joi, 26 iulie 2012

Edmund Burice

S-a nascut la 1 ianuarie 1729 la Dublin, fiu al unui notar prtestant, urmeaza Trinity Collepe din Dublin, obtinandu-si licenta in drept, pe care il va practica ulterior la Londra. Secretar al unor personae cu rang inalt, ulterior parlamentar, Burke va avea ocazia sa viziteze Franta, unde va fi naplacut surprins de parerile enciclopedistilor. El se afirma ca un sustinator al partidului Whig si va denunta politica Guvernului fata de coloniile americane si opresiunile fata de catolicii din Irlanda in 1790 publica lucrarea “Reflectii asupra Revolutiei din Franta”, contestata de Thomas Paire, dar care se bucura de success in randul opozantilor revolutiei. Edmund Burke este considerat fondatorul conservatorismului englez, pe care il va imbogatii cu valori liberale. Filosof progmatic, el refuza ingerinsa rationalismului illuminist si a teoriilor in politica, al carei centru crede ca ar trebui sa fie experienta practica. Este un aparator al diversitatii practice si o opune principiilor abstracte de drept care ignora realitatea. Burke vede omul ca imperfectibil si, spune deosebire de Rousseau, nu crede ca societatea il corupe pe om. Inzestrat cu ratiune, omul nu se poate afla in stare naturala decat in mijlocul robiunii, deci in societate. De aceea, morala nu se poate dezvolta decat in cadrul social. Pentru el reforma nu se realizeaza decat atunci cand nu tulbura stabilitatea, deci schimbarile nu trebuie sa aiba ca reper a.n. “ordine universala” iluminista, ci limitele concret uman. Libertatea, dupa el, nu este decat o libertate sociala, constand in restrangeri si privilegii egale pentru toti, astfel incat libertatea unuia sa nu incalce libertatea altuia. Prin “drepturi naturale” ale omului, el intelege drepturi sociale si politice, si nu abstractii in sens illuminist. Singurul rost al puterii si autoritatii este de a asigura fericirea celor asupra carora se exercita. In ansamblu, gandirea lui Burke se axeaza pe dreapta masura intre a pastra si a schimba, intre conservare si inovare. “Reflectii asupra revolutiei din Franta”. Lucrarea debuteaza cu o serie de consideratii asupra sistemului monarhic constitutionale englez, Burke combatand anumite tendinte neconforme cu constitutionalismul englez, sustinute de membrii unei a.n. Societatii Revolutionare dreptul de a alege sau destitui regele. Burke arata ca sistemul ereditar exclude posibilitatea alegerii regelui, in scopul pastrarii unei stabilitati institutionale, nu alegerea, considera el, ofera regelui legitimitate, ci legea, care garanteaza succesiunea ereditara. In ceea ce priveste regele, nu persoana este importanta, ci principiul pe care il reprezinta. Drepturile si libertatile englezilor sunt revendicate nu in virtutea unor principii abstracte, ci sunt mostenite, incepand de la Magra Charta, confirmata de Parlament in “Petitia drepturilor”, ele reprezentand, asadar o realitate juridical. Astfel, libertatea engleza are o geneologie proprie si stramosi proprii, ceea ce conteaza noblete, afirma Burke, si impune moderatie , spre deosebire de libertatile nou obtinute care duc spre excese. De aici pleaca primul reper pe care Edmind Burke il face revolutiei franceze: acela al renegarii trecutului si traditiilor constitutionale -oricat de firave ar fi fost- comportandu-se ca un popor care nu mai cunoscuse niciodata libertatea. Revolutia a contestat tot ceea ce insemnase Franta inainte de 1789, fara a lua o baza ferma pentru principiile ei si lasandu-se astfel prada urei “desfranari cumplite a moravurilor” si urei “ireligiotisati insolente a opiniilor si procticilor” Bruke se arata dezamagit, de asemenea, de includerea in Adunarea chemara sa ofere statului o nava alcatuire a unor oameni care nu cunosteau ce inseamna alcatuirea statului (preoti, negustor). Virtutea si demnitatea au fost renegate, si totul a condus la o deruta disrtuctiva. Institutile ceme mai sfinet ale Frantei au fost uzurpate, afirma Burke, de catre “corporatia croitorilor si tamplarilor” el contesta vehement afirmatia ca orice meserie este onorabila, intrebandu-se rhetoric, rhetoric, cata onoare poate fi in frizerie de exemplu. Ordinea naturii a impus niste ranguri si ganditorului englez e convins ce ele trebuie reformate, dar nicidecum distruse. La fel, proprietatea fiind sfanta, ea trebuie respectata si in cazul marilor acumulari, a mosiilor, pentru ce este in natura proprietatii sa fie inegala. Atacand averile sobilitar, francezii au atacat insusi principiul proprietatii, indiferent de modul sau de distribuire. Edmund Burke apara rolul censitar. Fiecare om,spune el, care are dreptul la o parte din bunurile societatii careia ii apartine. Dar un om care are 5 silingi avere nu poate avea aceeasi putere ca un om care are 500 silingi, pentru ca drepturile asupra societatii trebuie sa fie, in capul fiecarui individ, proportionale cu partea din bogatia societatii pe care o detine. El sfideaza bazele filosofiei illuminate pe care le revendica Revolutia franceza , axate pe drepturile naturale ale omului. Nu dreptul omului la hrana este essential, considera Burke, ci posibilitatea lui de a si-o procura, iar in aceasta privinta parerea unui fermier e mai edificatoare decat a unui filisof. In general, el contesta orice masura sau principiu politic care nu are la baza experienta practica, pentru ca viata cotidiana nu consta in filosofie si metafizica. Edmund Burke ataca violent crimele si ahrocitatile la care s-a dedat Revolutia. Contestand mascarada prin care un rege captiv emite edicte sub amenintarea baionetei, pentru a oferi un surogat de legitimitate. Aplicarea drepturilor naturale ale omului a lasat in urma un Versailles “inecat in sange, pangarit de masacru si presarat cu membre si cadaver mutilate” Burke deplange decadenta demnitatii cavaleresti care a facut candva mandria Europei. Inlocuirea principiilor de onoare si demnitate a rangului, ale loialitatii, au lasat locul unei rusinoase destrabalari a moravurilor, care a distrus in cazul in care institutiile fundamentale ale statului, reinlocuindu-le cu nimic. Ceea ce francezii considera libertate e doar o etolare a ignorantei. Burke remarca nesiguranta noii politici: daca regele s-a facut vinovat de toate crimele si abuzurile care i se dezbat atunci nu ar mai trebui pus in fruntea noii Frante, iar daca nu este vinovat, atunci de ce a fost insultat si batjocorie? Dupa parereasa, aceasta atitudine evidentiaza lipsa oricaror principii, orbecaiala politica a Revolutiei, este elogiata reficienta britanica la schimbare, conservarea obstinuta a traditiilor si valorilor, a ierarhiilor, care au prevenit Anglia de urmarile nefaste ale unorzvarcoliri sociale ca cele franceze la 1789. Sursa acestei stari de fapt ar fi o profunda constiinta a datoriilor si obligatiilor si, mai presus de orice, a ordinii. Incapatanarea de a pastra reactiile si chiar prejudecatile urmaresc respectful engleziilor fata de inaintati si fata de intelepciunea acumulata de acestia, ceea ce filosofii francezi n-au facut, convinsi in varietatea lor ca nu au nevoie de intelepciunea stramosilor, ei fiind in stare sa schimbe totul singuri. Ei cred ca toate formele de guvernamant pot fluctua precum moda”, spune Burke, schimband o ordine veche doar pentru faptul ca e veche, fara a mai lua macar in considerare daca e buna sau nu. Ei nu privesc schimbarea ca pe o cale de a ajunge la un scop comun, o stare mai buna, ci schimbarea e pentru ei un scop in sine. Un alt aspect pe care ganditorul englez il reprobeata Revolutiei din Franta este ateismul. Este in natura omului sa fie religios iar daca biserica franceza avea nevoie de schimbari, nu ateistii sunt cei in masura sa le faca. Religia constituie un liant al societatii si un element indispensabil pentru buna sa functionare. Religia garanteaza mortalitatea si inspira un respect amestecat cu teama care are rolul de a oferi fiecarei societati un oarecare autocontrol, in sensul limitarii ecceselor. In Franta insa, in secolul al XVIII-lea controlul opiniei publice a fost preluat de adevarate facturi, corporatii scriitoricesti (academii, enciclopedii, etc.), in incercarea de a recupera favorurile de care se lucrasera in timpul lui Ludovix XIV. A fost instituit un monopol literar, de un prozelitism deosebit demagogia lor a contribuit la invrajbirea claselor sociale si s-au aflat in stransa legatura cu cei care manuiau capitalul in Franta, dovada fiind faptul ca din vanzarea averilor bisericesti s-au platit datoriile contractate de stat de la diferiti capitolisti, situatie in care atacurile scriitorilor iluministi la adresa Bisericii capata conotatia unei conspiratii. Burke considera astfel ca miza esentiala a confiscarii averilor clerului a fost intrarea lor in proprietatea unor anumite grupuri, implicate, din interes, in evenimentele Revolutiei. Francezii se considera o natiune de filosofi in timp ce pe strazile Parisului cersetoria prolitereaza. Dar a fost Franta o tara saraca si tiranizata ? se intreaba Burke. Raspunsul sau e negativ si se bazeaza pe cresterea deosebita a populatiei ajunsa la 24-25 mil. Loc in preajma revolutiei, pe lucrarile publice de mare anvergura (drumuri, canale, poduri), pe inflorirea culturii in universitati si academii, dotarea inalta a marinei, sistemul de fortificatii militare bine dezvoltat, avantul comertului si manofacturilor, toate acestea nu lasa deloc impresia unei tari dusa in pragul disperarii de un regim abuziv si despotic, idée pe care au incercat sa opopularizeze fruntasii revolutiei si toti cei care au tras foloase de pe urma ei. Violenta manifestata fata de nobilime pare si ea apparent inexplicabila, pentru Burke. Nobilimea avea o putere reala redusa, nu participa la strangerea impozitelor si nu se deda la abuzuri atat de mari pe cat s-a acreditat. Totodata, el nu gaseste justa nici persecutarea clericului pentru crime comise in indemnat de alti clerici. Nu principiul a fost cauza nemultumirilor, ci proasta aplicare a principiului, iar solutia nu trebuia sa fie inlaturarea, ci imbunatatirea functionarii lui. Electivitatea functionarii clericale, arata autorul, va avea si ea consecinte nefaste, deschizand drumul demagogiei si mazinatiunilor electorale, necorespunzatoare cu pirtatea necesara unui cleric. Surplusul obtinut de cleric din exploatoare acerilor bisericesti isi gaseste o mai buna intrebuintare in actiuni caritabile si culturale, decat in buzunare particulare, mosiile Bisericii avand astfel un rol social bine definit. De aceea, nationalizarea acestor proprietati a fost una rauvoitoare si interesata, in opinia lui Burke. Edmund Burke procedeaza la minutioasa analiza a noilor institutii ale Frantei. Adunarea Nationala , observa el, nu fusese mandatata pentru nici una din actiunile revolutionare intreprinse. Ca adunare legislativa, ea nu avea nici un drept juridic de a-si asuma atributii executive. De altfel, nici una din deciziile sale nu-si gaseste o justificare constutionala. Cea mai importanta preocupare a Adunarii a fost in primul rand autoconservarea puteri dobandite, de fapt, prin uzurpare Adunarea si-a asumat cu de la sine putere atributii care nu-I reveneau si pentru care nu fusese mandatata, situandu-se tot timpul in afara cadrului legitim. Aceasta Adunare a emis o moneda de hartie pe care cei mai multi dintre cei chemati sa o foloseasca nu o considerau de incredere. Bancnotele au creat o greva instabilitate sociala, cu consecinte nefaste. Adunarea a procedat la o noua impartire administrative, pe baze mai degraba aritmetice decat de eficienta si a abolit parlamentele locale care, prin organizarea lor erau o stavila sigura in fata abuzurilor puterii centrale. Sub influenta evenimentelor, armata a manifestat o puternica indiscipline, ne mai executand ordine, sfidand autoritate, preocupata mai mult de pamfletele revolutionare decat de apararea natiunii, situatie remarcata chiar de ministrul de razboi al Frantei. Soldatilor li se vorbeste despre drepturile omului, printer care si cel de a allege, pe cand un soldat trebuie sa execute ordinul, nu sa aleaga ce are de facut. Acest fapt are efecte negative asupra disciplinei, ca si o alta realitate, aceea ca, cel putin theoretic, armata mai era inca supusa unui rege care, de fapt, era prizonier, ceea ce spulbera intreaga incredere in autoritate mai mult, aceasta armata, in plin process de disolutie, va fi folosita chiar impotriva cetatenilor pe care era chemata sa-I apere, in cazul in care acestia nu se supun hotararilor Adunarii (cum s-a intamplat cu unii tarani care au refuzat sa-si plateasca impozitele), ceea ce contravine flagrant ideilor si principiilor revolutionare. Principiul impozitarii este si el prost gandit: lasand fiecarei provincii dreptul de a hotara cu cat va participa la veniturile statului, Adunarea a creeat astfel cadrul unor mari inechitati sociale, care contribuie si ele la diminuarea autoritatii. Si a nimic nu se dovedeste mai opresiv si mai nedrept o guvernare slaba”, crede Burke. Edmund Burke, Reflectii asupra Revolutiei din Franta Editura Nemira, Bucuresti, 2000 Traducere: Mihaela Czobor-Lupp Studiu introductive: Mihaela Czobor-Lupp

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu