Elemente sacre în poezia interbelică
Perioada interbelică, dintre cele două războaie
mondiale, este perioada unei noi sensibilităţi poetice, a unei noi conştiinţe
de sine a poeziei care avea să se înscrie în mişcarea de idei europeană, în circuitul ei valoric, de creaţie.
Era o evoluţie dialectică, obiectivă.
Alături de alte reviste care, prin reprezentanţi, militau
pentru o direcţie realistă, democratică în literatură, teoretizând ideea
specificului ei naţional, revista “Gândirea”, dincolo de limitele ei
ideologice, a avut meritul de a fi grupat în jurul ei pe unii dintre cei mai
mari scriitori ai noştri. Critica vorbeşte despre “tradiţionalişti de tendinţă
religioasă”, despre un “tradiţionalism decorativ, patetic, elegiac”, despre
“iconari”, “ortodoxişti” etc.
Cel
mai “intens” tradiţionalism l-a reprezentat însă gândirismul, mişcare literară
dezvoltată în jurul revistei Gândirea. Avându-l ca doctrinar pe Nichifor
Crainic, gândirismul s-a încărcat, în timp, de conotaţii negative, în afara
esteticului. Crainic reproşează semănătorismului preocuparea sa unilaterală,
adăugându-i dimensiunea elevaţiei spirituale prin racordarea tradiţionalismului
la ortodoxism. Aşadar, tradiţionalismul este poezia solidarităţii cu pământul,
cu “şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile naţionale. Nichifor Crainic
îmbină, într-o manieră specifică, bucolicul cu evanghelicul, adică sacralitatea
plaiului străbun cu sfinţenia şi gravitatea sufletului românesc. El nu e atât
poetul peisajelor exterioare sau lăuntrice, cât e poetul solidarităţii cu ele.
În poezia
“Cântecul potirului”, evocarea evanghelică, meditaţia religioasă, înfiorarea
mistică în faţa locurilor şi a întâmplărilor biblice sunt temele predilecte ale
operei sale lirice. Imagini sfinte ne trimit la “Cina cea de taină”, unde Iisus
i-a îndemnat pe ucenicii neştiutori să împartă cu el - pentru ultima oară –
pâinea, ce va simboliza trupul celui crucificat, şi vinul semnificând sângele
scurs din rănile Fiului Dumnezeiesc. Bunica şi mama încrustează în coaja moale
a pâinii semnul crucii, vasul libaţiei cu vin, dus la gură de cel însetat,
închipuie potirul sfânt în care a fost strâns sângele Mântuitorului iar boabele
mari şi lucitoare ale ciorchinelui sunt aidoma lacrimilor vărsate de Fecioara
Maria. Bunicii, copiii şi nepotul acestora subliniază legătura între vârste şi
generaţii, asigurată de credinţa lor comună în Dumnezeu.
Divinitatea este în toate, atât în lucrurile şi în
făpturile de rând, cât şi în cele având o importanţă majoră. Poetul identifică
divinitatea cu “pâinea”, “vinul” şi însăşi “viaţa” neamului său. Împreună cu
hrana şi băutura, copilul primeşte şi învăţătura biblică necesară, care-l
formează ca om.
Aşadar ideea ortodoxiei conferă tradiţionalismului
preconizat de Crainic o notă aparte, prin care se deosebeşte de semănătorism.
Treptat, linia ortodoxistă a poeziei sale o va pune în umbră pe cea
tradiţională. Motivele lirice creştin-ortodoxe ajung dominante, ele denotă o
fervoare a credinţei în harul dumnezeiesc coborât asupra făpturii de lut,
singurul crez ce-i oferă tărie morală.
Tot în linia tradiţionalismului gândirist, Vasile
Voiculescu scrie o poezie puternic influenţată de spiritul religios, deşi
“ortodoxismul” este la el doar un element convenţional, nu unul de structură.
Semnele tradiţionalismului său se puteau lămuri încă din volumul de debut cînd
poetul evoca viaţa satului, casa părintească, peisajul ţinutului natal într-o
manieră semănatoristă. Simbolurile religioase, tot mai frecvente în poezia sa
devin repezentări iconografice, căpătând sensuri morale, general-umane, eliberate
de orice umbră de misticism. Îngerii din poemele sale sunt metafore ale unor
idei abstracte sau se îndeletnicesc cu lucruri care au un caracter foarte
profan, participând la muncile câmpului, de exemplu. Se realizează astfel un
transfer între sacru şi profan, universul se diafanizează, dar totul ţine de un
program, care este nu numai al său, ci al întregii grupări pe care o
reprezintă.
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt
mistuite de setea de cunoaştere, manifestată în căutarea Creaţiunii, în dorinţa
de obiectivare a ei. Meditaţia religioasă se aşază mereu alături de cea
filozofică; Modalitatea artistică principală este îmbinarea motivelor creştine
cu cântecele lumeşti. Esenţa creştinismului vine din “întrepătrunderea
dureroasă între stihiile lumii şi senzualitatea grasă, umilă a pământului”.
Acest poet religios, hrănit din substanţa evangheliilor cărora le dă formă de
alegorie sau de parabolă, se întoarce mereu către sufletul strămoşesc,
reînviind “cuminţenia” pământului şi frumuseţea pârguită de soarele de peste
veac al credinţei “creştine”. Poezia lui devine cuminecătură pentru sufletul ce
caută dincolo de aparenţele înşelătoare ale vieţii.
Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să
îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel.
Imaginile îngerilor, prezente în toată lirica poetului nu pledează pentru
încadrarea sa în sfera ortodoxismului, dar “ortodoxismul lui V. Voiculescu este
anterior aceluia al Gândirii” – (G. Călinescu). În poezia sa apar îngeri
profani, reduşi la simple elemente de decor. Ei sunt dematerializaţi până la
abstractizare, uneori rămânând simple nume. În general, poezia de inspiraţie a
lui Voiculescu acuză cerebralitatea şi meditaţiile.
Propensiunea către o figuraţie biblică, componentă
esenţială a tradiţionalismului voiculescian se manifestă plenar în poemul “În
grădina Ghetsimani". Rădăcinile poemului se află în universul copilăriei,
unde religia era pravilă, enciclopedie a vieţii practice. Cartea oamenilor de
la ţară era Biblia. Inspiraţia religioasă îşi fixează limitele în scena biblică
a ultimei nopţi pe care Fiul Domnului o petrece împreună cu apostolii. Tabloul
narativ se estompează sub căutarea înfrigurată a simbolului. Cu o înverşunare
de cătutător de comori, de rob în făurirea poeziei, poetul aruncă în joc toate
armele stilistice pentru evitarea cărărilor bătute. Tema rămâne în ultimă
instanţă cea a conştiinţei umane: posibilitatea păcatului respins chiar şi în
ideea de posibilitate. Iisus încarnează pe de o parte neputinţa omenească de
a-şi depăşi limitele în mişcare spre înalt, sacrificiul dureros, sfânt, în faţa
cerului închis şi pe se alta ispita înfrântă, doborârea păcatului prin moarte.
Tendinţa generală este cea de hiperbolizare, pentru ca
astfel să se sublinieze şi mai mult efortul de a ocoli ispita. Strigarea lui
Iisus e “amarnică”, cupa e “grozavă”, setea “uriaşă”. Refuzând paharul cu
băutură, alegând calea rugăciunii şi forţa pe care o dă credinţa, Iisus a
trecut dincolo de moarte.
Către final, poemul oferă un contact cu natura, dar un
contact în primul rând vizual. Percepută cu ajutorul privirii, natura
emoţionează producănd voluptate estetică şi curiozitate intelectuală vie.
Meritul de necontestat al creaţiei voiculesciene este
acela de a face să trăieşti concomitent în spaţiul arhaic al lumii biblice, să
trăieşti concomitent într-un “atunci” şi într-un “acum” care păstreză sensul
purităţii creştine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu