joi, 16 august 2012

Ion Luca Caragiale: O scrisoare pierdutã


            Tudor Vianu: Printr-un neaºteptat dar al soartei în timp ce poezia românã câºtigã în Eminescu expresia ei cea mai înaltã, proza narativã ºi teatrul atinge acelaºi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care-l îl înrudeºte cu emulul sãu în liricã aceeaºi cult al cuvãntului romãnesc, pe care îl înzestreazã cu noi ºi mari puteri expresive.
            Un alt punct de convergenþã (de întãlnire) a celor doi mari clasici a literaturii române este atitudinea criticã faþã de societatea vremii, ruinarea satiricã a instituþiilor, moravurilor, defectelor societãþii contenporane. Caragiale este considerat cel mai de seamã reprezentant al realismului în literatura romãnã, cel mai mare dramaturg român. Coloratã satiric încã de la începuturile ei (Vasile Alecsandri: Ciclul Chiriþelor) comedia româneascã dobândeºte prin Caragiale: vitalitate ºi maturitate artisticã; observaþie lucidã ºi pãtrunzãtoare; este un maiestru neegalat al dialogului dramatic, o galerie de tipuri pitoreºti ºi reprezentativi. Prin Caragiale comedia româneascã se apropie considerabil de ceea ce înseamnã comdie modernã. Dramaturgul foloseºte într-un mod originar o serie întreagã de tehnici obiºnuite: încurcãtura, coincidenþa, subiectul etern al cuplului, echivocul, scrisoarea pierdutã, confuzia. În acelaºi timp însã Caragiale realizeazã o înnoire a tehnicii dramatice: modificarea naturii conflictului dramatic (pe lângã conflictulul de interese opuse, întâlnim conflictul modern dintre om ºi textul scris); o ºtiinþã rarã a replicii; o extraordinarã capacitate de esenþializare. Prin alte procedee de o surprinzãtoare modernitate Caragiale se dovedeºte un adevãrat precursor al teatrului modern: personajul absent; exploatarea cliºeelor verbale ºi a truismelor din presa vremii; valorificarea oratoriei; lupta omului cu textul scris (lectura scrisorii, lectura presei). Cele patru comedii se caracterizeazã printr-un realism viguros, demascând societatea burghezã profund inmoralã, cu moravurile ei familiare, politice, sociale reprobabile (condamnabile). Aceste comedii sunt tot atât documente autentice prin care cunoaºtem lumea presei, a politicienilor, luptele electorale, moravurile familiei burgheze.
            Piesele se impun printr-o tipologie realistã, variatã ºi reprezentativã: fiecare personaj (Caþavencu, Trahanache, Pristindã) întruneºte însuºirile de bazã ale tipului (politicianul demagog, slujbaºul umil, etc.) în trãsãturi individuale, particulare. Caragiale are meritul de a fi adus pe scenã personaje vii, definite comlex, care creazã impresia de viaþã de realitate.
            Personajele sunt surprinse în douã iposteze fundamentale: în viaþa publicã, politicã ºi în viaþa de famile. Cele douã teme esenþiale ale comediilor sunt deci politica ºi amorul.
            Ca podopera dramatugiei Caragiale este O scrisoare pierdutã (1884) ºi îºi pãstreazã o regretabilã actualitate. Ar fi minunat sã nu-l mai înþelegem pe Caragiale, pentru cã ar însemna cã Farfuridi, Caþavencu, Tipãtescu, Dandanache numai exista. Caragiale criticã în acesatã comedie farsa alegerilor din trecut. Conþinutul piesei este încã mult mai bogat vizând moravurile politice ºi ale vieþii de familie din epoca respectivã.

Cadrul temporal
            Nu întâmplãtor Caragiale plaseazã acþiunea în timpul alegerilor, pentru cã în lupta pentru putere cade orice mascã ºi omul se aratã aºa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obþine puterea. Din aceastã perspectivã lupta electoralã nu este o luptã de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graþie 1883.

Cadrul spaþial
            Acþiunea piesei se petrece într-un oraº de provincie, capitala unei judeþi de munte. Intenþionat autorul nu precizeazã numele localitãþii, sugerând astfel cã farsa alegerilor este acelaºi peste tot.

Titlul piesei
            Forma articulatã cu articol nehotãrât sugereazã cã este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de ºantaj în lupta politicã.

Intriga piesei este declanºatã de pierderea unui scrisori compromiþãtoare, trimisã de Tipãtescu, prefectul judeþului, lui Zoe, soþia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celãlat lumineazã caractere, psihologii. Ea îi dã putere celui care o are în stãpânire, ºi produce spaimã celui care o pierde. Lupta politicã pentru desemnarea unui candidat se dã între Farfuridii sprijinit de Trahanache ºi Brânzovenescu, ºi Nae Caþavencu.
            Gãsind scrisoarea compromiþãtoare Caþavencu o foloseºte ca mijloc de ºantaj în lupta politicã, dacã nu va fi sprijinit de Trahanache ºi Tipãtescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce –  Rãcnetul Carpaþilor.
            Cei doi ºantajaþi recurg ºi ei la ameninþãri ºi cel din urmã ajung la ºantajul cu o poliþã falsificatã de Caþavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiþã Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, ºi mai canalie decât Caþavencu.
            Repetarea procedeului –Dandanache câºtigã tot prin ºantajul cu o scrisoare pierdutã– sugereazã cã în lupta politicã a vremii ºantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.

Problematica piesei se poate reduce la douã cuvinte: politica ºi amorul. Este însã mai complexã. În primul rând Caragiale criticã farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristã realitate: pierderea unei scrisori copromiþãtoare hotãreºte viaþa politicã unui orãºel.
            Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politicã, corupþia ºi demagogia politicienilor. În acelaºi timp pune în evidenþã incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
            Aceste trãsãturi negative dovedite în lupta politicã caracterizeazã ºi viaþa intimã de familie. Inmoralitatea, corupþia definesc deopotrivã viaþa politicã ºi viaþa de familie.

Concluzia piesei este amarã. În lupta politicã nu reºeºte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
            Satira este cuprinzãtoare ºi necruþãtoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaþã datoritã preþioaselor indicaþii scenice ale autorului. Caragiale îºi pune personajele sã vorbeascã, sã þine discursuri din care practic se autodesfiinþeazã, demonstrându-ºi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbinã trãsãturi general valabile cu trãsãturi particulare, individuale. Astfel Caþavencu este demagogul latrans. Zoe este soþia infidentã, amantã. Tipãtescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.

Nae Caþavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânãr inteligent ºi independent. Este directorul ziarului Rãcnetul Carpaþilor, stãpânit de o dorinþã profundã de parvenire politicã. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-ºi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuzã mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câºtiga lupta politicã Caþavencu nu ezitã sã foloseascã ºantajul.  Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. Dupã ce pierde scrisoarea devine umil, linguºitor, supus. Principala trãsãturã a lui Caþavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaþie. El este mereu pregãtit sã schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenþã demagogia, inclultura, lipsa de logicã. El ºtie sã emoþioneze, sã plângã, sã influenþeze ascultãtorii. Caþavencu este un actor desãvârºit: când se urcã la tribunã el îºi intrã în rol. Caþavencu ºtie sã simuleze orice emoþie, orice sentiment. Noþiunile de þarã, popor, progres, reprezintã pentru el simple lozinci în lupta electoralã:
CAÞAVENCU (ia pozã, trece cu importanþã printre multþime ºi suie la tribunã; îºi pune pãlãria la o parte, gustã din paharul cu apã, scoate un vraf de hârtii ºi gazete ºi le aºazã pe tribunã, apoi îºi trage batista ºi-ºi ºterge cu eleganþã avocãþeascã fruntea. Este emoþionat, tuºeºte ºi luptã ostentativ cu emoþia care pare a-l birui. –  Tãcere completã. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetãþeni!… Fraþilor!… (plânsul îl îneacã.) Iertaþi-mã, fraþilor, dacã sunt miºcat, dacã emoþiunea mã apucã aºa de tare… suindu-mã la aceastã tribunã… pentru a vã spune ºi eu… (plânsul îl îneacã mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al þãrii sale… în aceste momente solemne… (de-abia se mai stãpâneºte) mã gândesc… la þãriºoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaºi joc de amândouã pãrþile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
            Patriotismul lui Caþavencu este de paradã, este un fars patriotism, care ascundã o puternicã dorinþã de parvenire. Exprimarea lui Caþavencu cuprinde numeroase contradicþii, greºeli demonstrând incultura, lipsa de logicã: Industria românã e admirabilã, e sublimã, putem zice, dar lipseºte cu desãvârºire…;…dupã lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamãm munca, travaliul, care nu se face de loc în þara noastrã! Scopul pentru care luptã Caþavencu este cã România sã fie bine, ºi tot românul sã prospere (sã îmbogãþeze). Presupune cã eºecul lui Caþavencu este momentan, pentru cã un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politicã trebuie sã câºtige la primul prilej.

Farfuridi:
            Împreunã cu Brânzovenescu alcãtuieºte un cuplu comic prin prostie, inculturã, lipsa de logicã. Viaþa ordonatã de care face atâta caz Farfuridi este o aparenþã, o iluzie pentru cã în mintea personajului domneºte haosul: ªi eu am n-am sã-ntâlnesc pe cineva, la douãsprezece fix mã duc la târg.; Eu am n-am clienþi acasã, la unsprezece fix mã-ntorc din târg…; ªi-eu am n-am înfãþiºare la douãsprezece fix mã duc la tribunal.
            Obsesia personajului este  de a nu fi pãcãlit, înºelat. Cu toate acestea acceptã trãdarea, dacã o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trãdare sã fie, dacã o cer interesele partidului, dar sã ºtim ºi noi! ªi Farfuridi þine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îºi dovedeºte permanent prostia. Foloseºte ºi el enunþuri adversative greºite: Iubesc trãdarea, dar urãsc pe trãdãtori!
            Memorabilã este scena coceperii telegramei cãtrã centru, când Farfuridi ºi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantã: Trebuie sã ai curaj ca mine, trebuie sã o iscãleºti, o dãm anonimã!
            Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogicã este pãrerea lui Farfuridi despre revizuirea constituþiei: Din douã una, daþi-mi voie: ori sã revizuieascã, primesc! dar sã nu se schimbe nimica; ori sã nu se  revizuiascã, primesc! dar atunci sã se schimbe pe ici pe colo, ºi anume în punctele… esenþiale…
            În piesã Farfuridi este o victimã rãmânând înafara manevrelor electorale.

Agamiþã Dandanache:
            Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora ºi îmbinarea lui cu Dandanache sugereazã ridicolul ºi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineºte: Mai prost decât Farfuridi ºi mai canalie decât Caþavencu. Agamiþã este foarte priceput în lupta politicã din moment ce câºtigã lupta electoralã. Este lafel de corupt ca ceilalþi, folosind ºi el mijloace necinstite ca ºantajul cu un text particular, dar mai ticãlos, pentru cã nu restituie scrisoarea cu intenþia de a o folosi ºi în alte situaþii: Cum se poate, coniþa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea sã fac aºa prostie? Mai trebuie s-aldatã… La un caz iar… pac! la „Rãsboiul”.
            Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greºeli. Este ilogicã; dacã ceilalþi sunt în stare sã þine discursuri, Dandanache nu este în stare sã facã acest lucru, pentru cã nu poate: În sãnãtatea alegãtorilor… cari au probat patriotism ºi mi-au acordat…(nu nemereºte) asta… cum sã zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Camerã, ºi ei ca rumânul imparþial, care va sã zicã… cum am ziþe… în sfârºit sã trãieascã! (Urale ºi ciocniri.)
            Veºnicul luptãtor de la patruzsopt este profitarul care ºtie sã descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism ºi alicherismului politic.

Cetãþeanul turnamentat reprezintã marea masã anonimã a alegãtorilor. Ticul sãu verbal Eu cu cine votez? demonstreazã totala dezorientare a alegãtorilor, care rãmân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninþat de demagogia electotralã, de trecerile dintr-o tabãrã în alta, cetãþeanul turnamentat dovedeºte mereu o naivitate dezarmantã. Pãrerea ºi votul sãu nu au importanþã, pentru cã alegerea candidatului nu se face pe faþã, în mod cinstit, ci prin manevre necinstite în care câºtigã cel mai necinstit.

Ghiþã Pristanda este tipul funcþionarului servil, linguºitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uºurinþã dintr-o tabãrã în cealaltã. Ticul sãu verbal Famile mare renumeraþie micã dupã buget sugerazã cã personajul este preocupat mereu de câºtig. Un alt cuvãnt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulã curat murdar. Ghiþã Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguºitor ºi cu cei învinºi momentan, pentru cã acesta ar putea sã fie învingãtorii de mâine.

Trahanache este preºedintele partidului local de guvernãmânt, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului ªcolar ºi  altor comitete ºi comiþii. Ca ºef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îºi îndeplineºte perfect rolul, pentru cã are experienþã ºi cunoaºte manevrele politice. Ticul sãu verbal Ai putinþicã rãbdare este o încercare de a câºtiga timp, pentru a calcula pasul urmãtor. Trahanache este în stare de orice pentru a pãstra imaginea de cetãþean onorabil, ºi de om venerabil. Deºii þine la moralã, la principii, la onorarea kui de familist, Trahanache tolereazã din interes relaþia dintre soþia sa Zoe Trahanache ºi prefectul Tipãtescu. Exprimarea personajului este ilogicã, greºitã: Unde nu e moral, acolo e corupþie ºi o societate farã prinþipuri, vrea sã zicã cã nu le are. Critica literarã vede în Tipãtescu un homopolicus perfect, adaptat societãþii sale. Spre deosebire de Caþavencu, Trahanache ºi-a atins toate scopurile: el vrea doar sã-ºi pãstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicþia dintre aparenþã ºi esenþã. El, omul obsedat de familie ºi moralã, nu-ºi pune nici mãcar un moment problema cã scrisoarea ar putea sã cuprinde un fapt real, copromiþãtor. Deci pe el deranjeazã pierderea scrisorii ºi nu adevãrul cuprins în ea.

Zoe Trahanache este soþia lui Trahanache ºi amanta lui Tipãtescu. Femeie voluntarã, ambiþioasã, deºii nu deþine nici o funcþie în realitate îl manevreazã pe toþi. Zoe nu-ºi pierde siguranþa de sine nici când Caþavencu ameninþa cu publicarea scrisorii. ªtie sã conducã bine ºi bãrbatul ºi amantul, obþinând maximul de profit din aceastã situaþie.

Tipãtescu este prietenul lui Zaharia Trahanache ºi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeþul dupã bunul sãu plac. Dupã pierderea scrisorii îi promite lui Caþavencu funcþii ºi dã ordin sã fie arestat. Este singurul personaj care se exprimã corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruºinat în stare sã foloseascã orice mijloc în lupta politicã. El descoperã poliþele falsificate prin care încearcã sã ºantajeze pe Caþavencu. Un singur moment îºi pierde capul, când îi propune lui Zoe sã fugã împreunã. În rest Tipãtescu se stãpâneºte perfect, reprezentând omul politic care ºi-a realizat toate ambiþiile. Neliniºtit, inmoral el nu ezitã sã înºealã încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipãtescu.

Comicul
            Caragiale este un maestru al comicului. ªi în aceastã comedie sub înveliºul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancþionând defectele oamenilor ºi ale societãþii. ªi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicþia dintre aparenþã ºi esenþa, dintre ceea ce vor sã parã personajele ºi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenþa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupþie, parvenitism, demagogie. Astfel Caþavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinºi în renunþarea lor de la condiþia idealã pe care ar trebui sã o reprezinte (Zoe  în contrast cu o femeie cinstitã, Caþavencu în contrast cu adevãratul politician).
            Sunt prezente în aceastã comedie diferite nuanþe ale comicului.
Comicul de caracter
      Criticii literari au observat cã dramaturgul Caragiale deplaseazã accentul de pe deformitatea exterioarã a personajelor comice pe deformitatea interioarã, intelectualã: prostia, ticãloºia, ipoclizia. În acest sens cu excepþia lui Tipãtescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac ºi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienþa, lipsa de logicã a personajelor.

Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dã informaþii preþioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de culturã, inteligenþã, aparenþa politicã. Cu puþine excepþii personajele se exprimã greºit, folosind pleonasme, truisme, contradicþii, nonsensuri. Toate aceste greºeli de limbã sunt o inepuizabilã sursã de râs, dar pun în luminã nivelul intelectual ºi sufletesc al acestor personaje.
Pronunþarea greºitã a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraþie (Pristanda);capitaliºti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
            Farfuridi: La douãsprezece trecute fix.
            Pristanda: curat (murdar)
            Trahanache: Stimabile; Ai putinþicã rãbdare.
Contradicþia în termeni: Dupã lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Truismele
            Un popor care nu merge înainte stã pe loc.
            O societate fãrã prinþipuri, care va sã zica cã nu le are…
Nonsensuri
            O mulþime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituþiei.
Comicul numelelor ocupã un loc importatnt, fiind nu numai o sursã de râs, de amuzament, ci ºi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) –Farfuridi, Brânzovenescu–; diminutivele ridicole –Agamiþã Dandanache–; rãdãcinile semnificative –Caþavencu– sugereazã trãsãturi ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea ºi demagogia .
            Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comicã a lui Caragiale le dau impresia cã fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lecturã sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simþim cã personajele nu puteau sã aibã alt nume, în orice caz cã au numelel lor.

            Piesa este remarcabilã în primul rând prin arta compoziþiei. Tehnica este aceea a amplificãrii treptate a conflictului. Iniþial apar în scenã Tipãtescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaþi de un eveniment petrecut înafarã ºi dezvãluit parþial. Apoi în prim plan apare Caþavencu ºantazistul ºi astfel se realizeazã conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugã o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acþiunea se complicã progresiv, modalitate cunoscutã sub numele de tehnicã bulgãrului de zãpadã.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu