Educaţia în Grecia

Aceeaşi varietate – după regiuni şi în funcţie de condiţiile economice şi sociale – este evidentă şi în domeniul educaţiei, al obiceiurilor, al vieţii familiare. În liniile generale însă acestea au aspecte constante în treaga lume grecească a epocii clasice. La naşterea unui băiat era obiceiul să se atârne la uşa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la naşterea unei fetiţe, o coroană cu panglici de lână. După câteva zile de la naştere avea loc ceremonia de purificare când în mod simbolic noul născut era „prezentat” flăcării focului din cămin. Apoi tatăl îl lua în braţe – semn că îl cunoştea ca fiul său legitim. După care toţi membrii familiei – şi sclavii casei – îi aduceau noului născut un dar. Dacă tatăl nu-l recunoştea, sau dacă familia nu avea mijloace să-l crească, copilul era părăsit într-un loc public, lăsat cui voia să-l ia; şi de obicei se găsea cine să-l ia şi să-l crească; dacă nu de altceva, cel puţin ca să-l vândă mai târziu ca sclav. Dacă nu se găsea nimeni să-l ia, îl lua statul, şi copilul era crescut pe spezele statului – fapt pentru care el urma apoi să despăgubească statul, altmiteri putea să rămână sclav. Dar cel puţin în Atena şi mai ales în perioada clasică, abandonarea unui nou-născut era un fapt rar, nu un fapt curent ca în Sparta. Informaţiile de care dispunem cu privire la educaţia copiilor sunt cele referitoare la situaţia din Sparta şi Atena. Sistemele educative în cele două state erau fundamental opuse.În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului – pâna la vârsta de 60 de ani! Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă. Precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni şi mizerii fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, antrenându-se complet goi, muncind mizerabil şi insuficient, dormind pe saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea.În rest – o instrucţie intelectuală absolut minimă(şi de care foarte probabil nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, evantual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instrucţie premilitară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei. Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor din Atena (şi probabil că aproape în toate celelalte state greceşti). Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele secondate uneori de sclavele casei, se îngrijaeu de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena – dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti – legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă nu ar fi fost obligaţi părinţii să-şi dea copii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este că încă de la începutul sec. al V-lea î.e.n puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi. Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteu copiii la şcoala particulară ţinută de un învăţător. Acesta le preda noţiuni de scris – citit, de aritmetică şi de muzică, timp de 5 sau 7ani;nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă de la începutul lui Pitagora). Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi în primul rând Homer, pentru că aceştia puteau înfluenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. „Cei ce dispun de mijloace” îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învătământ superior avea un scop practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului pintr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi formule abile. În schimb alte discipline nu erau considerate indinspensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (463-338 î.e.n) susţinea că geometria astronomia sau ştiinţle naturale nu au nici o valoare educativă ci forma filosofică formează capacitatea tinerilor de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi. Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia în perioada elenistică femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.