joi, 26 iulie 2012

Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV

Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV Introducere În ultimii ani s-a constatat că incidenţa cancerului cutanat a crescut în mod alarmant (Shore, 2001). Această observaţie a dirijat interesul specialiştilor spre investigarea efectelor biologice ale radiaţiilor UV solare. Este cunoscut faptul că expunerea la radiaţii UV determină efecte imediate (eritem şi pigmentare) şi efecte întârziate (îmbătrânirea prematură a pielii şi diferite forme de cancer) (Robert, 1999). Spectrul UV al luminii solare cuprinde domeniile: UVC (190-290 nm), UVB (290-320 nm) şi UVA (320-380 nm). Întrucât stratul de ozon al stratosferei reţine în totalitate radiaţiile UVC şi parţial radiaţiile UVB, la suprafaţa Pământului ajung numai radiaţii UVA, şi în mică măsură radiaţii UVB (Huda, 2000). Radiaţiile din domeniul UVA şi UVB acţionează prin mecanisme diferite. Radiaţiile UVB au o energie mai mare comparativ cu radiaţiile UVA şi sunt absorbite direct de o serie de constituenţi celulari, ca de exemplu acizii nucleici, proteinele şi acidul urocanic. Radiaţiile UVB exercită un efect mutagen, fiind principalul agent responsabil de apariţia cancerului cutanat (de Gruijl, 2000). Fotonii UVA au o energie mai mică decât fotonii UVB, dar au o pondere de peste 90% din energia solară din spectrul UV de la suprafaţa Pământului. In plus, radiaţiile UVA penetrează cu uşurinţă epiderma, acţionând asupra stratului proliferativ bazal al epidermei şi chiar asupra componentelor sanguine din dermă (Leszczynski şi colab., 1996). Radiaţiile UVA acţionează asupra constituenţilor celulari în mod indirect, prin mecanisme oxidative ce implică formarea speciilor reactive de oxigen (anioni superoxid, peroxid de hidrogen, radicali hidroxil, radicali peroxil, şi oxigen singlet). Speciile reactive de oxigen au o durată de viaţă relativ scurtă, dar sunt extrem de reactive, reacţionând cu cea mai mare parte a constituenţilor celulari: acizi nucleici, proteine, lipide, polizaharide. Acţiunea lor induce de cele mai multe ori modificări ireversibile. Radiaţiile UVA exercită un efect mutagen mai slab decât radiaţiile UVB, dar joacă un rol important în etiologia cancerului de piele, având în vedere predominanţa lor în spectrul UV la suprafaţa Pământului (Stary şi colab., 1997). Deşi în cea mai mare parte radiaţiile UV solare exercită efecte nocive, nu poate fi neglijat efectul lor benefic legat de sinteza vitaminei D, precum şi efectul psihologic pozitiv al expunerii la soare. 1. Efectele radiaţiilor UV solare asupra organismului uman 1.1. Efectele radiaţiilor UV la nivelul pielii Pielea este organul cel mai expus la radiaţiile solare. Pielea este alcătuită din epidermă, dermă şi ţesut subepidermal. În structura epidermei se evidenţiază (1) stratul bazal (stratum germinativum), (2) stratul spinos (stratum spinosum), (3) stratul granular (stratum granulosum) şi (4) stratul cornos (stratum corneum). Epiderma este separată de dermă printr-o membrană bazală. Derma are o grosime de circa 1000-4000 μm şi are în structura sa fibre elastice şi de colagen produse de fibroblaste, vase de sânge şi limfatice, foliculi piloşi, glande sebacee şi sudoripare, fibre musculare netede şi nervi. Ţesutul subepidermal este un ţesut adipos. Expunerea organismului uman la radiaţii solare din regiunea 290-315 nm este esenţială pentru formarea vitaminei D3 în piele, cu consecinţe benefice asupra dezvoltării sistemului osos. Studiile in vivo au aratat că transmisia prin epiderma umană a radiaţiilor cu lungimi de undă de 313, 365 şi 436 nm se face în proporţie de 9,5, 19 şi respectiv 34% din radiaţia incidentă (Kohen şi colab., 1995). Efectele imediate după expunerea la soare, observate la nivelul tegumentului, sunt apariţia eritemului şi pigmentarea. Eritemul este o consecinţă a dilatării vaselor de sânge din dermă. Acest efect este mediat de produşii de reacţie ai acidului arahidonic formaţi sub acţiunea ciclo-oxigenazei şi lipoxigenazei. Generarea prostaglandinelor, asociată eritemului în primele 6-12 ore de la iradiere, poate fi blocată de agenţi anti-inflamatori nesteroidici, ca de exemplu indometacinul. Aceşti agenţi anti-inflamatori nu sunt eficienţi în cazul eritemului înregistrat după 24 de ore de la iradiere şi care este modulat de produşii lipoxigenazei. Mai mult de 80% din radiaţia UVA este transmisă prin stratul superficial cornos al pielii şi determină efectul de pigmentare imediată (Kuusilehto, 2000). Bronzarea pielii implică două procese separate: pigmentarea imediată şi pigmentarea întârziată (melanogeneza). Pigmentarea imediată este determinată de radiaţiile UVA şi constă în foto-oxidarea melaninei preformate. Pigmentarea întârziată are loc la 72 de ore după expunerea la radiaţii UVA sau UVB şi este asociată cu melanogeneza. În cursul melanogenezei se constată o creştere de 2-3 ori a numărului de melanocite DOPA-pozitive şi o dublare a volumului corpului celular al melanocitelor. Radiaţiile UV amplifică transferul melanozomilor de la melanocite la keratinocite. Radiaţiile UV pot determina, pe lângă efectul de pigmentare, îmbătrânirea prematură a pielii numită fotosenescenţă actinică. Cele mai afectate sunt tegumentele expuse cel mai mult la radiaţiile solare. Alterarea structurii cutanate este însoţită de deshidratare şi reducerea elasticităţii, însă cea mai gravă consecinţă a expunerii la radiaţiile UV constă în apariţia şi dezvoltarea unor tumori, cu evoluţie posibil letală. Tumorile cutanate pot fi de tip melanom (denumirea provine de la faptul că au originea la nivelul melanocitelor, celulele producătoare de pigment), sau tip carcinom, numite şi cancere tip non-melanom, ce au ca origine keratinocitele (Wang şi colab., 2001). Cele mai frecvente forme de carcinom cutanat, pentru care s-a stabilit o relaţie de cauză-efect în raport cu expunerea la radiaţii UV, sunt carcinoamele de tip bazocelular şi squamos (van der Leun, 1996). Keratoza actinică este o stare precanceroasă determinată de expunerea la radiaţii UV solare care poate evolua spre o formă de cancer de piele. 1.2. Efectele radiaţiilor UV asupra sistemului imunitar Expunerea la radiaţiile UV determină o scădere a răspunsului imun (imunosupresie), ce are drept consecinţă reducerea capacităţii de apărare faţă de infecţii şi faţă de dezvoltarea tumorilor (Halliday şi colab., 1998). La persoanele infectate cu HIV, expunerea la radiaţii UV amplifică imunosupresia deja existentă. Trebuie subliniat faptul că pigmentarea pielii nu oferă protecţie faţă de acţiunea de imunosupresie exercitată de radiaţiile UV. Există totuşi câteva situaţii în care supresia sistemului imunitar prin iradiere poate fi benefică. Astfel, acest efect este exploatat în terapia unor boli de piele, ca de exemplu psoriazis vulgaris. Modificările imunologice sunt determinate de acţiunea radiaţiilor UV asupra celulelor Langerhans. Acţiunea se exercită atât direct, cât şi indirect, prin intermediul factorilor solubili eliberaţi în urma lezării keratinocitelor. Acidul urocanic (acid 4-imidazol acrilic) este prezent în stratul cornos al pielii. În mod normal, acidul urocanic se află în forma trans, dar sub efectul iradierii UV suferă izomerizarea la forma cis. Se consideră că acidul cis-urocanic este unul dintre iniţiatorii procesului de imunosupresie asociat apariţiei tumorilor non-melanom. 1.3. Efectele radiaţiilor UV la nivel ocular Dintre efectele negative exercitate de radiaţiile solare UV trebuie menţionate o serie de modificări la nivel ocular, cum sunt degenerarea maculară şi cataracta (Balasubramanian, 2000). Aceste modificări sunt corelate în principal cu înaintarea în vârstă, dar studiile experimentale au dovedit că şi radiaţiile UV au un rol important în instalarea şi evoluţia acestor modificări oculare (Zigman şi colab., 1995; Zigman, 2000). Radiaţiile UV amplifică oxidarea proteinelor din cristalin (în special a resturilor de Met şi Cys) şi induc formarea unor agregate proteice cu masă moleculară mare (Finley şi colab., 1997). Aceste modificări determină apariţia unor zone opace la nivelul cristalinului corelate cu dezvoltarea cataractei. 1.4. Factorii care determină susceptibilitatea la iradierea UV Susceptibilitatea de a suferi leziuni în urma iradierii UV este condiţionată de factorii genetici, de anumite maladii, de factori corelaţi cu vârsta, precum şi de administrarea unor medicamente şi substanţe chimice. În funcţie de sensibilitatea de apariţie a arsurilor şi de gradul de pigmentare există şase tipuri de piele (tipul I corespunde celei mai mari sensibilităţi – indivizii suferă întotdeauna arsuri şi nu se bronzează niciodată; tipul VI corespunde celei mai bune protecţii - pielea este pigmentată şi nu suferă niciodată arsuri). Există o serie de maladii ereditare care determină o susceptibilitate marcantă la radiaţile UV, dintre care pot fi menţionate: xeroderma pigmentosum, sindromul Bloom, sindromul Rothmund-Thomson, porfiriile, şi fenilcetonuria. De asemenea, creşterea susceptibilităţii la leziunile determinate de radiaţiile UV poate fi asociată administrării antibioticelor pe cale orală, medicamentelor antihipertensive, psoralenului, agenţilor imunosupresori şi anti-inflamatori nesteroidici. 2. Mecanismele de acţiune ale radiaţiilor UVA Radiaţiile UVA acţionează asupra mediilor biologice prin mecanisme oxidative, corelate cu formarea speciilor reactive de oxigen: oxigen singlet, radicali hidroxil (OH.), anioni superoxid (-O2), peroxid de hidrogen (H2O2). Speciile reactive de oxigen se împart în: a) specii cu caracter de radical liber: anionul superoxid, radicalul hidroxil, oxidul nitric; b) specii neradicalice: oxigenul singlet, peroxidul de hidrogen, acidul hipocloros, hidroperoxizii lipidici. Deşi termenul de specii reactive de oxigen este cel mai adecvat, în literatura biochimică şi medicală se foloseşte termenul de radicali liberi ai oxigenului, în care sunt incluse toate speciile respective, indiferent dacă au sau nu caracter de radical liber. 2.1. Formarea speciilor reactive de oxigen Radiaţiile UVA sunt absorbite slab de acizi nucleici şi proteine, dar evenimentul iniţial în declanşarea efectelor biologice constă în absorbţia fotonilor UVA de către diferiţi cromofori din mediul celular: chinone, steroizi, porfirine, flavin coenzime şi proteine cu grupări hem (citocromi, peroxidaze, catalază). Absorbţia fotonilor UVA de către cromofori are ca rezultat formarea speciilor reactive de oxigen sau transferul energiei acumulate către anumite molecule ţintă. Peroxidul de hidrogen se formează prin iradierea UVA a triptofanului, iar anionii superoxid pot fi produşi prin iradierea UVA a NADH şi NADPH (Cunningham şi colab., 1985). În prezenţa ionilor de fier, peroxidul de hidrogen şi anionii superoxid pot participa in vivo la reacţia Haber-Weiss soldată cu producerea radicalilor hidroxil: Fe2+ + H2O2 → Fe3+ + OH- + OH. Fe3+ + -O2 → Fe2+ + O2 2.2. Acţiunea UVA asupra constituenţilor celulari O mare parte a constituenţilor celulari reprezintă ţinte ale atacului speciilor reactive de oxigen generate de iradierea UVA. Astfel, radicalii hidroxil reacţionează cu aproape toate tipurile de molecule din componenţa celulelor: glucide, fosfolipide, nucleotide, acizi organici şi aminoacizi (Kohen si colab., 1995). În tabelul 1 sunt prezentate constantele de viteză ale reacţiilor radicalilor hidroxil cu diverse molecule din sistemele biologice. Tabelul 1. Constantele de viteză ale reacţiilor radicalilor OH. cu diverse molecule din sistemele biologice. Compusul testat Valoarea pH Constanta de viteză (M-1s-1) Adenina 7,4 3,0 x 109 AMP 5,4 1,8 x 109 Arginina 7,0 2,1 x 109 Cisteina 1,0 7,9 x 109 Citozina 7,0 2,9 x 109 Glucoza 7,0 1,0 x 109 Glutation 1,0 8,8 x 109 Guanina - 1,0 x 1010 Hemoglobina - 3,6 x 1010 Histidina 6-7 3,0 x 109 Metionina 7,0 5,1 x 109 Timina 7,0 3,1 x 109 Triptofan 6,0 8,5 x 109 Uracil 7,0 3,1 x 109 Modificările oxidative ale proteinelor sub acţiunea speciilor reactive de oxigen pot determina inactivarea enzimelor şi a proteinelor membranare (Dovrat şi Weinreb, 1999), şi pot produce modificări structurale soldate cu destabilizarea morfologiei celulelor atunci cînd ţinta atacului oxidativ sunt elementele citoscheletului (Somosy, 2000). În cazul enzimelor, efectul speciilor reactive de oxigen constă, în general, în diminuarea capacităţii catalitice, determinată frecvent de oxidarea grupărilor sulfhidril şi modificarea grupărilor amino prin malonilare (Dumitru şi Nechifor, 1994; Dean şi colab., 1997). Amploarea modificărilor este determinată de localizarea relativă a situsului de formare a speciilor reactive de oxigen, a sistemelor antioxidante şi a proteinei ţintă. O ţintă majoră a atacului radicalic sunt lipidele membranare, datorită prezenţei dublelor legături din structura acizilor graşi polinesaturaţi. În structura fosfolipidelor membranare acizii graşi polinesaturaţi cel mai frecvent întâlniţi sunt acidul linoleic (C18:2 Δ9,12), acidul linolenic (C 18:3 Δ6,9,12) şi acidul arahidonic (C 20:4 Δ5,8,11,14) Radiaţiile UVA s-au dovedit iniţiatori eficienţi ai procesului de peroxidare lipidică (Morliere şi colab., 1995). Mecanismul peroxidării acizilor graşi polinesaturaţi este prezentat în Figura 1. Figura 1. Mecanismul peroxidării acizilor graşi polinesaturaţi. Procesul de peroxidare a acizilor graşi polinesaturaţi cuprinde următoarele etape: un radical liber extrage un atom de hidrogen din poziţia alilică, cu transformarea acidului gras polinesaturat într-un radical lipidic; urmează rearanjarea intramoleculară a dublelor legături cu formarea unei diene conjugate; în urma reacţiei dintre diena conjugată şi oxigenul molecular se formează un radical peroxil; radicalul peroxil poate reacţiona cu altă moleculă de acid gras polinesaturat, formând radicali lipidici, cu transformarea radicalului peroxil în hidroperoxid lipidic. Alternativ, radicalul peroxil poate forma peroxizi ciclici. Peroxizii lipidici odată formaţi suferă sciziuni ce duc la propagarea lanţului de reacţii, la reacţii de ramificare şi de descompunere. Prin descompunerea peroxizilor lipidici se formează o mare diversitate de compuşi: alcani (etan, pentan), aldehide (dialdehidă malonică, hexanal, 4-hidroxinonenal), acizi graşi epoxi şi hidroxi. Peroxidarea lipidelor membranare afectează structura şi funcţiile membranei plasmatice şi a membranelor organitelor. Astfel, sunt perturbate potenţialele transmembranare, fluxurile ionice şi transportul transmembranar, sunt inactivaţi receptorii de membrană şi sunt dereglate căile de semnalizare. Prin procesul de peroxidare lipidică se modifică nu numai componentele membranare de natură lipidică, ci chiar şi proteinele, în urma reacţiei unor aminoacizi (Cys, Lys) cu produşii aldehidici de peroxidare (dialdehida malonică, hexanal, 4-hidroxinonenal). Întrucât maximul de absorbţie al acizilor nucleici este la 260 nm, radiaţiile UVA sunt slab absorbite de acest tip de macromolecule (Kuluncsics, 1999). Se consideră că radiaţiile UVA interacţionează cu DNA prin mecanisme indirecte, mediate de compuşii fotosensibilizatori endogeni (Kielbassa şi colab., 1997). Faptul că iradierea celulelor în absenţa oxigenului diminuează considerabil efectul letal al radiaţiilor UVA, sugerează implicarea speciilor reactive de oxigen în interacţia UVA-acizi nucleici. Studiile experimentale pe culturi de celule umane au arătat că radiaţiile UVA induc mai multe tipuri de leziuni ale DNA: scindarea legăturilor fosfodiesterice la nivelul unei singure catene, formarea de legături încrucişate DNA-proteine, dimerizarea pirimidinelor adiacente. Fotonii UVA determină clivări monocatenare prin scindarea legăturilor fosfodiesterice cu o eficienţă foarte mare (de 30 de ori mai mult comparativ cu fotonii UVB şi UVC), şi acest tip de leziune a fost semnalată într-o proporţie semnificativ mai mare comparativ cu dimerii pirimidinici (Peak şi colab., 1987). Repararea clivărilor monocatenare după iradierea UVA este un proces extrem de rapid, astfel încât 90% dintre leziuni sunt reparate în numai 15 minute după iradiere (Peak şi colab., 1991). Formarea dimerilor pirimidinici nu reprezintă o modificare majoră a DNA în cursul iradierii UVA, comparativ cu iradierea UVB şi UVC. Radiaţiile UVA induc vacuolizarea reticulului endoplasmic, separarea nucleului de citoplasma şi formarea corpusculilor Heinz în eritrocite. Formarea corpusculilor Heinz este corelată cu leziuni ale citoscheletului eritrocitar în condiţii de stres oxidativ. Studiile dermatologice au indicat că o iradierea cronică cu UVA determină leziuni ale membranelor mitocondriale din toate tipurile de celule ale dermei. 2.3. Efectul UVA de activare a transcripţiei Radiaţiile UVA activează expresia unui set de gene prin mecanisme dependente de redoxul celular. Astfel, chiar la doze reduse care aparent nu determină leziuni tisulare radiaţiile UVA determină activarea transcripţională a genelor ce codifică hem oxigenaza I (HO-1), metalotioneina, CL 100 fosfataza şi colagenaza. Activarea HO-1 reprezintă un mecanism de reglare a nivelului intracelular al ionilor de fier la valori minime. Un nivel ridicat al ionilor de fier ar promova reacţia Fenton, reacţie nocivă generatoare de radicali hidroxil cu efect potenţial letal la nivel celular (H2O2 + Fe2+ → Fe3+ + OH- + OH.), precum şi peroxidarea lipidică dependentă de ionii de fier (Tyrrell, 1999). Degradarea hemului este catalizată de cele două izoenzime ale hem oxigenazei: HO-1 şi HO-2 (Maines şi colab., 1986; Stocker, 1990). Dintre cele două tipuri de hem oxigenază numai izoenzima HO-1 este inductibilă. Expresia HO-1 ca răspuns la acţiunea unor agenţi oxidanţi şi la scăderea concentraţiei de glutation redus, în ţesuturi care nu sunt implicate în degradarea hemoglobinei, sugerează că degradarea hemului şi a proteinelor cu hem constituie un mecanism de protecţie faţă de stresul oxidativ (Applegate şi Frenk, 1995). Trebuie menţionat faptul că produsul de degradare al hemului, bilirubina, reprezintă un puternic antioxidant (Stocker şi colab., 1989), în timp ce compuşii catabolizaţi de hem oxigenază, porfirinele, acţionează ca fotosensibilizatori în condiţiile iradierii UVA, generând oxigen singlet. În celulele epidermei şi dermei, mecanismele de protecţie constitutivă (HO-2) şi inductibilă (HO-1) sunt strâns corelate, fiind modulate de nivelul intracelular al feritinei. Radiaţiile UVA induc expresia genei ce codifică metalotioneina (Dudek şi colab., 1993). Metalotioneina este o proteină cu afinitate mare de legarea a ionilor de zinc, cadmiu şi cupru. Metalotioneina este implicată în protecţia faţă de stresul oxidativ, acţionând ca scavenger al speciilor reactive de oxigen. Astfel, metalotioneina poate capta radicalii hidroxil şi superoxid şi o serie de radicali organici. În plus metalotioneina chelatează ionii de fier împiedicând desfăşurarea reacţiei Fenton. Un nivel ridicat al metalotioneinei poate fi asociat unei rezistenţe crescute la iradierea UVA. Gena CL 100 codifică o protein fosfatază cu dublă specificitate (Tyr/Thr fosfatază) care inactivează specific o MAP kinază implicată în răspunsul la stres. Activarea colagenazei ca răspuns la iradierea UVA nu reprezintă un mecanism de protecţie, ci dimpotrivă un răspuns distructiv ce contribuie la degenerarea colagenului interstiţial şi la fenomenul de îmbătrânire prematură a pielii. 3. Mecanisme de protecţie Organismele sunt protejate de agresiunea speciilor reactive de oxigen prin mai multe modalităţi: compartimentalizarea celulară, protecţia conferită de compuşii antioxidanţi şi sistemele enzimatice, capacitatea organismelor de a elabora răspusuri adaptative inductibile în condiţii de stres oxidativ. In plus, procesele de reparare şi turnover ajută la minimalizarea leziunilor rezultate din atacul speciilor reactive de oxigen. În condiţii normale există un echilibru între sistemele antioxidante şi sistemele generatoare de specii reactive de oxigen. Perturbarea acestui echilibru în favoarea sistemelor prooxidante determină instalarea stresului oxidativ, cu implicaţii patologice (Sies, 1991; Morel şi Barouki, 1999). Sistemul enzimatic de protecţie cuprinde: superoxid dismutaza, catalaza, glutation peroxidaza, glutation transferaza, glutation reductaza şi glucozo-6-fosfat dehidrogenaza (Hasegawa si colab., 1992). Aceste enzime au o localizare preponderent intracelulară, mediul extracelular fiind mult mai expus atacului radicalic. Compuşii antioxidanti sunt clasificaţi după modul lor de acţiune în: a) scavengeri – compuşi ce previn stresul oxidativ prin captarea radicalilor liberi; b) antioxidanţi “preventivi” – compuşi ce acţionează prin sechestrarea ionilor metalelor tranziţionale, prevenind reacţia Fenton (Chapple, 1997). In Tabelul 2 sunt prezentaţi principalii compuşi antioxidanţi şi mecanismul lor de acţiune. Tabelul 2. Principalii compuşi antioxidanţi, localizarea şi mecanismul lor de acţiune. ANTIOXIDANT LOCALIZARE MOD DE ACŢIUNE Proteine Feritina Transferina Lactoferina Ceruloplasmina Albumina - citoplasmă - fluid extracelular - fluid extracelular - fluid extracelular - fluid extracelular - chelatare Fe2+ - chelatare Fe2+ - chelatare Fe2+ - chelatare Cu2+, oxidare Fe2+, scavenger O2- - chelatare Cu2+, scavenger OH., LOO., HOCl Compuşi cu masă moleculară mică Vitamina E Ubichinona Carotenii Vitamina C Glutationul redus Acidul uric Bilirubuna - membrane - membrane - membrane - citoplasmă - citoplasmă, mitocondrii - sânge - sânge - scavenger OH., LOO., HOCl - scavenger OH., LOO., HOCl - scavenger OH., LOO., HOCl, 1O2 - scavenger OH., O2- - scavenger OH., O2- - previne peroxidarea lipidelor - previne peroxidarea lipidelor Mecanismele de protecţie faţă de radiaţiile UVA de la nivelul pielii. Pielea prezintă o serie de structuri cu rol de protecţie, cum sunt stratul cornos şi melanina. Deşi stratul superficial cornos îndeplineşte funcţia de barieră optică, determinând reflexia, dispersia şi absorbţia radiaţiei incidente, cea mai mare parte a radiaţiilor UVA pătrund profund în piele, până la nivelul dermei. Se estimează că radiaţiile UVA pot fi absorbite de diferite componente ale sângelui, la nivelul vaselor de sânge din dermă (Tyrrell, 1996; Nechifor şi colab., 1999). Radiaţiile UVA acţionează ca inductori ai enzimelor responsabile de sinteza poliaminelor. Poliaminele accelerează derularea ciclului celular, stimulând proliferarea celulară şi implicit îngroşarea epidermei şi a stratului cornos. Îngroşarea stratului cornos (hiperkeratinizarea) ajută la protecţia pielii prin reflectarea razelor solare. Totuşi, hiperkeratinizarea nu reprezintă un mecanism de protecţie eficient pentru radiaţiile UVA (eficienţa este mai mare pentru radiaţiile UVB). Un mecanism suplimentar de protecţie a epidermei constă în stimularea pigmentării cu melanină. Trebuie subliniat faptul că protecţia prin pigmentarea cu melanină este dependentă nu numai de cantitatea totală de pigment ci şi de compoziţia sa chimică. Astfel, eumelanina este componenta de culoare neagră a melanozomilor care are un efect protector datorită capacităţii sale de a forma compuşi stabili cu radicalii liberi, în timp ce phaeomelanina este componenta de culoare galbenă ce nu are efect protector, ci dimpotrivă acţionează ca fotosensibilizator. Pe lângă stimularea producerii de melanină de către melanocite, radiaţiile UVA determină efectul de pigmentare imediată ce constă în foto-oxidarea melaninei pre-existente, conducând la o amplificare pe termen scurt a pigmentării, dar care nu conferă protecţie faţă de expunerea ulterioară la radiaţii UV. În figura 2 sunt prezentate mecanismele de protecţie constituivă şi inductibilă de la nivelul pielii. Nivelul antioxidanţilor este constitutiv crescut în piele, cu menţiunea că acest nivel este semnificativ mai mare în epidermă comparativ cu derma. În schimb, în epidermă nu au fost evidenţiate mecanisme de protecţie inductibile. În dermă a fost evidenţiat mecanismul inductibil menţionat anterior, de activare transcripţională a hem oxigenazei I, corelat cu creşterea nivelului de feritină. Protectie constitutiva Protectie inductibla Nivelele de antioxidanti sunt constitutiv mai mari in epiderma comparativ cu derma Epiderma Necunoscut Derma Hemoxigenaza-1 Feritina Protectie celulara Nu apar leziuni membranare Nu apar leziuni DNA Preventia mortii celulare mutagenezei carcinogenezei Figura 2. Mecanismele de protecţie constitutivă şi inductibilă de la nivelul pielii faţă de agresiunea radiaţiilor UV. În ultimii ani industria farmaceutică şi cosmetică a lansat o gamă largă de substanţe ce acţionează ca filtre capabile să absoarbă fotonii UV, dintre care pot fi menţionate: Parsol 1789, Mexoryl SX, Octil Metoxicinnamat şi Octocrilen. Produsele fotoprotectoare sunt caracterizate prin factorul de protecţie. Acesta reprezintă o cifră ce indică de câte ori este prelungită durata proprie de protecţie la soare, în condiţii de siguranţă, fiind exclusă apariţia eritemului actinic. O apreciere corectă a eficienţei produselor fotoprotectoare trebuie făcută şi în funcţie de capacitatea lor de a inhiba reacţia de izomerizare a acidului urocanic şi de a preveni acumularea proteinei p53 (Forestier şi Mascotto, 1999; Cole, 2001). Concluzii Radiaţiile solare exercită un efect benefic antirahitic prin stimularea sintezei vitaminei D, precum şi un efect antidepresiv. Cu toate acestea, radiaţiile UV constituie un factor de risc pentru apariţia cancerului cutanat şi a unor tulburări oculare. Pentru a minimaliza acest risc se recomandă limitarea expunerii la radiaţiile solare. Pentru persoanele care fac tratament cu agenţi imunosupresori, recomandarea este şi mai strictă, întrucât aceste persoane prezintă un risc de 500 ori mai ridicat decât persoanele obişnuite de apariţia a cancerului. De asemenea, copiii şi adolescenţii sunt mult mai susceptibili la carcinogeneza indusă de iradierea UV decât persoanele adulte. Radiaţiile UVA sunt responsabile de fenomenul de îmbătrânire prematură a pielii. Un alt aspect care nu trebuie neglijat se referă la faptul că substanţele cu acţiune de filtre solare din compoziţia loţiunilor cosmetice oferă o protecţie eficientă faţă de arsurile solare dar nu împiedică efectul imunosupresor al radiaţiilor şi până în prezent nu se poate spune cu certitudine dacă filtrele solare previn cancerul de piele. Bibliografie 1. Applegate L.A., Frenk E. (1995) Cellular defense mechanisms of the skin against oxidant stress and in particular UVA radiation. Eur.J.Dermatol. 5: 97-103. 2. Balasubramanian D. (2000) Ultraviolet radiation and cataract. J.Ocul.Pharmacol.Ther. 16: 285-297. 3. Chapple I.L.C. (1997) Reactive oxygen species and antioxidants in inflammatory diseases. J.Clin.Paradontol. 24: 287-296. 4. Cole C. (2001) Sunscreen protection in the ultraviolet A region: how to measure the effectiveness. Photodermatol.Photoimmunol.Photomed. 17: 2-10. 5. Cunningham M.L., Johnson J.S., Giovanazzi S.M., Peak M.J. (1985) Photosenzitized production of superoxide anion by monochromatic (290-405 nm) ultraviolet irradiation of NADH and NADPH coenzyms. Photochem.Photobiol. 42: 125-128. 6. Dean R.T., Fu S., Stocker R., Davies M.J. (1997) Biochemistry and pathology of radical-mediated protein oxidation. Biochem.J. 324: 1-18. 7. de Gruijl F.R. (2000) Photocarcinogenesis: UVA vs UVB. Methods.Enzymol. 319: 359-66. 8. Dovrat A., Weinreb O. (1999) Effects of UV-A radiation on lens epithelial NaK-ATPasa in organ culture. Invest.Ophthalmol.Vis.Sci. 40: 1616-1620. 9. Dudek E.J., Peak J.G., Roth R.M., Peak M.J. (1993) Isolation of V79 fibroblast cell lines containing elevated metallothionein levels that have increased resistance to the cytotoxic effects of ultraviolet-A radiation. Photochem.Photobiol. 58: 836-840. 10. Dumitru I.F., Nechifor M.T. (1994) Decrease in yeast glucose-6-phosphate dehydrogenase activity due to oxygen free radials. Int.J.Biochem. 26: 229-233. 11. Finley E.L., Busman M., Dillon J., Crouch R.K., Schey K.L. (1997) Identification of photooxidation sites in bovine α-crystallin. Photochem.Photobiol. 66: 635-641. 12. Forestier S., Mascotto R. (1999) Sun and UVA. SŐFW-Journal 8: 2-6. 13. Halliday G.M., Bestak R., Yuen K.S., Cavanagh L.L., Barnetson R.S. (1998) UVA-induced immunosuppression. Mutat.Res. 422: 139-45. 14. Hasegawa T., Kaneko F., Niwa Y. (1992) Changes in lipid peroxide levels and activity of reactive oxygen scavenging enzymes in skin, serum and liver following UVB irradiation in mice. Life Sci. 50: 1893-1903. 15. Huda A. (2000) UVA, UVB, and UVC and their possible effects. Health Phys.78 (5 Suppl): S75. 16. Kielbassa C., Roza L., Epe B. (1997) Wavelength dependence of oxidative DNA damage induced by UV and visible light. Carcinogenesis 18: 811-816. 17. Kohen E., Santus R., Hirschberg J.G. (1995) Biological effects of solar ultraviolet radiation. In: Photobiology, Academic Press, pp.275-302. 18. Kuluncsics Z., Perdiz D., Brulay E., Muel B., Sage E. (1999) Wavelength dependence of ultraviolet-induced DNA damage distribution: involvement of direct or indirect mechanisms and possible artefacts. J.Photochem.Photobiol. 49: 71-80. 19. Kuusilehto A. (2000) Transmission of UVA radiation through epithelium of oral mucosa and skin in rat and man. Photodermatol.Photoimmunol.Photomed.16: 189-191. 20. Leszczynski D., Fagerholm S., Leszczynski K. (1996) The effects of the broadband UVA radiation on myeloid leukemia cells: The possible role of protein kinase C in mediation of UVA-induced effects. Photochem.Photobiol. 64: 936-942. 21. Maines M.D., Traskshel G.M., Kutty R.K. (1986) Characterization of two constitutive forms of rat liver microsomal heme oxigenase. Only one molecular species of the enzyme is inducible. J.Biol.Chem. 261: 411-419. 22. Morel Y., Barouki R. (1999) Repression of gene expression by oxidative stress. Biochem.J. 342: 481-496. 23. Morliere P., Moysan A., Tirache I. (1995) Action spectrum for UV-induced lipid peroxidation in cultured human skin fibroblasts. Free Rad.Biol.Med. 19: 365-371. 24. Nechifor M.T., Neagu M., Manda G., Gagheş M. (1999) Changes in albumin fraction after in vitro UVA irradiation of human plasma. J.Med.Biochem. 3: 283-287. 25. Peak M.J., Peak J.G., Carnes B.A. (1987) Induction of direct and indirect single-strand breaks in human cell DNA by far- and near-ultraviolet radiations: Action spectrum and mechanisms. Photochem.Photobiol. 45: 381-387. 26. Peak J.G., Pilas B., Dudek E.J., Peak M.J. (1991) DNA breaks caused bz monochromatic 365 nm utraviolet-A-radiation and their repair in human epithelioid and xeroderma pigmentosum cell. Photochem.Photobiol. 54: 197-203. 27. Robert M., Bissonauth V., Ross G., Rouabhia M. (1999) Harmful effects of UVA on the structure and barrier function of engineered human cutaneous tissues. Int.J.Radiat.Biol. 75: 317-26. 28. Shore R.E. (2001) Radiation-induced skin cancer in humans. Med.Pediatr.Oncol. 36: 549-554. 29. Sies H. (1991) Oxidative stress: Introduction. In: Oxidative Stress: Oxidants and Antioxidants, Academic Press, San Diego, pp.XV-XXII. 30. Somosy Z. (2000) Radiation response of cell organelles. Micron 31: 165-181. 31. Stary A., Robert C., Sarasin A. (1997) Deleterious effects of ultraviolet A radiation in human cells. Mutation Res. 383: 1-8. 32. Stoker R. (1990) Induction of heme oxygenase as a defence against oxidative stress. Free Rad.Res.Comms. 9: 101-112. 33. Stoker R., Lai A., Peterhans E., Ames B.N. (1989) Antioxidant activities of bilirubin and biliverdin. In: Medical, Biochemical, and Chemical Aspects of Free Radicals, Elsevier, Amsterdam, pp.465-468. 34. Tyrrell R. (1996) Activation of mammalian gene expression by the UV component of sunlight – from models to reality. BioEssays 18: 139-148. 35. Tyrrell R. (1999) Redox regulation and oxidant activation of heme oxygenase-1. Free Rad.Res. 31: 335-40. 36. van der Leun J.C. (1996) UV radiation from sunlight: summary, conclusions and recommendations. Photochem.Photobiol. 35: 237-244. 37. Wang S.Q., Setlow R., Berwick M., Polsky D., Marghoob A.A., Kopf A.W., Bart R.S. (2001) Ultraviolet A and melanoma: a review. J.Am.Acad.Dermatol. 44: 837-846. 38. Zigman S., McDaniel T., Schultz J.B., Reddan J., Meydani M. (1995) Damage to cultured lens epithelial cells of squirrels and rabbit by UV-A (99.9%) plus UV-B (0.1%) radiation and alpha tocopherol protection. Mol.Cell Biochem.143: 35-46. 39. Zigman S. (2000) Lens UVA photobiology. J.Ocul.Pharmacol.Ther. 16: 161-165.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu