ELEMENTE
TEORETICE DE BAZĂ
PRIVIND FINANŢELE
Gestiunea financiară şi de
credit
care funcţionează în orice economie modernă este formată din mai multe
subsisteme: finanţele întreprinderilor, bugetul statului, asigurările sociale, relaţiile
de credit, etc. Fiecare subsitem reflectă anumite fonduri cu diferite
destinaţii.
Finanţele întreprinderilor reprezintă veriga primară
a sistemului financiar şi de credit pentru că majoritatea fondurilor formate la
nivelul economiei naţionale îşi au izvorul în veniturile create în aceste
subsisteme de bază. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care
întreprinderea le are cu agenţii economici şi financiari, cu statul, etc.
Întreprinderea e o
combinaţie de factori materiali (capital tehnic) şi factori umani; un agent economic
care e un centru de decizie format din 4 universuri independente :
-universul economic, universul
financiar, universul statal, universul social.
Ca agent economic
întreprinderea intră în relaţii cu alţi agenţi economici pe care ii întâlneşte
pe diferite pieţe în care se schimbă bunuri şi servicii. Aceste schimburi
aparţin universului financiar care apare odată cu universul economic. Agenţii
economici care se întâlnesc pe diferite pieţe constituie contextul social în
care funcţionează întreprinderea. Aceşti agenţi pot fi grupaţi în funcţie de
pieţe în :
-
furnizori – sunt întâlniţi pe pieţele de materii prime şi
servicii
-
clienţi – pe pieţele de produse şi servicii
-
salariaţi şi manageri – cei care intră în relaţia
cerere-ofertă pe piaţa muncii
-
acţionari, asociaţi, creditori – întreprinderea
interacţionează pe pieţele financiare
Totalitatea
raporturilor ce apar în cadrul activităţii economice, financiare şi sociale la
nivelul întreprinderii reprezintă esenţa finanţelor întreprinderii. În plan
suprastructural finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei
financiare. Izvoarele acestor surse financiare în vederea satisfacerii nevoilor
întreprinderii sunt nelimitate. Fondurile create într-o întreprindere reflectă
necesitatea acoperirii principalelor necesaruri de funcţii : fondul de
investiţii, fondul de rulment, fondul de rezervă, etc.
Principalele
metode de colectare a fondurilor sunt : aportul asociaţilor, autofinanţare,
creditare, finanţare de la buget. Sursele şi metodele de constituire a acestor
fonduri diferă în funcţie de formele juridice ale societăţilor comerciale şi de
structura proprietăţii. Astfel vom întâlni particularităţi la finanţele
regiilor autonome, companii naţionale, societăţi comerciale cu capital mixt, de
stat sau privat, respectiv cu capital român şi străin, precum şi societăţi
cooperatiste. Ţinând cont de stadiul actual de dezvoltare al României şi de
tranziţia la economia de piaţă se impun a fi luate unele măsuri de
perfecţionare a finanţelor întreprinderii precum :
-
continuarea înlăturării caracterului centralizat al
finanţelor
-
instituirea unor pârghii financiare
-
renunţarea la cele vechi
-
îmbunătăţirea mecanismelor de formare şi gestionare a
capitalului
-
accelerarea circuitului fondului
-
folosirea unor metodologii adecvate de stabilire a
necesarului de fonduri, a rezultatului financiar şi de analiză financiară
-
stimularea sau restrângerea de către stat a unor
activităţi şi reorientarea altora
-
creşterea rolului creditelor şi dobânzilor în finanţarea
activităţii economice
-
aplicarea unor metode corespunzătoare de amortizare a
activelor fixe în raport cu specificul acestora
-
înlăturarea blocajului financiar la nivelul firmei şi
instituirea unor forme rapide de decontare şi de plăţi
Finanţele
întreprinderii trebuie să contribuie la consolidarea economiei de piaţă, a
dezvoltării proprietăţii private, la o mai bună gestionare a patrimoniului, asigurarea
unui circuit eficient al capitalurilor, la armonizarea tutror intereselor, la
promovarea progresului tehnic şi la creşterea calităţii produselor în vederea
unei participări eficiente la circuitul mondial al bunurilor şi valorilor.
FUNCŢIILE FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII
Ca
orice subsistem financiar, finanţele întreprinderii îndeplinesc 2 roluri
importante şi anume funcţia de repartiţie şi funcţia de control prin
intermediul cărora se poate adânci şi analiza şi rolul finanţelor.
FUNCŢIA DE REPARTIŢIE
În
condiţiile economiei de piaţă funcţia de repartiţie are alte valenţe imprimate
de forma de proprietate, autonomia întreprinderii şi strategiile dezvoltate.
La modul general se poate
spune că funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în alocarea şi
folosirea lor în scopul realizării obiectivului ce constă în : producţie, comercializare,
obţinere de profit, etc.
Pe un
plan analitic funcţia de repartiţie reflectă colectarea capitalurilor iniţiale
din diferite surse, circuitul şi repartizarea acestora pe destinaţii, organizarea
şi constituirea lor,modificarea proporţiilor fondurilor,atragerea de noi surse
externe.
Întrucât constituirea şi
gestionarea capitalurilor, desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea de
rezultate financiare dau naştere unor obligaţii băneşti, funcţia de repartiţie
trebuie să le includă şi pe acestea.
Procurarea
şi dezvoltarea activului economic sau a aparatului de producţie necesită
existenţa unor resurse băneşti de finanţare. Aceste fonduri proprii şi
împrumutate se avansează şi se încorporează în elementele de activ trecând prin
diferite faze ale circuitului economic, ele întorcându-se dacă acţiunea
desfăşurată este eficientă economic cu un surplus monetar.
Astfel, funcţia
de repartiţie reflectă atât constituirea capitalurilor sociale cât şi a celor
destinate creşterii sau satisfacerii altor obiective economice; funcţia de
repartiţie se concretizează în formarea capitalurilor proprii şi împrumutate, in
alocarea şi folosirea acestora, formarea şi repartizarea profitului, restituirea
împrumuturilor şi achitarea obligaţiilor.
Prin
intermediul funcţiei de repartiţie a finanţelor se formează şi se utilizează o
gamă variată de fonduri pentru satisfacerea nevoilor proprii ale
întreprinderii, ale salariaţilor şi cerinţelor sociale.
Deşi
există diferenţe de la o întreprindere la alta în ceea ce priveşte structura
fondurilor se pot identifica elemente comune :
-
în regiile autonome, pe lângă capitalurile proprii şi
împrumutate se mai crează şi o serie de fonduri din profit (fondul de rezervă, fondul
de dezvoltare, fondul de acţiuni culturale, sportive, fondul pentru
recalificare, fondul de cointeresare şi premiere, etc.)
-
în societăţile comerciale structura fondurilor este
asemănătoare cu cea a regiilor autonome, apărând diferenţe în ceea ce priveşte
modul de procurare şi de repartizare a rezultatelor nete; îşi pot procura
capital prin vânzarea de acţinui, aporturi noi; la societăţile comerciale
repartizarea rezultatului între asociaţi/acţionari se face în funcţie de
ponderea pe care o deţine fiecare.
-
regiile şi societăţile comerciale cu capital de stat pot
beneficia şi de subvenţii, alocaţii de la stat pentru acoperirea unor diferenţe
de preţ sau unor costuri mari de exploatare; de aici provin particularităţile
cu privire la modul de repartizare al rezultatului în unităţile de stat.
-
societăţile comerciale varsă la buget impozitul pe profit
iar profitul net în mare parte le revine acţionarilor între care se poate afla
şi statul.
-
înlocuirea şi sporirea capitalului economic la o societate
comercială existentă se poate realiza din resurse interne cum sunt prelevările
din profit
-
la societăţile de dimensiuni mijlocii şi mari,atragerea de
surse externe poate fi făcută prin constituirea de noi acţiuni sau
obligaţinuni.
-
I.M.M.-urile îşi formează fondurile prin aporturi
personale din beneficiu precum şi din surse atrase împrumutate.
Funcţia
de repartiţie a fondurilor vizează fluxurile financiare de intrări şi ieşiri
determinate de derularea principalelor operaţiuni economice şi financiare care
afectează patrimoniul unităţii.
FUNCŢIA DE CONTROL
În
economia de piaţă centrul de greutate al funcţei de control se desfăşoară la nivelul
celulelor de bază ale economiei, efectuându-se descentralizat.
Functia
de control are 2 laturi : una constatativă şi una corectivă care se
întrepătrund în procesul managerial.
Funcţia
de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă, principala sa
menire e să contribuie prin acţiuni de prevenire şi de corectare la optimizarea
activităţii.
Controlul
activităţii prin intermediul finanţelor necesită crearea unui cadru
organizatoric ce să acţioneze unitar în vederea prevenirii abaterilor şi
creşterii rentabilităţii.
Promovarea
economiei de piaţă,creşterea autonomiei întreprinderii şi privatizarea au
schimbat obiectul,sfera de cuprindere,executanţii controlului fiscal şi
financiar precum şi obiectivele urmărite de acest control.
Un factor
esenţial pentru desfăşurarea efectivă a activităţii de control este
reprezentată de structura acţionariatului, respectiv de persoana care deţine
pachetul majoritar (de control).
Funcţia
de control are o sferă largă în circuitul economic, toţi indicatorii realizaţi
din programele economice şi din bugetul de venituri şi cheltuieli ceea ce
impune şi organizarea unei evidenţe sistematice, corecte şi reale, tehnico-operativă,
statistică şi contabilă.
Controlul
trebuie organizat astfel încât să constituie un instrument de prevenire şi
lichidare a cauzelor care conduc la o risipă şi proastă administrare a
patrimoniului, la asigurarea unui regim sever de economisire, să asigure
aplicarea unor măsuri de prevenire şi identificare a factorilor cu acţiune
perturbatoare, să contribuie la încasarea la timp a creanţelor şi la plata
obligaţiilor, la finanţarea raţională a cheltuielilor, la identificarea şi
mobilizarea resurselor interne, la creşterea veniturilor şi rentabilităţii.
Înlăturarea
aspectelor necorespunzătoare, reperarea prejudiciilor intră tot în cadrul
funcţiei de control.
Controlul
se poate realiza prin intermediul diferiţilor parametrii
economico-financiari,cum sunt : preţurile, costul, profitul, impozitul, credite,
etc. şi poate fi din punct de vedere al momentului efectuării sale un control
preventiv, un control concomitent şi control postoperativ.
Funcţia
de control este exercitată prin departamente şi persoane care diferă de la o
societate la alta în funcţie de forma de proprietate.
Principala
formă a controlului financiar la nivelul verigilor autonome deţinătoare de
capital este controlul financiar propriu(control de gestiune).
La
regiile autonome şi societăţile comerciale, în funcţie de specificul
organizării interne şi de ierarhizarea acesteia organismele prin care se face
controlul de gestiune pot fi : contabilul-şef, departamentul de control
financiar intern (C.F.I.), comisiile de cenzori sau alte persoane/organisme
prevăzute în statut.
Controlul
activităţii de administrare sau de gospodărire al patrimoniului trebuie să
vizeze în principal următoarele obiective : respectarea regulilor generale, finaciar-contabile
şi fiscale, asigurarea utilizării eficiente a capitalurilor şi fondurilor, identificarea
resurselor interne, urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea
programelor de producţie, de investiţii, prevenirea şi recuperarea
prejudiciilor, tragerea la răspundere a celor ce încalcă disciplina
economico-financiară.
Întreprinderile
pot atrage în efectuarea controlului şi unele persoane sau organisme externe
specializate care pot analiza unele domenii sau întreaga activitate.
Activitatea
întreprinderii poate fi analizată şi de bănci,în special : gradul de lichiditate;
nivelul rentabilităţii; respectarea regimului decontărilor; volumul creditelor
acordate, destinaţia şi modalităţile de garantare; capacitatea de plată la timp
a dobânzii şi ratelor scadente.
Activitatea
întreprinderii poate fi controlată şi de organe financiare de stat (Ministerul
Finanţelor, Direcţia Finanţelor Publice, Garda Financiară) care urmăresc şi
verifică modul de fundamentare şi plată la timp a impozitelor şi taxelor şi a
altor obligaţii, respectarea normelor de întocmire a bilanţelor ca şi
verificarea de fond a activităţii economico-financiare a regiilor autonome şi a
societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.
MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE
Prin mecanisme financiare
ale întreprinderii se înţeleg metodele, pârghiile, instrumentele şi procedurile
de formare şi gestionare a capitalurilor. Ele au o importanţă deosebită în
organizarea şi conducerea activităţii financiare şi sunt puse în mişcare prin
tehnici specifice ce sunt utilizate în procesele de creare şi derulare a
fluxurilor şi ciclurilor financiare, în constituirea şi utilizarea
surplusurilor, în acoperirea necesarului global de finanţare.
Mecanismele financiare sunt foarte numeroase, dintre
care :
-
Mecanismele formării şi utilizării fondurilor proprii
-
Mecanismele privind autofinanţare, creditare
-
Mecanismul amortizării mijloacelor fixe
-
Mecanismele ciclurilor de investiţie şi exploatare
-
Mecanismele relaţiilor cu bugetul statului
-
Mecanismele circuitului capitalului
-
Mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar
Aceste
mecanisme trebuie să fie utilizate astfel încât să se dea un impuls
desfăşurării unei activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii, eficienţei
şi înlăturării riscurilor, satisfacerii necesităţilor de consum şi întreţinerii
unui sistem de cointeresare şi stimulare a salariaţilor.
O întreprindere se
caracterizează prin deţinerea de capital, punerea în mişcare a unei funcţii de
producţie şi participarea la schimburi cu exteriorul.
Schimburile
între agenţii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere relaţiilor
financiare externe. Orice relaţie de schimb implică două transferuri: transfer
de bunuri şi servicii; transfer de active financiare.
Cantităţile
de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă se numesc fluxuri. Aceste
fluxuri pot fi reale sau fizice (de bunuri şi servici) şi comerciale (de
monedă).
Cantitatea
de bunuri şi monedă existentă într-o întreprindere reprezintă un stoc.
Mecanismele
financiare sunt bazate pe relaţia dintre fluxuri şi stocuri.
Fluxurile financiare pot fi :
-
fluxuri de contrapartidă
-
fluxuri decalate
-
fluxuri multiple
-
fluxuri autonome
1. Fluxurile de
contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real/fizic cu monedă şi invers. Aceste fluxuri apar la achiziţie cu plata
imediată în numerar.
2.Fluxurile decalate
apar atunci când fluxurilor fizice nu le corespunde imediat apariţia unor
fluxuri financiare. Astfel,echilibrul stocurilor este rupt, iar pentru
restabilirea sa se impune apariţia unui activ financiar. Acesta se
materializează într-o creanţă la furnizori şi într-o datorie la cumpărător. Apare
în cazul relaţiilor de creditare comercială.
Creanţa/datoria se va
stinge la o dată ulterioară.
3.Fluxurile multiple
apar în situaţia compensării decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele
financiare. Firma apelează la un terţ pentru a-şi transforma creanţele în bani.
Vânzarea-cumpărarea unei
creanţe reprezintă un proces financiar cu consecinţe importante şi care
influenţează desfăşurarea normală a activităţii. Activele financiare constituie
obievtul unor tranzacţii a căror desfăşurare este următoarea :
-
bunurile vândute sunt transferate la cumpărător (flux
fizic/real)
-
furnizorul vinde creanţa unui terţ şi încasează valoarea
acesteia,mai puţin o anumită taxă (flux financiar)
-
cumpărătorul achită datoria care este faţă de terţ (flux
financiar)
4.Fluxurile autonome
se degajă din operaţiile financiare privind acordarea de împrumuturi, având loc
doar transferul de monedă. Aceste fluxuri dau naştere unor active financiare
constituite din creanţe şi datorii.
Unele
mecanisme financiare pot fi înţelese mai bine dacă sunt cunoscute ciclurile
financiare.
Un ciclu
financiar este un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin între
momentul transferului monedei în bunuri/servicii până în momentul în care
moneda este recuperată.
Activitatea
întreprinderii trebuie să se desfăşoare astfel încât să se poată obţine nu doar
recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi generarea unui surplus monetar.
În cadrul
întreprinderii apar 3 cicluri financiare principale :
-
ciclul de investiţie-amortizare
-
ciclul de exploatare
-
ciclul operaţiunilor financiare
1.Ciclul de
investiţie-amortizare
Prin
investiţii se crează un capital de producţie de la care întreprinderea se
aşteaptă să contribuie la generarea unor venituri viitoare.
Investiţia
presupune o cheltuială imediată şi de amploare şi constă în transferul monedei
în active fizice.
Odată
creat,capitalul fizic începe să se deprecieze fizic şi moral, iar procedurile,
mecanismele şi sistemele de amortizare au drept scop să evalueze şi să
recupereze această depreciere prin adăugarea ei la costurile de producţie.
Suma de
bani imobilizată iniţial se recuperează treptat în timp ce valoarea activului
înregistrat în bilanţ se va micşora cu uzura.
Drept
urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu, va trebui să existe o echivalenţă a
fluxurilor care poate fi obţinută numai dacă rezultatele pot acoperi şi
deprecierea corespunzătoare a activelor.
2.Ciclul de exploatare
Reprezintă
ansamblul operaţiunilor desfăşurate pentru a atinge obiective esenţiale.
Acest
ciclu cuprinde achiziţionarea de bunuri/servicii, transformarea acestora în
produse finite şi comercializarea lor.
Procesele
de exploatare trebuie să se deruleze continuu pentru a putea asigura o
utilizare optimă a factorilor de producţie (L şi K) şi stocurilor.
În fazele
ciclurilor de exploatare, K îmbracă diferite forme, circulând şi
transformându-se permanent.
Fluxurilor
reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active
financiare materializate în creanţe şi datorii.
3.Ciclul operaţiunilor
financiare
Priveşte
operaţiunile şi procedurile de acordare şi luare de împrumuturi şi operaţiunile
de achiziţie sau de vânzare a titlurilor de participaţie.
Toate
aceste operaţiuni dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări/ieşiri de
monedă.
Între
fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există corespondenţă datorită
dobânzilor achitate de debitor.
NOŢIUNI PRIVIND CAPITALUL, SURPLUSUL DE MONEDĂ ŞI CEREREA DE MONEDĂ
Corespunzător
celor 3 cicluri, întreprinderea dispune de diferite active care formează capitalul
economic al firmei. Mărimea capitalului economic este dată de activul brut
al bilanţului. Bunurile care formează activul brut participă la diferite
cicluri financiare şi se caracterizează prin natura lor şi duratele de viaţă
economică. Fluxurile financiare şi reale modifică capitalul economic iniţial, atât
ca volum cât şi pe structură. În sens financiar, capitalul reprezintă suma de
bani adusă de asociaţi/acţionari la care se adaugă sumele generate din
activitatea proprie şi mobilizate în diferite forme ale capitalului economic.
Noţiunea
astfel desemnată este cunoscută sub numele de capital propriu şi se poate
determina prin deducerea datoriilor totale din mărimea capiatalului economic. Capitalul
propriu poate fi schimbat la preţul pieţii care este dat de cursul bursier al
acţiunilor. De aici apare şi noţiunea de capitalizare bursieră care reprezintă
valoarea capitalului propriu comensurată prin mecanismele pieţii şi nu prin
înregistrările contabile. Capitalizarea bursieră se obţine prin înmulţirea
numărului de acţiuni comune cu cursul sau preţul acestora înregistrat la bursă.
Capitalul
social este o noţiune cu caracter juridic care exprimă contribuţia în numerar a
acţionarilor la formarea capitalului economic al firmei. Nivelul părţilor din
capitalul social deţinut de fiecare asociat îi dă dreptul de a participa la
conducerea întreprinderii şi la distribuirea rezultatelor. Din ciclurile
financiare se crează un surplus monetar care sporeşte suma de bani
angajată iniţial.
Acest
surplus provine din excedentul preţului de vânzare asupra costului total de
producţie şi comercializare. În acelaşi timp amortizarea permite înregistrarea
unui cost de producţie care nu atrage nici o cheltuială. Astfel surplusul
monetar poate proveni atât din profitul aferent activităţii de producţie şi
comercializare cât şi suma amortizării.
Constituirea
activelor care compun capitalul economic necesită imobilizarea unor sume de
bani iar cererea de monedă depinde în primul rând de volumul activităţii. Totuşi,
necesarul de monedă este mai mic decât suma activului brut deoarece pentru
acoperirea acestuia poate fi folosit şi creditul comercial precum şi pasivele
stabile care apar din relaţiile cu diferite bugete ale statului ca şi alte
elemente asimilate relaţiilor de încasări şi plăţi cu mediul extern firmei.
Necesarul
de finanţare va fi acoperit în primul rând din surplusul monetar acumulat iar
diferenţa va fi atrasă din surse externe. Necesarul de finanţare externă
reprezintă cererea de monedă a firmei faţă de terţi, cerere care poate
fi acoperită prin contractarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung, precum
şi prin apelul la asociaţi/acţionari.
Din
analiza acestor aspecte ies în evidenţă doua probleme fundamentale ale
desfăşurării activităţii economico-financiare ale fiecărei firme :
a)necesitatea echilibrării
ansamblului de fluxuri referitoare la intrările şi ieşirile de numerar
b)necesitatea obţinerii
unei anumite rentabilităţi a fondurilor angajate.
Situaţia
de echilibru care-i permite întreprinderii să asigure plata datoriilor
reprezintă de fapt nivelul solvabilităţii şi lichidităţii firmei de care depind
autonomia şi chiar existenţa acesteia. În plus, pe lângă necesitatea asigurării
echilibrului financiar, orice decizie privind atragerea şi utilizarea
fondurilor trebuie să îndeplinească criteriul de eficienţă şi rentabilitate.
METODE DE FORMARE A CAPITALURILOR FIRMEI
Principalele metode de constituire
a fondurilor necesare sunt :
-
metoda aporturilor în bani şi natură
-
metoda autofinanţării
-
metoda creditării
-
metoda finanţării bugetare
1.Aportul presupune
angajarea de către proprietarii asociaţi a unor capitaluri în bani sau în
natură în scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Această metodă poate
fi folosită la înfiinţarea firmei sau cu ocazia majorării de capital. Atunci
când întreprinderea este organizată ca societate, ea poate emite acţiuni în
contul aporturilor acţionarilor. Această metodă generează formarea fondurilor
proprii.
2.Metoda autofinanţării
dă naştere la fonduri proprii şi presupune reţinerea unei părţi din rezultatele
nete care se degajă din activitatea lor. Aplicarea pe scară largă a acestei
metode este condiţionată mai ales de capacitatea firmei de a realiza un profit
cât mai ridicat. Tot pentru acoperirea nevoilor de autofinanţare se poate
folosi şi o parte din surplusul monetar care apare sub forma amortismentului
înregistrat ca urmare a uzurii capitalului fix. Deşi este o metodă de bază în
constituirea fondurilor firmei, ea nu este mereu şi suficientă, sau foarte
eficientă, fiind necesară utilizarea sa alături de alte metode de finanţare. Autofinanţarea
poate fi imediată sau amânată, de menţinere sau de expansiune, ultimele două
fiind autofinanţarea totală. În unele ţări occidentale autofinanţarea totală la
care se adaugă partea din profit destinată remunerării asociaţilor se numeşte
de CASH FLOW. În aceste ţări se calculează o rată financiară a cash flow-ului
ca raport între acesta şi cifra de afaceri, rată ce permite să se aprecieze în
ce măsură vânzările generează sume destinate menţinerii potenţialului firmei, expansiunii
acesteia şi recompensării contribuţiei asociaţilor. Cu cât nivelul acestei rate
este mai mare, cu atât capitalul de autofinanţare va fi mai ridicat. Cash flow (marjă
brută de autofinanţare) cuprinde : beneficiul net, amortizarea şi unele
provizioane.
Avantajele autofinanţării
se pot concretiza astfel :
-
creşterea cointeresării firmei în obţinerea de rezultate
superioare
-
identificarea şi mobilizarea resurselor interne
-
folosirea raţională a resurselor
-
subordonarea dezvoltării întreprinderii faţă de
rezultatele activităţii proprii
-
reprezintă un mijloc sigur de acoperire financiară a
necesităţilor întreprinderii
-
protejează libertatea de acţiune a firmei,asigurându-i
autonomia în gestionarea activităţilor sale economico-financiare
3.Metoda creditării
este acea metodă prin care se crează fondurile împrumutate.Aceste fonduri au
caracter restituibil şi sunt purtătoare de dobândă. Debitorul, pentru a putea
rambursa ratele scadente şi dobânzile aferente, va trebui să sporească rulajul
financiar,
să încerce reducerea
perioadei pentru care foloseşte fondurile şi să folosească un volum mai
raţional de resurse împrumutate.Toate acestea deoarece fondurile împrumutate
pot conduce şi la crearea unei dependenţe financiare faţă de creditori care le
pot impune firmelor debitoare modul de utilizare a resurselor împrumutate şi
pot controla activitatea economico-financiară a datornicilor pentru a-şi
asigura recuperarea sumelor împrumutate. Un rol important în economia de piaţă
îl au obligaţiunile care au un regim special de lansare şi de utilizare. Referitor
la credite se impune nu eliminarea acestora, ci identificarea acelei structuri
optime a capitalului total utilizat, menită să conducă la minimizarea
costurilor de finanţare a activităţii.
4.Finanţarea bugetară
se utilizează de obicei în cazul regiilor autonome şi societăţilor comerciale
cu capital de stat,în special la începutul activităţii acestora prin dotarea cu
active fixe şi circulante, dar şi pe parcursul activităţii, atunci când apar
unele nevoi de finanţare care nu pot fi acoperite prin resurse proprii.În
condiţiile aplicării unui sistem prea extins de finanţare de la bugetul
statului, se pot genera consecinţe negative care constau în scăderea
interesului întreprinderii respective pentru desfăşurarea unei activităţi
rentabile şi în creşterea dependenţei faţă de fondurile primite de la stat.
Folosirea
unei metode sau a alteia de finanţare reprezintă o problemă de politică
financiară a fiecărei firme şi a statului care trebuie să ţină seama de
condiţiile concrete,
precum şi de dezavantajele
fiecărei metode. În plus,trebuie luate în considerare aspecte precum :
-
necesitatea asigurării la momentul oportun a capitalurilo;
-
gradul de eficienţă în folosirea fondurilor;
-
cointeresarea firmei în obţinerea de rezultate financiare
superioare.
STRUCTURA ŞI POLITICA FINANCIARĂ A FIRMEI
Structura
financiară a firmei reflectă compoziţia capitalurilor acesteia. Capitalurile
firmei pot fi proprii şi împrumutate,cu menţiunea că cele proprii pot proveni
numai din autofinanţare sau aporturi,iar capitalurile împrumutate se constituie
din diverse credite pe termen scurt,mediu şi lung.
Capitalurile
proprii împreună cu datoriile pe termen mediu şi lung formează capitalul
permanent. Acesta se caracterizează printr-o stabilitate sporită în timp. Stabilirea
unei anumite strategii financiare este un atribut al politicii financiare şi
care vizaeză mai multe aspecte.
În primul
rând trebuie identificat un raport corespunzător între creditele pe termen
scurt şi capitalurile permanente. În al doilea rând, în interiorul
capitalurilor permanente trebuie stabilite cea mai bună proporţie între
fondurile proprii şi fondurile atrase. În principiu trebuie să se ţină seama de
tipul de finanţare care corespunde cel mai bine cu natura investiţiilor sau a
activelor firmei care se concretizează în investiţii de natura activelor fixe
şi investiţii în active circulante.
Activele
fixe trebuie finanţate prin capitaluri permanente pentru că reprezintă nevoie
stabilă pe o perioadă lungă. Însă activele circulante trebuie finanţate atât
din capitaluri permanente (fondul de rulment) cât şi din credite pe
termen scurt. Importanţa structurii financiare decurge din faptul că fondurile
împrumutate exercită o influenţă şi asupra rentabilităţii capitalurilor proprii
(este vorba de „pârghie finaciară”) precum şi din necesitatea asigurării
autonomiei financiare a firmei şi din riscul generat de contractarea de
datorii.
Structura
financiară a firmei reclamă o analiză temeinică iar agenţii economici şi
societăţile bancare calculează anumite rate de îndatorare ce permit examinarea
compoziţei capitalurilor. Astfel, pot fi menţionate :
1) rata de îndatorare la
termen
-
raportul datoriilor pe termen lung şi capitalurilor
proprii
-
indică proporţia capitalului propriu faţă de datoriile pe
termen lung
-
această rată arată dacă o firmă poate contracta datorii
2) rata de autonomie
financiară
-
raportul dintre datoriile sau capitalurile străine la
capitalurile proprii
-
cu cât nivelul ratei este mai ridicat cu atât firma este
mai dependentă de creditorii săi
3) rata de îndatorare totală
-
raportul dintre datoria totală la fondurile totale
Mai
există şi : rata de acoperire a cheltuielilor financiare din excedentul brut al
explaoatării (E.B.E.) şi rata de acoperire a împrumuturilor
Scopul
firmei este de a obţin profit al cărui nivel este influenţat de creşterea
capitalului financiar. Astfel, firma va căuta să-şi maximizeze capitalului
economic prin dubla decizie de investiţii şi finanţare. Costul capitalului se
referă la toate cheltuielile de procurare şi folosire a tuturor mijloacelor de
finanţare,fiind un indicator ce permite selectarea investiţiilor.
Costul
capitalului poate scădea prin folosirea judicioasă a capitalului împrumutat, însă
costul capitalului se majorează în realitate. Dacă coeficientul de îndatorare
sporeşte peste o limită,apare pericolul insolvabilităţii.
Managerul
firmei va determina mai întâi suma totală a necesarului de finanţare şi apoi
trebuie să hotărască asupra părţii ca va fi finanţată din caqpitalul permanent
şi care va fi finanţată din credite pe termen scurt, cât şi asupra repartiţiei
între fondurile proprii şi cele împrumutate. Buna alimentare cu fonduri
reprezintă sarcina esenţială a managerului financiar. În acest scop se
întocmeşte un plan de finanţare pe termen lung care grupează utilizările de
fonduri şi resursele pentru a se realiza echilibrul financiar global.
Dacă
resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenţa va putea fi
finanţată din resursele externe (majorări de capital şi datorii pe termen
lung). Resursele financiare interne constituite din autofinanţare provin din
profit şi din amortizare,un aspect esenţial al politicii financiare fiind şi
accelerarea procesului de recuperare a capitalului fix investit. Accelerarea
amortizării întârzie impozitarea profitului şi diminuarea părţii impozabile. Căutarea
autofinanţării optime îndeamnă firma să identifice marja cea mai înaltă a
beneficiului, cheltuieli cât mai mici şi să distribuie dividende cât mai mici.
Locul şi
rolul capitalurilor proprii în finanţarea firmei este destul de neclar. Menirea
sa este de a asigura riscul în special la momentul înfiinţării firmei. Acest
capital stă la baza repartiţiei drepturilor asociaţilor. Orice majorare de capital
propriu se loveşte de consecinţele unui triplu efect : diluarea capitalului, diluarea
rezultatelor şi diluarea controlului. Aceste efcte fac ca majorarea de capital
să reprezinte cel mai adesea o finanţare reziduală,limitând rolul în
dezvoltarea firmei. Astfel firmele sunt tentate să apeleze la împrumuturi, apărând
un cost de îndatorare. Acesta creşte pe măsura sporirii volumului de credite
iar capacitatea de a împrumuta depinde
de condiţiile păstrării unui echilibru. Firma trebuie să dispună de capital de
rambursare la scadenţă.
GESTIUNEA FINANCIARĂ
Gestiunea finaciară poate
fi definită ca un ansamblu de activităţi care concură la realizarea şi
ajustarea fluxului financiar şi a fondurilor precum şi la buna administrare a
resurselor financiare ale firmei.
În plan analitic, gestiunea
financiară poate fi definită ca o funcţie a firmei care are drept scopuri
esenţiale următoarele :
-
de a asigura constant firma cu fondurile necesare
exploatării.
-
de a controla buna utilizare a fondurilor şi rentabilităţii
operaţiunilor pentru care sunt afectate aceste fonduri.
Domeniul gestiunii este
foarte întins. Menţinerea echilibrului fluxurilor financiare şi a unui nivel
minim al rentabilităţii utilizării fondurilor reprezintă obiectivul gestiunii.
echilibrul financiar este influenţat de independenţa sau autonomia firmei. Starea
de echilibru poate fi denumită în sens restrâns lichifitate. Altfel spus, lichiditatea
reprezintă un alt obiectiv al gestiunii. Menţinerea lichidităţii depinde de
mărimea surplusului bugetar care este generat de o renatbilitate
corespunzătoare. Lipsa de rentabilitate,sau o rentabilitate insuficientă pun în
pericol lichiditatea. Lichiditatea şi rentabilitatea sunt elemente ce definesc
politica generală a firmei.
Gestiunea are scopuri multiple : obşinerea profitului,
creşterea economică a firmei. Aceste scopuri pot fi sintetizate astfel :
-
asigurarea echilibrului financiar şi al lichidităţii;
-
asigurarea rentabilităţii;
-
creşterea activului şi patrimoniului;
-
asigurarea flexibilităţii firmei;
Scopurile
gestiunii se pot controla cu mai mulţi indicatori,precum :
a.nivelul fondului de
rulment
b.coeficientul de
îndatorare
c.rentabilitatea economică
corelată cu efectul de „pârghie financiară”
d.ratele de creştere a
cifrei de afaceri, a valorii adăugate, etc.
Gestiunea
financiară se înscrie într-un sistem de previziune şi control pentru a asigura
conducerea relaţiilor cu mediul înconjurător. De aceea se elaborează planuri
strategice care reflectă resursele financiare şi utilizările acestora.
Controlul presupune
următoarele :
-
să măsoare diferenţa dintre previziuni şi realizări;
-
diagnosticarea simptomelor firmei (greutăţile financiare
şi eventualele ameninţări interne/externe);
-
să indice decizii colective ce au consecinţe financiare
directe;
-
să revizuiască şi să modifice obiectivele şi previziunile
iniţiale;
Rezultă
că gestiunea finaciară are un domeniu foarte larg, impunând rezolvarea a 2
probleme esenţiale : echilibrarea ansamblului de fluxuri financiare (încasări
şi plăţi) şi rentabilitatea folosirii fondurilor astfel încât să asigure atât
remunerarea surselor cât şi dezvoltarea firmei.
FUNCŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI PRINCIPII DE ORGANIZARE A
ACTIVITĂŢII FINANCIARE
Funcţia financiară rezultă din convergenţa unor factori de
ordin teoretic şi practic. Dezvoltarea tehnicilor manageriale şi a teoriei
financiare a permis depăşirea cadrului contabil şi juridic tradiţional. În
prezent funcţia financiară dispune de o doctrină coerentă, iar politica
financiară se sprijină pe concepte specifice.Dezvoltarea firmelor a impus
mobilizarea unor capitaluri foarte mari,iar diminuarea lichidităţii ridică
probleme legate de asigurarea necesarului de lichidităţi şi de gestiune optimă
a trezoreriei. Rolul trezoreriei iese tot mai mult în evidenţă în perioadele de
slăbire a pieţei financiare,de reducere a autofinanţării, de limitare a
creditelor, etc. Analiza contabilă tradiţională este completată pe baza
tablourilor de finanţare, document operativ de informare,ce a devenit
obligatoriu în ţările avansate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu