joi, 19 iulie 2012

Caderea orasului Constantinopol

Scurt istoric: Împăratul roman Constantin cel Mare (307 - 337) a întemeiat oraşul Constantinopol, în anul 326, pe locul vechii colonii greceşti Byzanţion care avea o poziţie strategică şi economică favorabilă. Se spune că a tras el insuşi hotarele oraşului cu o lance. Inaugurarea solemnă a avut loc în anul 330. Aşezat la intretăierea drumurilor care uneau pe uscat si pe mare Europa cu Asia Mica, noua Romă, cum mai era numit oraşul întemeiat de Constantin cel Mare, a căpătat curând o mare importanţa politică şi economică şi a devenit vestit prin frumuseţea şi bogaţia clădirilor, precum şi a podoabelor sale. Constantinopolul a devenit un important centru meşteşugăresc (imbrăcăminte, bijuterii, arme), comercial-internaţional, cultural şi ştiinţific. După moartea lui Constantin cel Mare, barbarii au reînceput să atace Imperiul Roman şi luptele pentru domnie, stinse până atunci, au fost reluate. Acestea l-au determinat pe împăratul Teodosiu (379 - 396) să împartă în anul 395 Imperiul între cei doi fii ai săi.Unul a primit partea de apus a Imperiului (Imperiul Roman de Apus), cu capitala la Ravenna, iar celălalt a primit jumatatea de răsărit (Imperiul Roman de Răsărit), cu capitala la Constantinopol. De la această dată, cele două imperii şi-au dus viaţa separat. In decursul timpului hunii, conduşi de regele lor Attila, au atacat în expansiunea lor si Imperiul Roman de Răsărit. Primind mulţi bani şi daruri din partea împăratului, Attila a renunţat la cucerirea Constantinopolului. După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (576), considerată sfârşitul istoriei antice, Imperiul Roman de Răsărit şi-a continuat existenţa incă un mileniu şi cuprindea Peninsula Balcanică, Asia Mica, Siria si Egiptul. Teritoriile au fost extinse, sub domnia impăratului Justinian (527 - 565), înspre sud (nordul Africii) şi vest (Italia si sud-estul Spaniei) transformând marea Mediterană într-o mare internă a Imperiului ("mare nostrum").Constantinopolul, socotit ca singurul centru important al Imperiului, era inconjurat de ziduri puternice construite la inceputul sec. al VI-lea pe o lungime de 70 km pentru apărare. De asemenea, aceste ziduri erau considerate simbolul ideologic al Bizanţului. La inceputul secolului al VII-lea (602) Imperiul a pierdut o parte a teritoriilor sale din Europa, Asia si Africa, elementul grecesc căpătând preponderenţă, ceea ce a dus ca limba greacă să devină limba oficială în stat în locul celei latine. Capitala a primit numele de Bizant, iar imperiul s-a numit bizantin. In decursul timpului capitala a rezistat la numeroase asedii duşmane, printre care cele ale avarilor, perşilor (616 si 626) si arabilor (667 - 673, 716 - 717). In secolele IX - XI, a fost supusa mai multor atacuri ale cnejilor kieveni, turcilor selgiucizi si cruciaţilor care au cucerit-o în anul 1204 si stăpânit-o pâna in anul 1261. Prin cucerirea peninsulei Balcanice de către turci, în urma înfrângerii sârbilor (1389), a bulgarilor (1393) si a cruciaţilor la Nicopole (1396), Imperiul bizantin mai păstra doar capitala - Constantinopolul - si teritoriul învecinat. Pierderea Tesalonicului (1430), înfrângerea de la Varna (1444) si cea de la Kosovo (1448) prevesteau căderea Constantinopolului, care va avea loc la 29 Mai 1453. Disputa Isihasmului În secolul XIV cea mai importantă dispută din răsărit a fost cea a isihasmului. Ea a pornit sub influenţa scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V) si a lui Simeon Noul Teolog († 1022) în Muntele Athos, unde unii monahi s-au dăruit vieţii contemplative, in linişte desăvârşita, termen de la care această mişcare şi dispută teologică s-a numit isihasm. Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugarii dedaţi acesteia se retrăgeau in locuri singuratice si prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunile simţurilor si de tot ceea ce iî inconjura, pentru că prin contemplare urmau să vadă lumina dumnezeiască cea necreată. Ei invaţă că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie si putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinta Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. Aceste energii sau lucrări sint comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Aceasta doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sf. Părinti greci. În Apus, Toma de Aquino († 1274) învaţă că între fiinţa lui Dumnezeu si energiile Sale divine, care, după el, si teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu ramâne faţă de oameni într-o splendidă izolare. Contra doctrinei isihaste s-a ridicat călugarul Varlaam din Calabria. Deşi în tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxă şi papa Benedict al XII-lea (1334-1342), de la Avignon, din 1339, Varlaam a apărat doctrina ortodoxă. Venind la Constantinopol în 1340 el a condamnat metoda si doctrina isihastă. El a susţinut că lumina care emană din fiinţa sau substanţa lui Dumnezeu nu este necreată, căci în modul acesta se admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei, esenţa divină invizibilă si energia divină - vizibilă, şi creată, şi-i acuza pe isihaşti de diteism. Sinodul ţinut la Constantinopol in 1341 s-a pronunţat pentru isihaşti. Varlaam este condamnat şi pleacă în Italia. În 1342 a devenit episcop de Gerace, in sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte. Dupa 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin. În două sinoade ţinute la Constantinopol, insă, unul in 1347 si altul in 1351, se aprobă doctrina isihastă, căci din 1347 ajunsese la tron Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al Împăratului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era susţinătorul isihaştilor. În secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o nouă inflorire in Biserica Ortodoxă, datorită Sfântului Nicodim Aghioritul († 1804). Între cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie şi Nichifor Grigoras († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († dupa 1397) şi canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380). Caderea Constantiopolului Europa era asaltată de imaginea turcului crud, care ameninţa, ca o noua ciumă, creştinătatea, mai ales după ce Mahomed a devenit sultanul întregii Turcii. Acesta a hotărât să realizeze ceea ce nu au făcut străbunii lui, adică să-şi supună şi renumita coroană a Constantinopolului. El a decis să constrângă în toate privinţele pe vieţuitorii greci aflaţi în apropiere de marginile Pontului, astfel încât aceştia să nu mai poată face comerţ pe ape sau să ceară ajutor la nevoie. Pentru a-şi atinge scopul a decis că este iminentă construirea unei cetăţi în acea zonă. Din aprilie până în august 1452, inginerii otomani au înălţat cu o repeziciune surprinzătoare, pe ţărmul european al Bosforului, în unul din locurile cele mai înguste, puternica fortăreaţă RUMELI HISARI. Pe cealaltă parte, strâmtoarea era păzită de citadela ANADOLU HISARI, construită pe vremea lui Baiazid I. Împăratul, protestând împotriva construirii unei fortăreţe otomane pe teritoriul grecesc, şi dându-şi seama că turcii se pregătesc pentru război, a trimis soli la Mahomed, pentru a reînnoi tratatul de alianţă şi pace alcătuit de fratele său, Ioan Paleologul. Mahomed a primit soliile, dar după aflarea motivului sosirii lor nu le-a răspuns nici la oferta reînnoirii tratativului şi nici de ce se pregăteşte de război. “eu pot face orice aş dori - le-a răspuns Fâtih grecilor cu dispreţ vădit! - Amândouă ţărmurile Bosforului îmi aparţin mie, cel răsăritean - pentru că pe el trăiesc otomanii, iar acesta apusean - pentru că voi nu ştiţi să-l apăraţi. Suneţi-i stăpânului vostru că, dacă-i va mai trece prin minte să trimită la mine pe cineva, în legătură cu o asemenea chestiune, voi porunci ca solul să fie jupuit de viu.” În luna august la Constantinopol erau în toi pregătirile pentru a da riposta cotropitorilor. Oraţul îşi făcea rezerve de pâine, lemne şi arme, iar zidurile şi tunurile erau reparate în pas grăbit. În toamna 1452 au început tratativele cu papa Nicolae V. Însă papalitatea nu dorea să ofere un ajutor real, vrând să evite cheltuielile inutile. Gândul despre căderea Constantinopolului părea absurd, mai ales la Roma, Paris, Londra sau Veneţia, mai ales datorită reputaţiei sale de “nezdruncinat”. Desigur, se plănuia trimiterea unui ajutor, însă nu prea mare şi nici prea degrabă. De fapt, acest nu era gata nici când oraşul era cucerit. Numai temerarul genovez Giovanni Giustiani Longo a adus, pe 2 galere, şapte sute de voluntari. Constantin Dragases i-a promis acestuia insula Lemnos dacă apărarea capitalei se va încununa cu succes. Constantin XII a realizat însa că ajutoarele nu vor fi cosistente, şi a ajuns la concluzia că vor trebui să se apere mai mult singuri, şi poate că singurul ajutor adevărat va fi din partea divină(“Dacă Dumnezeu aşa a binevoit, pentru păcatele mele să pedepsească naţiunea şi coroana grecilor, apoi aşa să fie” - a zis Constantin). Când s-au apropiat de cetatea Constantinopol, Mahomed, pentru a-şi îmbărbăta oştenii a promis că cei care vor deveni eroi după cucerirea oraşului, vor putea lua tot ceea ce îşi doresc de acolo. Acestea fiind spuse, toţi fiecare ostaş a jurat că va face tot ceea ce îi va sta în putinţă pentru a cuceri cetatea. După acestea, sultanul a poruncit să înceapă ultimele pregătiri pentru începerea luptei. În ziua de vineri, 6 aprilie, împăratul creştin Constantin Paleologul a părăsit palatul Valherna, urmând să se întoarcă numai dacă va ieşi triumfător în lupta cu turcii. Tot în acea zi, noul sultan al turcilor, Mehmed al II-lea, după ce a întins covorul pentru rugăciune, comandanţii de armate, sfetnicii şi ironicii, în sunetul tobelor care se auzea în toată tabăra, au strigat că asediul Constantinopolului începe în acea zi. Mahomed a trimis către toţi conducătorii lumii de veste că asediul simbolului creştinătăţii începea în acea zi. Acum, tânărul vlăstar era pregătit să izbutească unde cei dinaintea lui nu au făcut-o. Sultanul a luat măsuri militare deosebite pentru cucerirea capitalei, închizând Bosforul dintre răsărit, pregătind o flotă şi o armată - peste 160,000 soldati - şi procurând tunuri de o mărime neobişnuită. Împăratul Constantin Dragases (1448-1453) avea circa 9000 soldati, în mare parte italieni, conduşi de Giovanni Giustiniani Longo. Deşi asaltul a început la 6 aprilie, de-abia a doua zi, 7 aprilie, tunurile otomane au ănceput să trgă de-a lungul întregii linii a zidului. La 18 aprilie Mehmed II a realizat primul asalt organizat. La 20 aprilie, printre valurile Propontidei s-au arătat patru corăbii ce aveau cruci pe catarge - trei genoveneze şi una grecească - încărcate cu provizii şi având la bord câteva sute de voluntari. Mehmed II a trimis în întâmpinarea acestora vreo sută şi jumătate de corăbii şi a început o luptă inegală, ce a durat aproape o zi întreagă. Însă romeii şi italieni earu mult mai iscusiţi în arta războiului pe mare şi galerele lor erau cu mult superioare celor turceşti. Unul după altul, vasele otomanilor părăseau câmpul de luptă, avariate, unele chiar în flăcări. Seara, toate cele patru corăbii ale creştinilor s-au strecurat aproape fară pierderi, într-un moment potrivit, în golf. Totate acestea s-au petrecut sub ochii celor din cetate, această victorie nefăcând aproape nimic altceva decât să ridice moralul celor din cetate. A doua zi otomanii au primit întăriri optzeci(80) de vase de luptă, lucru care i-a îngrozit pe locuitorii nefericitului oraş. Vasele au fost transportate pe colina din Pera, cu ajutorul scripeţilor, alunecând de acolo pe uscat, ca pe apă, în Cornul de Aur, să poată controla manevrele bizantinilor. Însă curajosul Trevisano a încercat noaptea, împreună cu câţiva voluntari, să incendieze flota tucilor. Din nefericire sultanul le-a aflat planul şi le-a întins o capcană. Toţi au fost nimiciţi cu foc de la mică distanţă. Îndurerat şi în acelaşi timp furios, Dragases a poruncit să fie decapitaţi 250 de prizonieri musulmani, iar capetele lor să fie expuse pe ziduri. Deşi turcii erau dotaţi bine din punct de vedere militar, duceu lipsă de oameni pricepuţi în artele războiului. Astfel că cei care se ocupau cu lansatul proiectilelor spre zidurile oraşului ratau adesea, şi nici nu se puteau apropia prea mult de zidurile oraşului. Acesta este şi unul din motivele pentru care Cnstantinopolul a rezistat atâta timp asediului. Totul s-a schimbat însă, odată cu începutul lunii mai, când în tabăra lui Fâtih a sosit o ambasadă maghiară. Unul din soli, versat în ale artilerei, a fost mituit de truci şi i-a învăţat arta ochirii corecte. De atunci, pentru greci au urmat vremuri foarte grele. În pofida situaţiei extrem de grele, Dragases nu avea de gând să piardă oraşul. Ca şi până acum, barbarii acopereau şanţul şi peribolul cu cadavrele lor. La 7 mai a fost repins unul din cele mai sângeroase atacuri lângă Mesadeichion, iar la 12 mai lângă Valcherne. La 18 mai grecii au aruncat în aer şi au ars un tun uriaş de asediu mobil - helepolis, construit de specialiştii turcilor după regulile artelor militare. Peste 5 zile, la 23 mai, creştinii au descoperit şi au aruncat în aer o galerie subtereană, care ducea sub zidurile oraşului. Locul furiei lui Mehmed l-a luat deprimarea. Dorind să-l sperie pe împărat, Fâtih, le-a expediat lui şi orăşenilor un mesaj, propunându-le să alegă între capitulare şi sabia călăului, iar basileul - între moarte şi trecerea la islamism. Unii propuneau ca aceste condiţii să fie acceptate. Consiliul militar a repins ultimatumul sultanului. Pe întăriturile capitalei, cei care îşi îndreptau gândul spre capitulare erau în minoritate. Nu numai bărbaţii luptau vitejeşte, ci şi soţiile şi copii care puteau să mânuiască lancea sau arbaleta. La 23 mai, în oraş s-a întors o corabie, pe care Paleologul o trimisese în căutarea mult aşteptatei flote veneţiano-papale. Căpitanul i-a comunicat basileului că pe întinsul Mării Egee nu e nici urmă de flotă, şi că este puţin probabil ca aceasta să mai apară. Occidentul îşi trădase fraţii de credinşă. În acelaş timp papa avea parte de discuţii aprinse pentru cheltuirea fiecări ducat pentru ajutatul Constantinopolului. La 26 mai, turcii au pornit asupra zidurilor cu toată armata. De-a lungul perimetrului zidurilor terestre se îngrămădiseră sute de cadavre, iar văzduhul se cutremura de gemetele musulmanilor răniţi şi muribunzi. Mehmed II a petrecut o bună parte din noapte adâncit în gânduri. În dimineaţa următoare, sultanul a străbătut călare poziţiile oştirii sale şi a promis să dea oraşul spre jefuire timp de 3 zile şi 3 nopţi. Soldaţii au salutat această veste cu strigăte pline de încântare. În zorii zilei de 28 mai 1453, Constantin XII Dragases Paleologul a convocat, pentru ultima oară, consiliul militar. A implorat să nu se dea ruşinea drapelului lui Constantin cel Mare, şi a rugat pe fiecare dintre cavaleri, în parte, să-l ierte dacă îl nedreptăţise cumva. Mulţi dintre ei plângeau. Seara, în catedrala Sfânta Sofia s-a oficiat un tedulum solemn, şi toţi prezenţi s-au împărtăşit. Nu s-a mai ţinut cont că unii erau catolici iar alţii ortodocşi, toţi s-au rugat împreună. După spusele lui Steven Runcinman, de-abia atunci, în pragul dezastrului, a avut loc adevărata împăcare a celor două biserici. La ora 1 noaptea au atacat detaşamentele de başbuzuci, înarmaţi cu ce s-a nimerit. Cel mai înverşunat asalt a avut loc între poarta Sf. Roman şi poarta lui Polyandros. Cu o oră înaintea zorilor, o ghiulea a dărâmat un sector mare al zidului, în apropiere de poarta SF. Roman. După patru ore de luptă, când grecii şi aliaţii lor erau istoviţi de oboseală şi răni, spre poarta SF. Roman au pornit uniotăţile turceşti de elită - ienicerii. Mehmed al II-lea însuşi a condus coloana acestora până la şanţ. La început, după prima oră de luptă, părea că vor rezista şi acestui atac, însă Mehmed şi-a încurajat şi şi-a îndemnat oştenii să lupte. Acest asalt, al treilea(mare asalt) la număr, a fost cel mai înverşunat. Deoarece în luptă a fost rănit comandantul italienilor, Longo Giustiani, unii ostaşi şi-au părăsit posturile. În îmbulzeala creată, în oraş au năvălit turcii. Pe străzi se încingeau încăierări, în care otomanii se răfuiau cu apărătorii oraşului, care mai erau încă în viaţă. Totodată, au început jafurile împreună cu celelalte orori pe care le aducea cu sine soldăţimea sălbăticită. Mulţi s-au refugiat în catedrala Sfânta Sofia, rugându-se la Domnul să le trimită un înger care să distrugă cu sabia-i de foc oastea păgână. Totul a fost zadarnic, turcii au pătruns înăuntru şi au început să-i măcelărească pe cei prezenţi. Oamenii îngroziţi încercau să se salveze pe corăbiile rămase întregi. Nu au fost împiedicaţi, turcii fiind prea ocupaţi cu jafurile. Spre seară, în oraşul scăldat de sânge, a intrat călare Mahomed II. Sultanul a ordonat ofiţerilor să apere edificiile, care deveniseă acum proprietatea lui. Chiar el a alungat din Sfânta Sofia pe fanaticii care o devastau, frapat de măreţia acesteia. Fâtih a vizitat palatul Valherne, rămas pustiu. Privind petele de sânge din sălile acesteia, el a intonat versurile persane: “Paianjenul plineste slujba de strajer în odaile regelui, Bufnita viersuieste cântarea razboinica-n palatul lui Afrasiab...” La 29 mai 1453, într-o zi de marţi, căderea Imperiului Bizantin devine realitate sub asediul lui Mahomed al II-lea (1451-1481). Căderea dăinuia din anul 935,iar acesta devine actul care încheie perioada medievală, dar bulversează occidentul în faţa pericolului otoman şi prin închiderea drumurilor clasice spre India si China. Asaltul Constantinopolului a numărat 53 de zile. Seara, într-un morman uriaş de cadavre, a fost găsit Constantin Paleologul. Acesta a fost identificat după vulturii bizantini de aur de pe cizmele sale. Sultanul a poruncit să I se reteze capul împăratului acesta urmând să-I fie exus la Hippodrom, iar corpul să-I fie înmormântat cu onoruri împărăteşti. Acest mormânt a fost întreţinut până la începutul secolului XX pe socoteala vistieriei, în piaţa Vefa din Istanbul. Oraşul, întemeiat de Constantin I, fiul Elenei, a fost subjugat pentru totdeauna de barbari în timpul domniei lui Consantin XII, fiul Elenei. Din acest punct de vedere, A doua Romă a repetat soarta Primei Rome. La căderea oraşului, netrebnicii păgâni au incendiat orasul, unul din focarele principale fiind Arhiva Imperială. Se spune că ar fi ars trei zile şi trei nopţi cu flăcări pină la cer. Sărăcia informaţiilor din perioada aşa zis "întunecată" a Europei este direct legată de dezastrul istoric al Constantinopolului. Este deja cunoscut că perioada "intunecată" nu a fost de fel aşa, cu o viaţă înfloritoare si modernă emanată de la Constantinopol. Dacă este ceva întunecat, provine din cenuşa celui mai longeviv şi impunător Imperiu al tuturor timpurilor, cel Roman. Pierderile culturale si istorice rezultate din iresponsabilitatea hoardelor mongolo-turcesti este incomensurabila si poate fi comparată cu dezastrul Alexandriei egiptene, straveche vatră de cultură ariano-românească antică. Sf. Sofia a fost transformată în moschee. Au fost, însă cruţate, biserica Sf. Apostoli, bisericile din cartierul Studion si cele din Fanar, sultanul gândindu-se la un statut juridic al creştinilor în cadrul statului turc, primul Patriarh după 1453 devenind Ghenadios Scholarios care era si etnarh (conducător politic) prin ''berat'' - ul (porunca scrisă) sultanului. ). Istoricul Ch. Diehl a afirmat că ''Timp de secole, el(Constantinopolul) a fost campionul creştinătăţii împotriva Islamului, apărătorul civilizaţiei contra barbariei, educatorul orientului slav, după ce a făcut să se simtă influenţa sa până în occident ... De la extremităţile Greciei până în fundul Rusiei, toate popoarele Europei orientale, turci si greci, sârbi si bulgari, români si rusi au păstrat amintirea vie si tradiţiile Bizantului dispărut.'' Traficul comercial a continuat o vreme, mai ales prin Egiptul ramas, pâna la 1516, sub stapânirea mamelucă. Pentru Europa, o noua aventură urma să înceapă. În istoria sa, de peste un mileniu, Bizanţul a influenţat şi alte state şi popoare în diverse domenii culturale: în litere, în religie, în arte, în drept şi, desigur, în ceea ce priveşte aspectul vieţii sociale. Asediul Capitalei Bizanţului a fost cel mai important eveniment istoric al secolului XV. Orban dacul, un „stricator de ziduri" Numele lui Orban dacul, excepţional făuritor de „arme si unelte pentru stricat ziduri", a dăinuit peste veacuri, fiind menţionat în cronici si lucrări de istorie dedicate campaniei militare dusă de trupele otomane comandate de sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) pentru asedierea si cucerirea oraşului Constantinopol (29 mai 1453), pe atunci capitala Imperiului Bizantin. Acest oraş-cetate a făcut obiectul mai multor asedii, cel mai dur fiind cel din 1452-1453, datorită excepţionalelor tunuri de asediu confecţionate de tunarul Orban dacul, care a folosit o tehnologie specială, care includea turnarea fontei în forme de lut, folosind concomitent mai multe culee... Înca din anul 1452, Sultanul Mahomed a dispus construirea pe ţărmul european al strâmtorii Bosforului, a cetăţii Bogazi Kessen, ale cărei tunuri asigurau controlul traficului navelor prin strâmtoare; pentru realizarea unor tunuri aşa-zise „de coastă", a fost angajat Orban dacul, deoarece trebuia ca aceste tunuri sa aiba o bătaie de aproape 4 km (latimea maxima a Bosforului), şi proiectilele încă sa fie distrugătoare pentru navele care ar fi aprovizionat Constantinopolul şi suficient de precise pentru ţinte mobile! Dupa testarea capabilităţii tunurilor create de Orban pentru cetatea Bogazi Kessen, acesta a fost angajat de sultanul Mehmed pentru realizarea unor tunuri de mari dimensiuni, capabile de aceasta data sa sparga zidurile de protecţie ale Constantinopolului... Orban dacul, asa cum l-a denumit cronicarul grec Laonic Chalcocondil în lucrarea sa intitulata „Expuneri istorice" era, se pare, născut în Transilvania. La acea dată se pare că Orban era un bărbat „între două vârste, cu mustaţă blondă şi obrajii rumeni". Orban, care avea o anumită faimă câstigată în Ungaria vremurilor acelea, a fost iniţial angajat de bizantini, dar faptul ca nu a fost plătit corespunzător (sau nu i s-au acordat încrederea si fondurile necesare), l-a adus în tabăra otomana. Aici el a dispus de fondurile necesare pentru a-si instala atelierul în vecinatatea oraşului Adrianopol. Constructia primului tun-gigant, care a durat trei luni, depăsind, se pare tot ce fusese realizat în domeniu pâna la acea data, a inclus trageri de probă, a căror efectuare a fost semnalizată locuitorilor oraşului Adrianopol pentru a nu provoca spaime inutile! Pentru a le aduce sub zidurile Constantinopolului, fiecare din aceste tunuri-gigant a fost amplasat pe câte un transportor lung de peste 30 de metri, tras de 60 de perechi de boi având pe fiecare latură câte 200 de muncitori-sprijinitori, câte o echipă de 200 de muncitori care netezeau drumul si echipe de dulgheri care făceau podete peste eventualele denivelari sau curgeri de apă (Proiectilele sferice din piatră si chiar din marmură (!) erau transportate în care trase de trei perechi de boi). În lucrarea „Istoria Turcilor", istoricul turc Mustafa Ali Mehmed mentionează aportul tunului Orban, pe care-l considera „originar din Transilvania" si arată că din tunurile confecţionate de acesta" se putea trage de puţine ori pe zi, dar de fiecare dată produceau pagube mari." Odată cu primele lovituri ale tunurilor create de Orban dacul împotriva zidurilor cetăţii Constantinopol, se născuse artileria grea, iar Orban s-a dovedit un pionier al artileriei moderne. Istoricii Caderii Constantinopolului Căderea Constantinopolului sub turci din 29 Mai 1453 a fost descrisă de patru istorici; Laonic Chalkokondil, Ducas, Giorgios Sphrantzes et Critobul din Imbros. 1. Laonic Chalkokondil (Condei de aramă) era un nobil atenian, discipol al umanistului Ghemistos Pleton, captivat de Herodot si Tucidide. Istoria sa cuprinde 10 capitole si tratează evenimentele istorice dintre anii 1298-1463, deci perioada cuceririi turcesti si a căderii Constantinopolului, ajungând la cucerirea Lerinos-ului în 1463. Expunerea sa este clară, demonstrând întelegerea faptelor istorice. În plus, nu atât Bizanţul cât Imperiul otoman este centrul expunerii istoriei sale. Trăind mai mulţi ani la curtea Despotului de Moreea, el tratează detaliat procesul istoric din Peloponez care a avut mare importantă pentru istoria Imperiului bizantin din secolul al XV-lea. Chalkokondil este important si pentru istoria noastră, mai ales pentru luptele lui Vlad Ţepeş cu turcii - cum scria prof. Alexandru Elian descriind cu lux de amănunte campania lui Mahomed II contra lui Vlad Tepes din 1462, precum şi activitatea fiilor lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Contemporan cu Renaşterea italiană, s-a interesat şi de istoria statelor apusene, precum şi a Ţărilor Românesti, fiind unul din cei care au reliefat originea latină a poporului român. Prof. Vasile Grecu a tradus opera sa cu titlul ''Expuneri istorice ed. Academiei, Bucuresti, 1958. 2. Ducas este nepotul impăratului Mihail Ducas. A fost un umanist convins şi a scris în greaca populară. Opera sa, Istoria turco-bizantină (1341-1462) - editată în ediţie critică de prof. Vasile Grecu, Bucuresti, 1958 - prezintă dramatic căderea Constantinopolului. Istoria sa începe cu venirea pe tron a împăratului Ioan VI Cantacuzino, în 1341, devenind detaliat pentru domnia lui Baiazid, după 1389. Este important şi pentru istoria noastră, dând date şi asupra epocii lui Mircea cel Bătrân şi a lui Dan II. 3. Giorgios Sphrantzes, născut în 1401, a avut o viată zbuciumată. Om de încredere al ultimilor Paleologi, adversar al unirii cu Roma, diplomat la Venetia în 1454 şi la Roma, în 1467, după 1453 trece prin mari greutăti. Este întemnitat, împreună, cu familia, apoi se retrage în insula Corfu, intră in monahism, luând numele de Grigorie. Opera sa are două variante: a) Chronicon minus, sigur autentică, tratând evenimentele istorice dintre anii 1413 si 1477; b) Chronicon maius tratând anii 1256-1476, contestată de unii istorici, dar apărată de alti ca V. Grumel sau G. Morovczik. În expunerea evenimentelor istorice, Sphrantzes-martor ocular al căderii Constantinopolului, - este obiectiv, respectând cronologia evenimentelor. Interesant este faptul miraculos, descris de el, când turcii au intrat în Sf. Sofia, unii din preoti care slujeau la Sf. Altar au luat Sf. Taine si s-au indreptat cu ele spre peretele de miazăzi; acesta s-a deschis şi i-a cuprins şi acolo vor rămâne până ce Sf. Sofia va fi iarăşi biserică! Istoria lui Sphrantzes ne priveşte şi pe noi. Cronicarul Radu Popescu a cunoscut manuscrisul ''Chronicon maius'' înainte de a fi fost tipărit pentru întâia oară. 4. Mihail Ermodor Critobul din Imbros a fost un nobil grec, devenit ulterior biograful sultanului Mahomed II. El face o descriere detaliată a căderii Constantinopolului - deşi nu a fost martor ocular - şi tratează evenimentele istorice dintre anii 1451-1467. Este important si pentru istoria noastră, vorbind de luptele lui Vlad Ţepeş cu Mahomed II. Ediţia critică a istoriei sale a fost publicată de prof. Vasile Grecu cu titlul ''Critobuli Imbriotae, de rebus per annos 1451-1467, a Mechmete gestis,'' Bucuresti, 1963. Remarcăm si faptul că cei patru istorici principali ai căderii Constantinopolului şi-au văzut opera publicată într-o nouă ediţie de N. Tomadachis, sub titlul ''Ducas, Critobul, Sphrantzes, Chalkokondil, Despre căderea Constantinopolului, Atena, 1953 (în greacă). Există, desigur şi alte descrieri ale căderii Constantinopolului de către martori oculari străini. Cea mai importantă dintre ele este cea a lui Niccolo Barbaro, Giornale dell'assedio de Constantinopoli - 1453, ed. E. Cernet, Viena, 1856. În peste un mileniu de existentă, Bizanţul a propagat crestinismul, l-a apărat de erezii, a contribuit la stabilirea dogmelor fundamentale ale crestinismului în cele sapte Sinoade ecumenice, a sprijinit si răspândit cultura, influenţând deosebit viaţa spirituală a diferitelor popoare ortodoxe. Orasul de azi În anul 1923 numele oraşului a fost schimbat din Stambul(denumire dată de Mahomed al II-lea) în Istanbul. În folclorul românesc este cunoscut si sub numele de Tarigrad, denumire folosită în letopiseţele ruseşti. Materialul prezentat a fost prelucrat din cartile: “Împarati Bizantini” de S. B. Daskov “Caderea Constantinopolului” de Tatiana Stavrou

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu