joi, 9 august 2012

Epitetul Figura de semnificatie


            Acest trop consta in reliefarea un or insusiri deosebite ale obiectelor, fiintelor, ideilor, fenomenelor si ale starilor sufletesti. In majoritatea lor, epitetele sunt exprimate prin adjective (declinate, adesea, la grade de comparatie diferite), dar pot fi exprimate si prin substantive (de obicei precedate de prepozitii), atunci cand pot fi echivalate semantic cu adjectivele: padure de aur (aurie), jale de toamna (tomnatica), inima de piatra (impietrita) etc. Ele nu pot determina numai substantive regente, ci si verbe, sau chiar adverbe, aratand caracteristicile unor actiuni verbale, ori pe cele ale unor circumstante adverbiale: “Flori albastre tremur’ ude in vazduhul tamaiet…” (M. Eminescu);
“Buciuma toamna / Agonic – din fund / Trec pasarele /Si tainic s-ascund” (G.              Bacovia).
            T. Vianu, in studiul Epitetul Eminescian, subliniaza ca “vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este intotdeauna un adjectiv in functie de atribut”.
            Din randul epitetelor fac parte nu numai adjectivele, dar si toate acele parti de cuvant sau de fraza care determmina substantivele si verbele prin insusiri inregistrate de fantezia si de sensibilitatea cititorului, adica prin insusiri estetice: de exemplu , in versurile din balada mesterului Manole (“Si Manoli, zece, / Care-i si intrece…”), propozitia atribitiva de aclificare este echivalenta cu un epitet moral (adica superior celorlalti). Epitetele acopera o gama variata de insusiri si se clasifica astfel:
1.      Ornant sau general (in acceptia lui T. Vianu, este cel care “apartine clasei intregi: genului si speciei din care face parte”): “Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara” (M. Eminescu);
2.      Individual ( care exprima o insusire specifica unui anumit obiect, sau care este legata de o anumita imprejurare): “Frumos (epitet ornant) odor e Fulga! Si nalta-i e faptura!” (V. Alecsandri) – epitet individual;
3.      Cromatic (propriu-zis si prin sugerare): “Mii de fluturi mici albastri (epitet propriu-zis)…” (M. Eminescu); “Curg in rauri sclipitoare” (M. Eminescu) – epitet prin sugerare;
4.      Personificator: “Ele [izvoarele] trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic” (M. Eminescu);
5.      Comparativ: “El are glas puternic in gura rumioara/ Si mers cu leganare (ca o leganare) de gingasa fecioara” (V. Alecsandri);
6.      Metaforic “Si parul sau de aur in creturi lungi se lasa/ Ca pe strujanul verde un caier de matase” ( V. Alecsandri);
7.      Hiperbolic “Si zalele-i zuruie crunte,/ Gigantica poarta o cupola pe frunte…” (G. Cosbuc);
8.      Aliterativ: “Intr-o salbatica splendoare” (G. Cosbuc);
9.      Onomatopeic: “Ecou-i raspunde cu vocea-i vuinda.” (M. Eminescu);
10.  Pleonastic: “Peste care trece-n zgomot o multime de norod.” (M. Eminescu);
11.  Sinestezic (care exprima transmutia olfactiva a impresiei vizuale): “Primavara…/ O pictura parfumata cu vibrari de violete.” (G. Bacovia); Epitetul sinestezic sugereaza senzatii vizuale, auditive, tactile, olfactive, care se imbina in cadrul poeziilor simboliste;
12.  Aspatial si atemporal: “Plutea-ntr-acest imens senin.” (G. Cosbuc); “Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja.” (M. Eminescu)
13.  Oximoronic (care creeaza un contrast puternic intre determinant si determinat, contrast inacceptabil logic, dar admisibil in plan imaginar): “Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie”; “Cu-mbratisari de brate reci” (M. Eminescu);
14.  Tautologic (adjectivul si substantivul sugereaza aceeasi idee): “tapsanul pravalatic”; “faclii prealuminate” (M. Eminescu);
15.  Inversat: “Batranul mag inalta fruntea, /Ce sfant e graiul gurii sale.” (O. Goga);
           Epitetele mai pot fi: simple, duble, triple, iar cele in lant (depasind trei detrminari consecutive) formeaza o pletora. Pot fi si reluate (cand autorul insista asupra unei insusiri aparte a unui obiect): “Sura-i seara cea de toamna;de pe lacuri apa sura / Infunda miscarea-i creata intre stuf la iezatura.” (M. Eminescu).
           Epitetul evocativ (in acceptia lui T. Vianu) este unul moral, caci el caracterizeaza o realitate exprimata prin contitnutul semantic al unui substantiv ori al unui verb: “blestemul mizantropic”, “duioasele dureri” (M. Eminescu).


Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu