dată cu
sfîrsitul războiului au început importante operaţii de deplasare a populaţiei.
Forma lor cea mai organizată a fost cunoscută sub numele de ,,Operaţiunea Covorul
fermecat" (,,Operation Magic Carpet"), operaţiune prin intermediul
căreia Statele Unite au repatriat un număr imens de soldaţi aflaţi pe
fronturile cele mai îndepărtate. Zi după zi navele acostau la New York sau
Hampton Roads sau San Francisco si revărsau pe mal o mulţime de uniforme kaki
şi oliv deschis. Uriaşa maşină care-i transformase în soldaţi, marinari şi
aviatori, acţiona acum în sens invers transformîndu-i în civili, dîndu-le
documente prin care so spunea că erau îndreptăţiţi -să primească mici
"bucăţele de panglică, care însemnau atît de mult pentru ei şi atît de
puţin pentru alţii, sau documente care atestau că-şi serviseră ţara foarte bine
si mai ajutau să-şi reînnoade firele vieţii lor anterioare. Majoritatea lor au
suportat tranziţia de la un mod de viată în altul cu uşurinţă, după cum o preziseseră
si unii psihologi, reuşind să redevină rapid nişte tineri normali, deşi
povesteau unele istorii bizare şi erau capabili să devină intoleranţi atunci
cînd vînzătorii le reaminteau că preţurile crescuseră ,,deoarece, ştiţi, a fost
război". Procesul de demobilizare a armatelor forţelor aliate a fost cel
mai puţin spectaculos dintre toate operaţiunile întreprinse în cursul
războiului si în majoritatea locurilor s-a derulat într-o linişte impresionantă.
Numai în Statele Unite s-au reîntors la starea ele civili în decurs de mai
puţin de un an nouă milioane de persoane.
La capătul
celălalt al scării migraţiei populaţiei se aflau milioanelo ele europeni si
asiatici încercînd cu disperare să ajungă la casele şi familiile lor, care în
multe cazuri nici nu mai existau.
Lungi
coloane de oameni formate din foşti prizonieri, salahori eli-IxTaţi, orfani,
văduve, oameni bătrîni împrăştiaţi pe drumurile Europei, fugind din fata
ruşilor sau încercînd să se întoarcă înapoi în Polonia sau România, în oraşe
supravieţuitorii se îmbrîncvau fără rost printre dărîmături. Organizaţia
guvernamentală germană ţinuse piept duşmanului sub atacurile Aliaţilor pînă la
sfîrşi tul-războiului, dar o dată cu prăbuşirea regimului orice altceva părea
să se prăbuşească la fel de bine. Cuceritorii s-au aflat în curînd în situaţia
de a fi obligaţi să se ocupe ei înşişi, cu bunăvoinţă sau nu, de organizarea
unei noi vieţi pentru cei cuceriţi. Au fost înfiinţate şi organizate lagăre pentru
,,persoane dislocate” („displaced person”), persoane care nu puteau să-şi
asigure supravieţuirea, serviciile publice au fost restabilite, procesele de
război au fost iniţiate, iar învingătorii, cu ajutorul celor biruiţi, au fost
ciupind angajaţi în tot felul de jafuri.
După cum
persoanele particulare au beneficiat sau au suferit în mod inegal de pe urma
războiului, tot astfel şi naţiunile. Deoarece războiul european se apropiase
de sfîrşit, conducătorii Aliaţilor şi-au îndreptat atenţia spre problemele
postbelice. Au existat tot felul de idei privind ce era de făcut cu Germania,
cea mai faimoasă dintre ele a fost probabil reprezentată de planul conceput de
Henry Morgenthau, secretarul american al tezaurului public, care prevedea că
Germania trebuia să fie lipsită complet de capacitatea sa industrială şi
transformată într-o ţară pastorală, încercîndu-se, de asemenea, să fie
prefăcută dintr-un gigant industrial într-o mulţime de state de operetă. O
astfel de încercare de a întoarce ceasul istoriei înapoi cu o sută de ani era
sortită eşecului, dar ea reprezintă cel puţin o mărturie tipică pentru spectrul
ideilor vremii privind soarta destinată germanilor.
În
decursul războiului un număr substanţial de reprezentanţi oficiali ai
Aliaţilor au încercat să se preocupe de problemele privind situaţia
postbelică. Pînă la un anumit punct ei au reuşit, dar au fost depăşiţi de
evenimente. La începutul lui decembrie 1941 losif Stalin a încercat să obţină
de la britanici acordul de încheiere a socotelii finale, Rusia să rămînă în
posesia a tot ceea ce deţinuse la începutul ostilităţilor, ceea ce ar fi
însemnat să i se dea toate statele baltice şi majoritatea Poloniei de est, plus
principalele achiziţii de la gura Dunării. In acea perioadă şi în marea
majoritate a anului 1942 Rusia purtase principala povară a conflictului şi,
deci, era în interesul său evident să-şi stabilească viitorul, cît mai era încă
posibil. Avînd soldaţii germani la cîteva mile de Moscova, Stalin se afla în
situaţia în care putea atenţiona asupra imenselor sacrificii făcute de poporul
său şi pretinde în contrapartidă imense recompense. Iată deci pentru ce atît
Marea Britanie, cît şi Statele Unite au preferat sa aştepte înainte de a
stabili ceva definitiv.
In mai
1943 Uniunea Sovietică a dizolvat Comintern-ul sau biroul ,,Internaţionalei
Comuniste", organizaţie considerată responsabilă de încurajarea
comunismului în străinătate. Această acţiune a fost menită să reasigure
partenerii Rusiei de respectabilitatea crescîndă a acesteia şi în luna octombrie
1943, atunci cînd miniştrii forţelor aliate s-au întîlnit la Moscova,
americanii, britanicii, chinezii si ruşii, supranumiţi în perioada războiului
„Cei patru mari" (,,Big Four") au anunţat că ei nu vor recurge la
utilizarea forţei militare în alte state, în interes propriu, după sfîrşi tul
războiului. Această întîlnire de la Moscova a fost preliminară Conferinţei de
la Teheran şi la Teheran Stalin a convenit că va face parte din Organizaţia
Naţiunilor Unite. Problemele privind cine ar trebui să fie admis si care erau
prerogativele fiecărui stat au constituit la început obiectul unor discuţii
aprinse. La un moment dat ruşii 'doreau un loc în adunare pentru fiecare
,,republică" a Republicilor
Socialiste "Sovietice, pînă cînd americanii au replicat că atunci
şi ei ar trebui să deţină cîte un loc pentru fiecare stat al uniunii. Acest gen
de problemă si în special problema veto-ului a predominat în discuţiile purtate
atît la întîlnirea de la Teheran, cît si la conferinţa de la Yalta, ţinută în
februarie 1945. La acea vreme era evident că existau patru puncte sensibile.
Cea mai
îndepărtată de toate aceste lucruri se afla Japonia. Americanii doriseră să
fie ajutaţi de către ruşi pentru a debarca în Japonia. Preţul pretins de ruşi
pentru acest ajutor a fost mai mare decît cel pe care americanii ar fi fost
dispuşi să-1 plătească, respectiv sudul Sahalin-ului, Insulele Kurile si
concesiunile din Manciuria. Dilema cu care s-au confruntat în legătură cu
Japonia i-a făcut pe americani mult mai susceptibili la cuceririle ruşilor în
Europa. In acea perioadă ei nu aveau bomba atomică. In luna
februarie 1945 ei s-au ocupat în schimb de fanatica rezistenţă întîmpinată pe
insula Iwo Jima.
O a doua
problemă spinoasă era perpetua problemă a Balcanilor. Aliaţii occidentali n-aveau
nici o dorinţă să-i vadă pe ruşi pe ţărmul Mediteranei, dar punctul lor de
vedere fusese compromis de faptul că comuniştii fuseseră forţa cea mai
reprezentativă în lupta contra germanilor din cadrul statelor balcanice, în
decembrie 1943, Stalin a convenit asupra faptului că ruşii nu vor domina
Cehoslovacia. In octombrie 1944 Stalin s-a întîlnit cu Churchill la Moscova şi
Churchill i-a strecurat faimoasa bucată de hîrtie mîzgălită prin care-i
comunica că Rusia putea să domine România şi Bulgaria, Marea Britanie putea să
domine Grecia şi ei ar fi putut să-şi împartă influenţa în Iugoslavia si
Ungaria, în cele din urmă rusii au obţinut tot ce li s-a promis, în Grecia
debarcaseră deja trupele britanice, iar în Iugoslavia Tito, proaspătul
convertit la comunism, a fost' suficient de puternic pentru a rezista
,,îmbrăţişării" ruşilor. Finalul determinant al situaţiei din Balcani a
fost, ca pretutindeni, legat de cine urma să deţină trupe acolo si cît de
puternic trebuia să fie pentru a se putea menţine.
Principalul
impediment în calea armoniei Aliaţilor a continuat să fie Polonia. Relaţiile
stabilite între Stalin şi guvernul legitim polonez aflat in exil la Londra
s"-au transformat din proaste în şi mai proaste. De la pretenţia ca
graniţele vestice -ale Rusiei să fie reprezentate de linia de demarcaţie
sovieto-nazistă stabilită la sfîrşitul. anului 1939 Stalin a trecut la
stabilirea unui guvern polonez comunist şi a permis izbucnirea unei revolte
premature a locuitorilor din Varşovia contra germanilor. Britanicii nu puteau
face absolut nimic în legătură cu asta.
Polonia se
afla mai departe în raza lor de acţiune în anii 1944 şi 1945 decît fusese în
anul 1939. La Yalta „Cei trei mari" respectiv Stalin, Roosevelt şi
Churchill, ultimii doi fără tragere de. inimă, au convenit că Polonia se afla
în sfera ele influenţă a Rusiei. In termenii raţionamentului pentru care Marea
Britanie declarase ostilităţile in anul 1939, la Yalta ea a admis că pierduse
războiul. Aliaţii occidentali au aranjat apoi înfrîngerea Poloniei. Ei au
convenit să repatrieze, foarte adesea contra voinţei lor, polonezi si alţi
est-europeni, care luptaseră de partea Aliaţilor. Mulţi dintre aceia care
contribuiseră atît de mult la victoria Aliaţilor şi-au primit recompensele în
lagărele de muncă ruseşti. În perioada în care pierderea Poloniei fusese
acceptată, Germania se afla în colaps. Aliaţii au convenit asupra următoarelor
puncte de urmat în legătură cu politica postbelică: procesul denazificării,
procesul de dezarmare, de demilitarizare, pedepsirea criminalilor ele război,
repararea prejudiciilor şi dezafectarea industriilor de război. Marea Britanie
propusese în anul 1943 că Germania trebuia să fie ocupată în acea perioadă şi
această idee a fost perfecţionată în cursul anului 1944. Stabilirea zonelor de
ocupaţie a fost realizată în mod formal la Yalta, iar britanicii şi americanii
au luat o zonă rnai redusă pentru a putea oferi ceva şi francezilor. Berlinul
urma să fie administrat printr-o înţelegere qvadripartită. Împărţirea s-a făcut
în relaţie directă cu situaţia deja existentă. De exemplu, Statele Unite au
preluat zona de sucl-vest, deoarece trupele americano se aflau pe flancul drept
al Aliaţilor.
Problema
accesului în Berlin nu părea îngrijorătoare din cale afară. Ei au convenit ca
Rusia şi guvernul statului polonez — oricine l-ar fi format — să împartă
Prusia. Deoarece considerau că Polonia este ca şi a lor, rusii au obţinut
stabilirea frontierei dintre Polonia şi Rusia aşa cum o doreau si apoi ,plini
de bunăvoinţă” au mutat frontiera vestică a Poloniei mult mai departe pe
teritoriul Germaniei. Aliaţii n-au ajuns niciodată să definitiveze o înţelegere
privind acordarea reparaţiilor sau procesul dezindustrializării, în ciuda
faptului că stabiliseră iniţial că le doresc pe amîndouă. In toate cele patru
sectoare principale ale Berlinului, de îndată ce euforia victoriei s-a risipit,
au ieşit la suprafaţă fisurile existente în raţionamentele Aliaţilor.
Acestea
însă nu erau singurele probleme ale Aliaţilor. De complexitate aproape egală
erau problemele privind ce anume urmau să devină fostele imperii coloniale.
Britanicii, francezii şi olandezii puteau toţi să creadă că se vor întoarce în.
Asia de Sud-est şi în insule şi că lucrurile vor continua ca înainte de război.
Populaţia locală simţea însă diferit. Unul din motivele pentru care Statele
Unite fuseseră împotriva ideii de a avea unităţi britanice cu care să opereze
împreună în Pacific era acela că americanii nu erau deloc înclinaţi, chiar după
cooperarea lor din timpul războiului, de a simpatiza cu ideile britanice despre
imperiu. Americanii promisesoră independentă Filipicelor şi după război ei au
acordat-o. Britanicii nu doreau să-şi vadă imperiul prăbuşindu-se.
Ei au
recunoscut că nu putea fi totul la fel ca mai înainte, clar era una să o poţi
recunoaşte raţional şi alta să te întorci înapoi, într-o atmosferă de pace, si
să capeţi un statut de putere de categoria a treia ca şi cum Marea Britanie ar
fi fost Elveţia sau Suedia. Ei ştiau că locuitorii imperiului erau profund
afectaţi ele război. Pe de o parte se ştia, că existase o imensă contribuţie a
indienilor şi a trupelor coloniale, fapt ce antrenase realizarea unor paşi
importanţi în procesul modernizării industriei indiene. Pe de altă parte, se
realizase distrugerea marelui mit poirivit căruia unii oameni erau în mod
inerent superiori altora, deoarece pielea lor era albă. Fără acceptarea de
ambele părţi a acestui mit, colonialismul n-ar mai fi fost posibil şi
birmanczii sau indienii, care văzuseră lungi coloane patetice de prizonieri
britanici şi australieni minaţi de la spate de japonezi nepăsători n-ar mai fi
putut accepta din nou acest mit. în India existaseră mari frămîntări, în
perioada războiului.
Guvernul lui Churchill fusese nevoit să-1 trimită pe Sir Stafford Cripps să
discute cu Mahatma Gandhi. Cripps n-a prea fost la înălţimea misiunii sale - Churchill a făcut o dată
remarca despre el, că „Iată-1 pe Dumnezeu, dar fără harul acestuia”, iar atunci
cînd acesta i-a promis lui Gandhi că i se va acorda independenta Indiei după
război dacă aceasta vine de partea lor să-i ajute să-1 cîstige, Gandhi a
caracterizait oferta drept „un cec post datat acordat de o bancă care se
prăbuşeşte”.
India voia
să iasă din imperiu şi Marea Britanie nu mai era capabilă s-o determine să
rămînă. Birmania voia s-o apuce pe acelaşi drum şi în cele din urmă au dorit să
procedeze la fel şi alte state din restul regiunilor cu populaţie de culoare.
Dacă
britanicii au fost nevoiţi în cele din urmă să se confrunte cu noile realităţi
legate de existenţa coloniilor, francezii si olandezii au refuzat s-o facă în
mod hotărît. Ei aveau nevoie într-o măsură chiar mai mare decît britanicii de
imperiile lor, pentru a-şi susţine buna impresie despre ei înşişi. Olandezii
s-au întors înapoi în Indii pentru a-i găsi pe britanici angajaţi în operaţiuni
nesistematice îndreptate contra naţionaliştilor indonezieni. Olandezii au
continuat lupta, care a durat pînă în 1950. Francezii şi-au clirecţionat
forţele înapoi în Indoehina unde au găsit aproape, un haos. Vechile garnizoane
dinainte de război au rezistat sub dominaţia japoneză pînă în anul 1945.
Japonezii au fost făcuţi apoi prizonieri şi mulţi au fost masacraţi. Puţinii
supravieţuitori şi cei care au evadat şi-au croit, apoi drum spre liniile
naţionaliştilor chinezi, unde au fost primiţi drept aliaţi. Apoi s-au îndreptat
spre gauliştii francezi, care tocmai soseau, pe care i-au făcut prizonieri şi
i-au tratat drept simpatizanţi ai guvernului de la Vichy. în acelaşi timp, la
capitularea japonezilor, britanicii şi-au îndreptat forţele spre sudul
Indochinei si în cele din urmă au predat puterea francezilor. Nordul Indochinei
a fost ocupat de către chinezii naţionalişti şi aceştia în loc să-i aştepte pe
francezi au încredinţat conducerea naţionaliştilor inclochinezi conduşi de un luptător
do guerilă cunoscut sub numele de Ho Shi Min.
Negocierile
dintre indochinezi si francezi au eşuat şi tîrziu în anul 1946, ei au început
să se omoare unii pe alţii într-un război care a durat pînă în anul 1951.
Moştenitorii reziduali ai luptei au fost americanii şi, la rîndul lor, ei s-au
implicat într-un război, care în multe cazuri a afectat Statele Unite mai mult
decît o făcuse cel de-al doilea război mondial.
Nici lupta
şi nici confuzia nu i-a reţinut in Asia de sud-est. Colapul japonezilor in China
a fost aproape egalat de extinderea lui Chi Kai si a naţionaliştilor. Deoarece
ruşii au declarat război Japoniei şi au năvălit in jos in Manciuria, comuniştii
chinezi, care porniseră război in partea de nord est a Cinei, au iesit acum la
iveală incă o dată. Ei împreună cu naţionaliştii s-au angajat intr-o bătălie
care s-a sfîrşit in insula Formosa, iar comuniştii au preluat definitiv
„continentul” China. Pe atunci „războiul rece” incepuse deja. Atît in Europa
cît şi in Asia , puterile occidentale au aparut în dezordine sau în defensivă.
Se pune întrebarea: cum s-a putut greşi atît de mult şi atît de repede?
Pentru
mulţi europeni sau asiatici răspunsul la
această întrebare era simplu: toate acestea reprezentau greşeala americanilor.
Aceştia erau înalţi, impertinenţi, zumzăind inocenţi in cadrul junglei
internaţionale. Tot ceea ce au dorit sa faca dupa război a fost să meargă acasă
şi să incerce să uite totul. Puţini scriitori care luînd-o pe această linie au
ajuns la o concluzie logică. Era mult mai satisfăcător pentru suflet să-i
dojeneşti pe americani pentru a fi excesiv de bine crescuţi din punct de vedere
internaţional, decît să-i pedepseşti pe ruşi pentru a fi extrem de prost
crescuţi din punct de vedere internaţional.
În
realitate, Statele Unite şi conducătorii săi au făcut o serie de greşeli şi
evaluări eronate ale situaţiilor. O eroare de bază a fost ceea de a fi presupus
că Rusia Sovietică semăna mult cu ei. Statele Unite au subestimat paranoia,
care a rezultat din combinaţia între teama tradiţională a ruşilor de a fi invadaţi de
europeni şi caracteristicele comunismului însuşi. Ei au subestimat în mod egal
gradul in care erau epuizaţi toţi ceilalti aliaţi ai lor. Ei au crezut ca Marea
Britanie, Franţa şi Italia era normal sa fie capabile sa se apere singure acum
cînd izbucnise perioada de criză. Ei au
revocat legea de împrumut şi de închiriere, aşa numita „Lend-Lease Act” )cu
privire la împrumutarea şi închirierea de armament, 1941) aducînd în felul
acesta economia insulei în pragul falimentului. Ei au trensferat o mare parte a
zonei lor de ocupaţie din Germania, franceyilor. Preşedintele Truman nu era
popular şi opinia publică americană dorea un sfîrşit imediat măsuriloe de
război. Puţină lume a realizat cît de aproape de colapsul complet se afla Europa
occidentală. Acelaşi lucru s-a întîmplat în China, unde se parea că
naţionaliştii chinezişi Chian Kai Shi ar fi trebuit sa fie capabili cel putin
sa puna lucrurile la punct in propria lor casă. În realitate ei au înşelat
aşteptările înbtr-un mod mizerabil, datorita mai degraba, a propriei lor
slăbiciuni inerente şi deficienţelor de tot felul decît oricăror alte
explicaţii şi China pînă la sfîrşitul deceniului a devenit o ţară comunistă.
Dacă
americanii au făcut greşeli în modul în care au răspuns solicitărilor ridicate
de situaţia postbelică — şi în mod sigur că le-au făcut — ei au făcut şi multe
erori tactice. Dintr-o perspectivă mai îndelungată situaţia poate părea
diferită. Conform opiniilor omise de strălucitorul George F. Kennan într-una
din cărţile sale, se pare că multe dintre cele întîmplate la sfîrsitul
războiului au fost rezultatul alăturării participanţilor la acesta. Realitatea
a fost aceea că toate democraţiile luate la un loc nu erau suficient de
puternice pentru a înfrînge toate statele totalitare luate la un loc. Intr-o
luptă de lungă durată şi exceptlndu-se apariţia neaşteptată a forţei nucleare
numai de o parte, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi China n-ar fi putut
probabil să înfrîngă Germania, Italia, Rusia şi Japonia. Disputa dintre Hitler
şi Stalin şi marele război ruso-german au dezechilibrat această ecuaţie şi
numai cu ajutorul uneia dintre aceste două importante state totalitare puteau
democraţiile să le înfrîfigă pe celelalte. Acesta fiind cazul, iar dictatura
stalinistă rămînînd o dictatură stalinistă aceeaşi ţară care furnizase sutele
sale de mii de soldaţi înainte de război era inevitabil să caute sa cîştige la
sfîrsitul ostilităţilor cît de mult se putea. Churchill, care realizase toate
aceste probleme de-a lungul timpului a căzut de la putere la sfîrşitul
războiului şi Marea Britanie nu mai avea forţa să-i oprească pe ruşi, chiar dacă avea dorinţa să o facă.
Se pare ca Churchill reuşise să prevadă viitorul într-o măsură chiar mai mare
decît realizase el singur atunci cînd spusesecă dacă Hitler va invada iadul,
Churchill îi va da referinţe bune diavolului. La sfîrsitul războiului ,,
diavolul” sovietic era stăpîn pe situaţie. Aflaţi între epuizatele ţări ale
Asiei de est şi Europei occidentale şi Statele Unite, care nu erau capabile să
realizeze adevărata natură a aliaţilor săi — nu mai mult decît ar fi făcut-o
oricine altcineva — comuniştii au obţinut o mare parte din ceea ce au dorit.
Încă unul
din motivele pentru care ei au procedat astfel a fost acela că războiul crease
două uriaşe vacuum-uri de putereÎn Europa, veşnic delicatul echilibru dintre
Franţa, Marea Britanie, Germania şi Rusia fusese distrus. Acest fapt a fost
realizat cu greutate de către americani, iar rezultatul a fost o scurgere a
puterii rămase, respectiv a Rusiei, în vacuum. Numai cînd americanii au înţeles
că însăşi Europa occidentală putea fi lesne cotropită, ei au schimbat politica
lor postbelică şi au început propria reîntoarcere în acel vacuum prin
intermediul creării unor sarcini sporite ale trupelor, prin intemediul NATO, a
altor pacte regionale şi prin intermediul. Planiilui Marshall, care a ajutat
deosebit de mult Europa să-si reînsănătoşeăscă ecoTîomia. In cele din urmă ei
au găsit necesar sa reconstruiască ceea ce constituie astăzi una din principalele
forţe economice europene, Germania de Vest.
Structurile
tradiţionale ale puterii au fost dizolvate, de asemenea, în Asia. Japonia si
China şi-au disputat întâietatea în decursul ultimului secol. Acum Japonia era
pe deplin înfrântă, ocupată de Statele.Unite, iar China se afla foarte
aproape de colaps. Comuniştii se infiltraseră în China cu sprijinul ruşilor dar
în curînd a fost creată o linie independentă de dezvoltare. Statele Unite s-a u
găsit deodată ele însele legatarele problemelor legate de înfrîngerea Japoniei,
înainte de 1941 frontiera militară a Statelo Unite fusese undeva în mijlocul
Pacificului. Acum aceasta se mutase mai departe spre marginea asiatică —spre
Coreea, strîmtoarea Formosa şi, în cele din urmă, deoarece puterile coloniale
se retrăseseră din regiune, spre Vietnam.
Atît în
Europa cît şi în Asia era necesar numai ca forţele locale să-şi recîştige
încetul cu încetul puterea, ca ambele superputeri să fie capabile să se
desprindă, americanii mai mult sau mai puţin bucuroşi, deoarece ei au încercat
să obţină ca NATO să aibă mai multă grijă de ele însele şi deoarece au încercat
în mod ezitant şi nu cu deplin succes să se retragă din aventurile din Asia de
Est, iar ruşii mai puţin bucuroşi, în realitate ruşii au încercat să se
îndepărteze la mijlocul anilor '50, dar au considerat că era imposibil să
reducă presiunea puţin, de teamă ca întreg sistemul să nu explodeze împreună cu
ei. Ruşii au intervenit reprimind cu brutalitate mişcarea din Ungaria în anul
1956 şi apoi performanţa a fost repetată în Cehoslovacia, în anul 1968. Este
absolut normal ca după asemenea dislocări masive ale populaţiei, cum s-a
întîmplat în perioada 1939—1945, să apară inevitabile, lungi şi complicate
demersuri în cadrul noilor realităţi create de acţiunile noilor puteri,
demersuri al căror caracter stabilizator să dureze mult mai mult decît lupta
din războiul propriu-zis.
Pentru ce
s-au întîmplat la urma urmei toate aceste lucruri? Oare numai pentru ca
desuetele tratative diplomatice să fie reluate de această dată cu noi
participanţi ? Oare atît de multă suferinţă şi durere, atît de mult sacrificiu
şi curaj să reprezinte numai o simplă legătură între pionii involuntari aflaţi
în joc ? A fost oare dat ca cinismul definiţiei crimei de război — aşa cum a
fost aceasta oarecum definită de membrii Axei — să triumfe înainte de toate?
Oare n-a existat, în ultimă analiză, nici o diferenţă între o parte si
cealaltă?
In anul
1784 un profesor german din Konigsberg avînd o apariţie inofensivă, a publicat
un articol scurt. Numele profesorului era Immanuel Kant, iar
articolul avea inofensivul si eminentul titlu în stil german: „Noţiuni despre
o istorie universală avînd un caracter mondial” (,,Idea for a Universal History
with a Cosmopolitan Intent”).
În cadrul
acestui articol profesorul Kant a emis- ideea că utilizînd cunoaşterea
raţională curentă dacă societatea ar putea să se descotorosească de cîteva
calamităţi, utopia ar fi realizabilă. Utopia, a spus el, nu se va instaura
niciodată. Progresul omenirii este astfel incontestabil. Dar fiecare pas
înainte spre un nou nivel de progres, fiecare rezolvare a dificultăţilor unei
generaţii aduce cu sine o serie nouă de dificultăţi. Fiecare eră trebuie să
rezolve propriile sale probleme si procedînd astfel descoperă sau chiar
creează alte probleme urmaşilor. Cel de-al doilea război mondial a creat tot
atît de multe probleme pe cîte a rezolvat. Aceasta nu înseamnă că lupta nu
merita să fie dusă sau că nu era nevoie de luptă. Calamitatea există în lume —
iar ea a existat în mod incontestabil în lumea lagărelor morţii şi ale grupelor
de exterminare -create de Hitler — dar fără posibilitatea nenorocirii nu
există nici o alegere adevărată şi nici o libertate adevărată. Conform
definiţiei sale de bază „libertate" („freedom") înseamnă dreptul de a
alege propria cale de a muri.
Slugile dictatorilor lasă această alegere stăpînilor lor şi luptă şi mor
pentru cauze pe care adesea le găsesc ei înşişi ca fiind odioase. Bărbaţii si
femeile naţiunilor libere, care au luptat în cel de-al doilea război mondial
şi-au ales propria lor soartă. Dacă ei n-au putut distruge tot răul, ei 1-au
distrus măcar pe acela care era cel mai periculos în perioada în care au trăit.
Aceasta a fost partea de mîhnire legată de neputinţa condiţiei umane, care nu
poate rezolva problemele generaţiei copiilor săi, rămînînd însă cu gloria de a-si
fi înfruntat cu hotărîre soarta.
Bibliografie:
Comentarii
Trimiteți un comentariu