ABANDONUL DE FAMILIE

Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligaţia legală de întreţinere faţă de o altă persoană o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferinţe materiale sau morale, sau care, cu rea-credinţă, nu-şi îndeplineşte obligaţia legală de întreţinere ori nu plăteşte timp de două luni pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Săvârşirea acestei fapte în oricare din variantele sale afectează relaţiile de familie. Astfel de fapte sunt contrarii celui mai elementar sentiment de solidaritate şi ajutor reciproc ce-şi datorează membrii familiei între ei. Pericolul social pe care îl reprezintă abandonul de familie aduce atingere instituţiei familiei care este considerată ca o valoare socială primordială în societatea românească. Pentru aceste considerente, această infracţiune a fost incriminată şi sancţionată de legea penală. Delictul de abandon de familie este prevăzut în art. 228 alin. 1 din noul C. pen. Din analiza textului incriminator, rezultă că acest delict constituie o faptă ce are o pluralitate de conţinuturi alternative. Aceste conţinuturi alternative exprimă formele diferite în care se poate prezenta – cu gradul de pericol social specific unei infracţiuni – încălcarea obligaţiei de întreţinere în raporturile dintre membrii familiei. Diversitatea modalităţilor de comitere a infracţiunii de abandon de familie are drept efect o auutonomizare a fiecărui conţinut, care, în acest mod, caracterizează singur existenţa delictului. 1. Situaţia premisă a acestei infracţiuni o constituie existenţa unor relaţii de familie generatoare de obligaţii de întreţinere. Conform art. 2 din Codul familiei, relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă dintre membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Situaţia premisă reprezintă o cerinţă esenţială a realizării infracţiunii, deoarece, în lipsa acesteia, nu avem infracţiune. 2. Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) Obiectul juridic specific al acestui delict îl constituie acele relaţii de familie ce impun respectarea obligaţiilor de sprijin material şi moral reciproc. Nu este vorba de un sprijin moral şi material general şi abstract, ci de sprijinul concret, constând în furnizarea mijloacelor de întreţinere aceluia dintre membrii familiei care se află în nevoie. Acest sprijin, înscris ca obligaţie legală în dispoziţiile codului familiei, deşi are, obiectiv, o expresie materială, constituie şi un sprijin moral, căci împiedică suferinţele morale pe care lipsa mijloacelor de întreţinere le poate pricinui. Obligaţia de întreţinere are un caracter concret, ea fiind acea îndatorire impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului. b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunurile de care este lipsită persoana căreia i se datorează ajutor sau întreţinere (adăpost, hrană, îmbrăcăminte etc.). Această părere este împărtăşită şi de prof. Vintilă Dongoroz. Prof. Vasile Dobrinoiu consideră că această infracţiune este lipsită de obiect material. Acest punct de vedere nu poate fi însuşit, deoarece, după cum argumenta prof. Vintilă Dongoroz, bunurile de care este lipsită persoana care este îndreptăţită la întreţinere formează obiectul material al acestui delict deoarece, prin lipsirea victimei de aceste bunuri i se cauzează persoanei vătămate suferinţe fizice şi morale. Pricinuirea acestor suferinţe fizice sau morale reprezintă o altă cerinţă esenţială a infracţiunii. Aşa cum s-a statuat în practica judiciară , dacă nu s-au produs asemenea consecinţe (de exemplu, copiii minori au rămas în grija tatălui care are venituri proprii şi a altor doi copii majori, de asemenea cu venituri proprii) nu se poate reţine infracţiunea prevăzută în art. 228 alin.1 lit. a. B. Subiecţii infracţiunii a) Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni este calificat, acesta fiind persoana care are obligaţia legală de întreţinere. Conform art. 86 C. fam., obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă (adoptatorul) şi cel adoptat (adoptatul), bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute de lege. În ceea ce priveşte celelalte persoane care nu sunt cuprinse în enumerarea art. 86 C. fam., acestea sunt prevăzute în alte texte ale Codului familiei (art. 24 alin.1, art. 41 alin.2, art. 84 etc.). De exemplu, în cazul foştilor soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, soţul divorţat are obligaţia de întreţinere faţă de celălalt soţ, numai dacă acesta se află în nevoie din cauza unei incapacităţi de muncă ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în termen de un an de la desfacerea căsătoriei. În această ultimă situaţie, obligaţia trebuie să fie consecinţa unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Uneori, obligaţia de întreţinere are caracter reciproc, însă, alteori, această obligaţie este unilaterală. b) Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării şi a complicităţii. La comiterea acestui delict pot participa în calitate de instigatori sau complici cei care nu au faţă de persoana vătămată o asemenea obligaţie. c) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este calificat, şi anume persoana îndrituită la întreţinere. În ipoteza în care este vorba de copil, acesta este subiectul pasiv, iar, în ipoteza în care soţia a obţinut pensie de întreţinere, aceasta este subiectul pasiv al infracţiunii. În general, pentru ca o persoană să aibă dreptul la întreţinere şi, eventual, să devină subiect pasiv al infracţiunii, se cere o condiţie (potrivit dreptului familiei), anume să se afle ,,în nevoie”, şi aceasta să rezulte din incapacitatea de a munci şi a avea un câştig din muncă. Subiectul pasiv poate deveni subiect activ al abandonului de familie şi invers (de exemplu, dacă părintele se îmbolnăveşte grav, obligaţia de întreţinere o au copiii, de la o anumită vârstă). 3. Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă a) Elementul material constă, potrivit art. 228 alin. 1 C.pen., din comiterea anumitor acţiuni sau inacţiuni sin cadrul diferitelor variante normative cu caracter alternativ. Variantele elementului material sunt: acţiunea de părăsire ori de alungare sau de lăsare fără ajutor (art. 228 alin.1, lit.a); inacţiunea de neîndeplinire cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege (art. 228 alin.1, lit.b); inacţiunea de neplată a pensiei de întreţinere cu rea-credinţă, timp de 2 luni, pensie stabilită judecătoreşte (art. 228 alin.1, lit.c). Pentru existenţa elementului material al infracţiunii, este suficient să existe una dintre aceste variante. În cazul primei modalităţi (art. 228 lit.a C.pen.), elementul material constă în fapta (acţiune sau inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l la suferinţe fizice sau morale. Pentru existenţa delictului în această modalitate, trebuie ca fapta să fie comisă prin vreuna din acţiunile-inacţiunile enumerate alternativ în text. De asemenea, prin fapta comsă, persoana vătămată să fie expusă la suferinţe fizice sau morale (de pildă, lipsă de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă). Nu este obligatoriu ca aceste suferinţe să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie să existe o mare probabilitate de realizare a lor. Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze existenţa delictului de producerea efectivă a unor suferinţe fizice sau morale, ar fi folosit sintagma ,,producându-i suferinţe fizice sau morale”. Prin părăsire se înţelege abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere. Făptuitorul se mută în altă localitate ori se mută în aceeaşi localitate unde locuieşte victima, dar în alt domiciliu, cu scopul de a se sustrage de la îndatoririle sale de întreţinere. Acţiunea de alungare presupune izgonirea, îndepărtarea de la domiciliu, de la locuinţă a victimei, făptuitorul folosind diverse mijloace, ca, de exemplu, prin constrângere morală sau fizică, în acest fel urmărind să se sustragă de la obligaţiile stabilite. Lăsarea fără ajutor înseamnă adoptarea unei atitudini de pasivitate, de inacţiune din partea făptuitorului. Victima, în această situaţie, nu este părăsită sau alungată; subiectul activ şi cel pasiv rămân la acelaşi domiciliu, dar subiectul pasiv nu primeşte ajutorul necesar, deşi se găseşte la acelaşi domiciliu. Elementul material în cazul celei de-a doua modalităţi mormative constă în neîneplinirea (inacţiunea) cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege (art.228 lit.b C.pen.). Este vorba de acele cazuri în care obligaţia de întreţinere operează în virtutea legii (ope legis), nu implică o determinare bănească sub forma unei pensii, ci prestarea directă a celor necesare traiului cotidian – alimente, îmbrăcăminte, medicamente, fără de care nu pot fi concepute viaţa de familie şi relaţiile dintre membrii acesteia. Dreptul la întreţinere îl are cel ce se află în nevoie, neavând posibilitatea unui câştig obţinut din muncă datorită incapacităţii de a munci ori ce nu are alte venituri. În practica judiciară s-a decis că faptul de a avea un venit lunar în calitate de pensionar, nu exonerează pe fiu de obligaţia legală de întreţinere, dacă venitul este insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a munci. Dacă obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că, neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie, în această formă, fiind o infracţiune continuă. Cea de a treia modalitate de realizare a elementului material al delictului (art.228 lit.c C.pen.), cea mai frecventă, constă dintr-o inacţiune, respectiv neplata cu rea-credinţă timp de 2 luni a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească. În dispoziţia art.228 lit.c sunt prevăzute două cerinţe esenţiale, şi anume: să fie vorba de o pensie de întreţinere stabilită pe cale judecătorească şi să nu se fi făcut plata acesteia timp de 2 luni. O asemenea situaţie şi obligaţie poate să apară, bunăoară, în caz de divorţ, când, pentru copii, unul din soţi este obligat la plata unei pensii de întreţinere, pensie lunară. Infracţiunea de abandon de familie constând în neplata cu rea-credinţă, timp de cel puţin 2 luni, a pensiei de întreţinere, are caracterul unei infracţiuni continue omisive care durează până când făptuitorul plăteşte pensia de întreţinere sau se pronunţă hotărârea de condamnare. Termenul de 2 luni curge de la data când hotărârea a rămas definitivă sau cu execuţie provizorie privind pensia de întreţinere. Dacă s-au plătit unele sume şi apoi au încetat, termenul curge de la data ultimei plăţi. O plată parţială echivalează tot cu o neplată, deoarece o asemenea plată nu reprezintă pensia fixată pe cale judecătorească. În practica judiciară s-a statuat că împrejurarea că minorul s-a angajat ca muncitor şi realizează venituri proprii nu face să înceteze automat obligaţia părintelui de a-i plăti pensia de întreţinere la care fusese obligat. Minorul care realizează venituri proprii este îndreptăţit, în continuare, la întreţinere, în măsura în care acele venituri nu sunt îndestulătoare pentru a-i asigura condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională. De aceea, neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, în condiţiile art. 228 lit.c constituie, în acest caz, infracţiunea de abandon de familie. Tot în practica judiciară s-a decis că nu se datorează relei-credinţe neplata timp de peste două luni, în întregime, a pensiei de întreţinere pentru copiii minori, în situaţia în care cel obligat la întreţinere este şomer, mai are o persoană de întreţinut, a achitat o parte din pensie, iar unul dintre cei doi copii a fost în cea mai mare parte din perioadă în îngrijirea sa exclusivă; în consecinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art. 228 alin.1 lit.c C.pen. nu sunt întrunite într-un atare caz. b) Urmarea imediată în cazul acestui delict constă în lipsirea de întreţinere la care are dreptul o persoană în raport cu care subiectul activ era obligat să acorde această întreţinere. Lipsirea de mijloace de întreţinere, după cum s-a mai arătat, înseamnă lipsirea de mijloace de sprijin moral (lipsirea de locuinţă, alimente, medicamente, îmbrăcăminte, asistenţă etc.). Această situaţie se concretizează într-o situaţie care produce suferinţe fizice ori morale. Urmarea imediată există şi în cazul în care asemenea consecinbţe pot, în mod obiectiv să se producă (de exemplu, victima este în situaţia de a putea fi evacuată din casă, a consumat alimentele etc.). c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea infracţională (acţiune sau inacţiune) şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Dacă starea de lipsă a mijloacelor de întreţinere materială sau morală se datorează altor cauze, bunăoară refuzului de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi sau a dispariţiei fără urmă a celui care avea dreptul la întreţinere, urmată de ajungerea sa în stare de nevoie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate nu există, implicit nu există nici elementul material al delictului. B. Latura subiectivă. Sub acest aspect, delictul de abandon de familie se comite cu intenţie. Din textul incriminator rezultă şi unele deosebiri între cele trei forme ale delictului. În acest sens, în ceea ce priveşte prima modalitate normativă – părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor - , există intenţie, fie directă, fie indirectă. În cazul celorlalte două modalităţi normative, sub aspect subiectiv, ne aflăm în prezenţa unei omisiuni cu rea-credinţă. În practica judiciară s-a susţinut că infracţiunea de abandon de familie există şi în cazul în care făptuitorul, obligat la plata pensiei de întreţinere, deşi apt de muncă, refuză cu intenţie să presteze o activitate eficientă pentru a dobândi venituri din care să achite obligaţia de întreţinere, ori, susţinând că este şomer, refuză să plătească pensia de întreţinere, deşi primeşte în continuare ajutor de şomaj. Tot în practica judiciară s-a statuat că împrejurarea că inculpatul este apt de muncă nu echivalează cu stabilirea relei-credinţe, element al infracţiunii de abandon de familie, dacă a prezentat documente din care rezultă că nu are venituri şi că este înscris la Oficiul de Muncă şi Protecţie Socială, fără a beneficia de ajutor de şomaj. Nu este realizat conţinutul delictului de abandon de familie nici în situaţia în care neplata pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească este urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui obligat la întreţinere ori este militar în termen, internat în spital etc., deoarece aceasta exclude condiţia impusă de textul incriminator ca neplata să fie urmarea relei-credinţe. De asemenea, nu există rea-credinţă atunci când cel obligat la plata pensiei de întreţinere, deşi nu a plătit-o, aceasta s-a datorat faptului că incuplatul a mandatat unitatea unde lucra ca inginer să-i reţină de pe statul de plată pensia de întreţinere şi să o remită părţii vătămate, dar unitatea nu a executat mandatul, incuplatul neavând cunoştinţă despre această omisiune; nu există rea-credinţă nici în situaţia în care, stabilirea pe cale judecătorească a unei contribuţii de 20% din venitul lunar al inculpatului, adică a unei creanţe incerte atât pentru aceasta, cât şi pentru partea vătămată, a avut drept urmare refuzul sistematic al părţii vătămate de a primi sumele trimise de inculpat, cu motivarea că suma este incorect stabilită. 4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni A. Forme. Atât actele preparatorii, cât şi tentativa sunt posibile, dar neincriminate de textul legal şi, în consecinţă, nepedepsite. Abandonul de familie, în modalitatea normativă de la lit.a, este o infracţiune momentană, consumarea acesteia având loc în momentul în care cel îndreptăţit la întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor. În modalitatea normativă prevăzută la lit.b, infracţiunea este continuă, consumarea având loc în momentul neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere, epuizându-se în momentul încetării activităţii ilicite. În situaţia celei de a treia modalităţi normative prevăzute în art.228 lit.c C.pen., obligaţia de plată este cu termen, fapta consumându-se la data la care expiră termenul de plată şi, deci, în acest caz, infracţiunea este momentană; obligaţia de plată având un caracter periodic, fapta se săvârşeşte în mod repetat prin neplata la termenele succesive. În practica judiciară s-a statuat că infracţiunea de abandon de familie, prevăzută în art.228 alin.1 lit.c C.pen., fiind o infracţiune continuă omisivă, rezultă că, dacă în hotărârea judecătorească prin care s-a fixat pensia de întreţinere s-a stabilit că ea trebuie plătită până la majoratul minorului, această infracţiune a luat sfârşit la data când minorul, pentru care trebuia plătită pensia, a împlinit vârsta de 18 ani, adică la data încetării obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere. B. Modalităţi. Potrivit art. 228 alin.1 lit.a,b şi c C.pen., delictul de abandon de familie prezintă mai multe modalităţi normative redate în textul incriminator, acestora, în funcţie de diferite date concrete, pot să le corespundă o serie de modalităţi de fapt (faptice) de care judecătorul va ţine seama la individualizarea pedepsei. În cuprinsul art. 228 C.pen. nu se prevede nici o modalitate agravată a infracţiunii. În fapt, pot să apară asemenea modalităţi; de exemplu, între persoanele rămase în nevoie, în lipsuri materiale sau morale, se găsesc mai mulţi copii sau este vorba de o soţie bolnavă, sau făptuitorul face să i se piardă urma pentru a nu fi executat silit etc. Judecătorul va ţine seama de aceasta la aplicarea pedepsei. C. Sancţiuni. Delictul de abandon de familie se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă. 5. Aspecte procesuale Potrivit art.228 alin.2 C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. S-a admis o asemenea înlăturare pe considerentul că aceasta oferă o posibilitate de refacere a familiei, o posibilitate ca făptuitorul să revină asupra conduitei sale şi, astfel, să-şi reia îndeplinirea obligaţiilor sale de întreţinere. 6. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Potrivit art. 228 alin.3 C.pen., dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul stabilirii vinovăţiei, pronunţă împotriva incuplatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 95. Potrivit art. 95 alin.1 C.pen., Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o anumită durată dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată pentru delict este închisoarea strictă sau închisoarea de cel mult 5 ani sau amendă; b) făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă privativă de libertate; c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Legiuitorul a prevăzut, aşadar, în materia abandonului de familie un caz special de suspendare condiţionată a executării pedepsei. Ca atare, conform textului, în cazul în care părţile nu s-au împăcat, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile în cursul judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia acestuia, să pronunţe împotriva sa o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile din partea generală a Codului penal referitoare la suspendarea condiţionată. În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care executarea pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie este suspendată condiţionat în temeiul art.228 alin.3 C.pen, inculpatul îndeplinindu-şi obligaţiile în cursul judecăţii, nu se mai poate dispune revocarea suspendării executării unei pedepse anterioare aplicate tot pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie. Întrucât legiuitorul, prevăzând acest caz special de suspendare condiţionată a executării pedepsei, a avut în vedere interesele celui îndreptăţit la întreţinere, instanţa de judecată, în virtutea rolului său activ, trebuie să stăruie în încercarea de a-l determina pe inculpat să-şi îndeplinească obligaţiile în cursul judecăţii, pentru a putea face aplicabile prevederile referitoare la suspendarea condiţionată. În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească, timp de două luni, condiţia îndeplinirii obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată dacă în recurs inculpatul face dovada că a plătit pensia de întreţinere datorată până la data pronunţării sentinţei de condamnare. În practica judiciară s-a statuat că, în condiţiile în care plata pensiei de întreţinere se face după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi nu în timpul judecăţii, aşa cum prevede art. 228 alin.3 C.pen., se exclude posibilitatea aplicării condamnării cu suspendarea executării pedepsei. Potrivit art. 228 alin.4 C.pen., revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie. Aşadar, această suspendare poate fi revocată numai într-o singură situaţie, respectiv, atunci când condamnatul comite, în cursul termenului de încercare din nou infracţiunea de abandon de familie. Conform art.228 alin.5, dispoziţiile privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infracţiunii de abandon de familie se aplică numai în cazul primei condamnări a făptuitorului pentru acest delict. BIBLIOGRAFIE 1. Codul familiei 2. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Volumul IV. Partea specială , Editura Academiei, Bucureşti, 1972 3. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 4. Teodor Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială. Volumul II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 5. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 6. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 7. George Antoniu, Constantin Bulai (coordonatori), Practica judiciară penală. Volumul III. Partea specială, Editura Academiei , Bucureşti, 1992 8. Constantin Crişu, Nicorina Crişu Magraon, Ştefan Crişu, Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţă română 1989-1994. Volumul I, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1995 9. De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul jurisprudenţei 1990-2003, Editura All Beck, Bucureşti, 2004 10. Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I. Curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 11. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 12. Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004