duminică, 29 iulie 2012

Eminescu si Luna

“Cereasca boltă pare o magică lanternă Şi luna este lampa. Iar lumea e-o cortină Pe care defilează în hora lor eternă Imaginile noastre – răni negre în lumină”. (Omar Khayyam) «Numeroase popoare altaice îşi imaginează Cerul ca un cort: Calea Lactee este “cusătura”, iar stelele sunt “găurile” prin care intră lumina. În mijlocul Cerului străluceşte Steaua Polară, care, asemenea unui ţăruş, susţine cortul. Ea poartă diferite denumiri: “Stâlpul de Aur”, “Stâlpul de Fier”, “Stâlpul Soarelui”. Alături de ea domneşte în univers Luna, simbol al sexualităţii în doctrinele tibetane, fecunda matrice a femeii.» ne informa Mircea Eliade în lucrarea sa “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, analizând simbolistica lunii din punctul de vedere al religiei. Dicţionarul explicativ al limbii române oferă o altă perspectivă asupra lunii, una ştiinţifică: aceasta este definită ca “astru, satelit al pământului, care se învârteşte în jurul acestuia şi care îl luminează în timpul nopţii.” Dicţionarul de simboluri explică faptul că luna este corelată cu soarele, ea fiind lipsită de lumină proprie şi simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi reînnoirea. Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creşte şi descreşte, care dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a naşterii şi a morţii. Reprezintă şi timpul care trece, timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate. Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopţi, în fiecare lună, ea e ca moartă. Dispare. Apoi reapare şi sporeşte în strălucire. Luna este cunoaşterea indirectă, discursivă, progresivă, rece. Astru al nopţilor, evocă în plan metaforic frumuseţea, dar şi lumina în imensitatea întunecimii. Dar prin această lumină, care nu este decât o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoaşterii teoretice, conceptuale, raţionale. Cea mai frumoasă imagine a lunii ne este oferită de poezie. Şi dacă luăm în considerare faptul că luna este un element al naturii întâlnit mai ales în poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regăsi în lucrările unuia din marii poeţi români, a cărui “întreagă creaţie se naşte din nostalgia paradisului” (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu. Rolul naturii este deosebit de important în opera lui Eminescu. În poeziile din adolescenţă, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosferă; în metaforele figurilor sau sentimentelor umane, şi ca un mediu atotcuprinzător, căruia i se integrează şi omul. Cerul, luna, luceafărul, stelele, noaptea, furtuna, marea, râul, luciul şi murmurul apei, foşnetul frunzelor, codrul, câmpia, florile şi păsările, toate se îmbină creând atmosfera tipic eminesciană, plină de culori şi sunete exprimând comunicarea şi corespondenţa armonioasă dintre elemente. Dintre toate motivele eminesciene legate de natură, cel mai des, şi poate mai important, este luna. În general, soarele nu este un astru romantic. El sfâşie cu lumina lui divină cuibul nocturn al viselor. Poezia romantică apare odată cu acea atracţie spre lună. Contemplaţia romantică a lunii anulează total ori parţial simţul gravitaţiei pe pământ. Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemănătoare cu cele din lirica sanscrită. În literatura sanscrită, de obicei luna trezeşte durere de dragoste. În “Śakuntalā”, eroul Duşyanta îşi zice: “Deşi credeam că luna e răcoroasă, într-adevăr razele ei stropite de rouă varsă foc. Luna ne chinuieşte pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se găseşte şi la Eminescu. De exemplu, în poezia “Când…”: “Când luna prin nori pe lume veghează Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază Când cântă ai somnului ginii nătângi Tu tremuri şi plângi. Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nşiraţi în grădină La trunchiul unuia pe tine te-aştept Visând deştept.” Asocierea lunii cu durerea umană se întâlneşte şi la poetul Tagore: “Lună, tu trezeşti valuri de lacrimi în oceanul tristeţii mele”. Dar astrul nocturn are o altă pondere în creaţia lui Eminescu; văpaia lunii îl transpune într-un alt nivel spiritual şi îi dezvăluie tainele creaţiei ca şi zădărnicia vieţii. Concepţia despre lună a lui Eminescu, ca o putere care învie gânduri şi întunecă suferinţe îşi are rezonanţă în concepţia vedică de Varuna, zeul cerului, care veghează gândurile omeneşti, gândirea şi imaginaţia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sâmbure al acestei imagini transpare în “Misterele nopţii”: “Razele din alba lună mi le torc, mi le-mpreună pentru-ntregul viitor”. Balada “Făt – Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumină de lună proiectat cu un gest cosmic pe mari întinderi: “Lun-atunci din codri iese, Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveşte umbre negre Pe câmp alb ca de zăpadă. Şi mereu ea le lungeşte, Şi urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se pierd în codri Cu viaţa lor pierdută.” Predilecţia pentru efectele de lună rămâne o înclinaţie statornică. Se întâlneşte în poeziile acestei perioade a creaţiei poetului, dar şi mai târziu. O întâmpinăm în “Melancolie” , în “Crăiasa din poveşti”, în “Lacul”, în “Călin”, în “Povestea codrului”, până la acel efect măreţ din “Scrisoarea I”: “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopţii moartă. O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie, În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!” (Melancolie) *** “Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; (…) Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină.” (Crăiasa din poveşti) *** “Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blândei lune “ (Lacul) *** “Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri Împrejuru-ne s-adună Ale Curţii mândre neamuri” (Povestea codrului) *** “Căci perdelele-ntr-o parte când le dau, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate” (Scrisoarea I) “Scrisoarea I” sugerează cum dintr-un colţ de univers scăldat de lumina palidă şi rece a lunii, pornesc gândurile poetului, amplificate până la hiperbolizare de frumuseţea nopţii, dar şi de izolarea între pereţii austeri ai unei odăi sărace, unde “doar ceasornicul străbate lunga timpului cărare”. Cadrul romantic anesteziază simţurile, din “noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, şi din acest joc al alternativelor între luciditate şi visare, meditaţia eminesciană trece cu uşurinţă de la indignare la înţelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Distanţarea de lume a eu-lui poetic şi pătrunderea în spaţiul gândirii şi al închipuirii se petrece în regimul nocturn prin contactul cu energia magică selenară. Poetul contemplă luna, o invocă: “Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”. Se produce o modificare în sistemul de referinţă. Din perspectivă cosmică, privind spre pământ, se relevă un spectacol grandios şi tragic. Sub lumina “fecioară” a lunii, scânteiază pustiuri şi codri, mări nesfârşite şi ţărmuri înflorite, cetăţi şi case. Luna îi vede deopotrivă şi pe rege şi pe sărac, atât de diferiţi în destinul lor social, dar nivelaţi în absolut de “geniul morţii”; pe cei slabi şi cei puternici, pe mediocrul cochet, dar şi pe înţeleptul solitar. Printre atâtea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seamă pe cele ale lunii. Efectul de lună, care alcătuieşte un motiv atât de general al romantismului, poate apărea ca un element al peisajului în trei feluri deosebite. Există o lună văzută ca un obiect izolat al cerului, astru solitar către care privirile sunt răpite: “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopţii moartă”. Există apoi o lumină de lună resimţită ca o însuşire generală a atmosferei, ca o baie de influenţe difuze: “Neguri albe strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie”. Dar există o lumină de lună însoţită cu vreun aspect material al pământului şi prin care acesta din urmă dobândeşte o adevărată strălucire fantomatică: “Văzduhul scânteiază, şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar”. În multe din poeziile sale, Eminescu însoţeşte lumina lunii cu apa lacului: “Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri” *** “Ce cauţi pe unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător?” *** “Tresărind scânteie lacul Şi se leagănă sub soare”. Această alăturare a luminii cu apa, reflectată ca o tainică îmbrăţişare a lor, mistică pasiune a elementelor, a fost exprimată de Eminescu când în poezia “Lasă-ţi lumea…” a scris strofa simbolică: “Iată lacul. Luna plină Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate”. Motiv “atât de romantic”, izvor a nenumărate mituri, legende şi culte care dăruiesc zeiţelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate, …), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale şi până în zilele noastre, şi generalizat la toate orizonturile. BIBLIOGRAFIE: 1. George Călinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, vol. II, pag. 135-138. 2. Tudor Vianu – “Scriitori români”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, vol. I, pag. 224-230. 3. Amita Bhose – “Eminescu şi India”, Ed. Junimea, Iaşi, 1978, pag. 37-40. 4. Mircea Eliade – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chişinău, 1992, vol. III, pag. 5-17. 5. Mihai Eminescu – “Poezii. Proză literară”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, vol. I 6. Jean Chevalier & Alain Gheerbrant – “Dicţionar de simboluri”, vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pag. 244-250. 7. Dicţionar explicativ al limbii române.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu