joi, 16 august 2012

DISCURSUL ORATORIC


Opera lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, “Razboiul şi datoria noastră”, este un discurs oratoric, deoarece se adresează publicului, a fost rostit la “sesiunea extraordinară a Academiei Române” din 1916. Tema acestei opere este necesitatea intrării României în război pentru întregirea ţării prin recuperarea teritoriilor pierdute şi realizarea visului tuturor românilor – unirea: “Istoria povesteşte izbânzile şi suferinţele, gloria şi urgia, pe cari le-a gustat şi le-a îndurat neamul nostru nefericit adeseori şi pururea cu acelaşi instinct şi cu acelaşi gând de unire.” În acest citat şi pe tot parcursul operei se observă şi faptul că autorul doreşte să convingă auditoriul prin limbajul expresiv şi argumentele aduse.
          Această creaţie a lui Barbu Ştefănescu este un discurs oratoric şi pentru că are şi o structură specifică acestui fel de text. În exordium, după cum am spus şi mai sus, autorul doreşte să câştige atenţia şi simpatia publicului care îl ascultă. Urmează a doua parte, naratio, sau expunerea faptelor : “ De doi ani şi mai bine Europa înoată în sânge. Milioane de vieţi s-au stins şi se sting, unanim şi eroic…”
În diviziunea argumentării se prezintă ideea principală folosită ca argument, unde oratorul povesteşte că toate “izbânzile şi suferinţăle” îndurate de români de-a lungul istoriei au avut un singur scop: unirea naţională, care va putea fi înfâptuită doar intrând în război, după părerea lui Delavrancea.
Argumentarea sau demonstraţia este a patra parte din conţinutul discursului oratoric al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Autorul crede că Unirea mult dorită se va realiza pentru că “moldovenii, ardelenii şi muntenii … sunt acelaşi neam din aceeaşi tulpină”, dar ei sunt “o fiinţă pe care Carpaţii nu o despart, ci o întregesc.” În acest sens publicul este convins şi de faptul că românii au o limbă comună, “aşa ca moţul din Ardeal să înţeleagă pe munteanul de la Dunăre şi pe plăieşul din Moldova”, dar au şi “acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni, aceeaşi doină”, “dureri şi bucurii” comune; până şi duşmanii, adică “tâlharii care îi pradă şi îi ucid” sunt aceeaşi pentru toată ţara. Respingerea argumentelor aduse este subliniată în următorul pasaj: “Şi azi, când harta Europei se va schimba, noi ce-am fi putut face? După doi ani de aşteptare ne-am hotărât. Două grupări erau în faţa noastră. Ne-am ales gruparea în fruntea căreia stă rasa noastră, reprezentând civilizaţia străveche, elocinţa, ordinea şi blândeţea neolatină.” De aici se desprinde faptul că cele două grupări erau cei care doreau ca România să intre după doi ani în primul război mondial şi a doua grupare erau cei ce doreau neutralitatea, deci se crea o opoziţie. De către Delavrancea neutralitatea e considerată, de fapt, laşitate: “Un neam nu piere prin siluire, ci prin abdicare. Şi noi n-am abdicat nici de la trecut, nici de la conştiinţa naţională.”
Ultima parte a argumentării dintr-un discurs oratoric este peroraţia sau concluzia, unde autorul reia argumentele aduse înainte. El apelează la un discurs al Regelui Ferdinand, care era el însuşi de principiu ca România să lupte cu vitejie pentru liberarea ţării de sub asupritori. Regele evocă imaginea “marilor Voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac pământurile ce veţi dezrobi…” Barbu Ştefănescu aminteşte auditoriului că intrarea în război înseamnă dobândirea teritoriilor ce au făcut parte o din ţară şi care au fost luate pe nedrept. Din nou se evocă trecutul prin personalitatea lui Traian şi originea neolatină: “Vrem Carpaţii, cu tot podişul lor, unde ne-a aşezat împăratul Traian ca să fim veghe şi strajă civilizaţiunii romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori…” În ultimele propoziţii ale discursului autorul spune că nu va fi uşor dacă se va intra în război, dar va fi vitejeşte, vor putea sta cu capul sus mai târziu şi parcă o ultimă rază de speranţă străbate mintea autorului: “…ne vom înghiţi lacrămile…Şi nu ne va covârşi durerea, hotărâţi să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru…”
Prin toate aceste argumente am demonstrat că opera lui Barbu Ştefănescu Delavrancea care uimeşte şi impresionează publicul şi cititorul in mod plăcut este un discurs oratoric.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu